lucruri mărunte

Como agua para chocolate

2012-01-27T10:50:00.006+02:00

M-am ținut, conștiincioasă ca niciodată, de proiectul meu cu 30 de zile în bucătărie. Încep să cred pe că au avut dreptate când au spus că un lucru repetat în fiecare zi devine obișnuință:)

îmi place din ce în ce mai mult - să caut rețete noi, să testez gusturi necunoscute, ingrediente și combinații la care nu m-aș fi încumetat altcândva. Dar cel mai fain e faptul că mă disciplinează.

Și vă mai mărturisesc un lucru - sunt o maaare pofticioasă. O gurmandă. Și țin mult și la aspectul a ceea ce mănânc.

Iar când gătitul ține de creativitate mai mult decât de necesitate, lucrurile pot să ia o direcție grozavă!

Am văzut prima oară filmul, apoi am citit cartea lui Laura Esquivel și am pus-o sus în topul preferințelor, pentru că a adus magia pe teritoriul bucătăriei. Am revăzut filmul(din 92') acum câteva zile pe Cinemax parcă. Bineînțeles că nu a mai fost ca prima oară, dar mi-am amintit povestea de care m-am îndrăgostit atunci. Și mi-am readus aminte cum nimic nu e întâmplător, nici măcar filmele peste care dai la tv. Iar brusc am simțit nevoia să-mi prelungesc puțin proiectul.

Un trailer de calitate nu am găsit, v-am spus că e bătrân filmul. Oricum, dacă aveți răbdarea să vedeți începutul ăsta, s-ar putea să vedeți și legătura cu bucătăria mea:)

Trei ani

2012-01-25T13:37:00.003+02:00

...se fac mâine de când a plecat, dar doare la fel de tare. Aceleași lacrimi oprite în colțul ochilor, același gol.

O mai visez, dar acum visele sunt ciudate. Sunt cu ea și Matei așa ca acum la patru ani, cu ea și cu Pavel pe care nu l-a întâlnit niciodată. Și când mă gândesc ce mult i-ar fi plăcut, ce mult l-ar fi iubit!

E atât de prezentă în ceea ce sunt și ce fac...
Mi-e atât de dor de ea, că îmi vine să urlu.
Mai zic o dată ce am spus și acum doi ani: apreciați-vă părinții și faceți tot posibilul să știe cât de mult îi iubiți și cât de importanți sunt pentru voi.

E prima oară în trei ani când mă încumet să mă uit la poze cu ea... aici eram la botezul lui Matei, e o poză în care el seamănă foarte tare cu Pavel, sau cel puțin așa mi se pare mie.

E cuminte?

2012-01-24T10:59:00.003+02:00

Am dat zilele trecute peste un articol care m-a uns la suflet. E vorba acolo(asta dacă nu aveți răbdare să îl parcurgeți, deși rău faceți) despre copiii ascultători. De fapt despre noi, adulții obsedați de control, care vrem ca puii noștrii să se comporte by the book(a se citi așa cum vrem noi), de la cele mai fragede vârste.

..."When and how you - the adult - want them to do something: eat well, pee in the potty, sleep well (that's the big one), behave well. The aim, it would seem, is to raise compliant children. Because, according to these books, obedient children = successful parents, disobedient = head hanging failures. But actually is an obedient child cause for concern or celebration? The more I thought about it, the more intrigued I became by this question. Telling someone their child is obedient is (usually) meant as a compliment. But an obedient adult? Not quite so attractive is it? We have other words for that, doormat being one of them."

Ei bine, vă mărturisesc ceva: eu NU vreau copii cuminți. Nu vreau copii care își doresc să îmi facă pe plac pentru că trăiesc cu impresia că numai așa îi voi iubi. Nu vreau copii care își înghit lacrimile și frustrările doar pentru că știu că nu îmi place să le ascult plânsetele. Nu vreau copii care să mănânce tot din farfurie. Nici măcar nu vreau copii care să coloreze respectând conturul.

Ei vreau copii curajoși. Copii la care să nu le fie frică de eșecuri. Copii care să fie într-o continuă explorare. Care să se ridice de jos, să își scuture palmele și să o ia de la început.

Se spune, pe bună dreptate, că sunt ca niște bureți, absorb totul. E atât de important ce văd în jur, mai ales la cei apropiați. Dar vreau să detaliez puțin aici: când se spune să fim niște modele pentru copiii noștri, deobicei lucrurile se opresc parcă la a ajuta bătrânii să treacă strada, a sta la masă până termină toți și alte exemple de bună purtare, în general la reguli impuse de societate. Credința mea e că lucrurile sunt de fapt mult mai adânci - mă gândesc la modul cum ne văd că îmbrățișăm viața cu provocările ei, energia cu care relaționăm cu semenii noștri. Compasiunea, toleranța, iubirea față de cel de lângă tine.

Eu cred că rău mai mare decât înverșunarea, suspiciunea, intoleranța noastră față de ceilalți nu face nimic și nimeni. Sună cumva SF -istic ce spun aici, mi-e și greu să-mi transpun gândurile pe hârtie.

Cert e că îmi doresc să trăiesc la fel de liber și armonios cum sper să o facă și ei peste ani. Vreau să râd mult, să cred mult și să inspir mult.

Am făcut puțin un ocol în jurul subiectului și am luat-o poate în altă direcție, dar pentru mine lucrurile se leagă.

Gemelarii

2012-01-17T22:45:00.004+02:00

S-au născut la două zile distanță și sunt la fel de simpatici și de iubiți.
Ni s-a părut încă de la început că seamănă, așa că s-au ales cu numele ăsta de scenă. Cine știe, poate peste câțiva ani își vor face și o trupă împreună:)

Deocamdată ei sunt Pavel a lui Bradea și Luca a lui Grigoroiu.

Ăsta clar e un filmuleț de văzut în gașcă peste câțiva ani!

Mărunte, mărunte

2012-01-13T16:26:00.003+02:00

Ieri a împlinit zece luni.
A făcut și primii pași. Trei la număr. A fost uimit. Îi tot încearcă. Trei. Apoi se lasă.

De câteva săptămâni a și început să fie prieten cu mâncarea, mai ales supele și ciorbele. iubește fructele, ar putea ronțăi tot timpul mere.

Ca și restul familiei, adoră murăturile.

Pe lângă vechea pasiune pentru Matei, am văzut în ultimul timp cu crește o alta, pentru tatăl lui. Îl caută, îi sare în brațe, îl trage de păr. E tandru și galeș, un cuceritor. Sunt curioasă cum va crește.

Și eu și Ștefan suntem fascinați de el, stăm seara și îl contemplăm minute bune. Nu e chiar o contemplare silențioasă, ci una presărată cu șoapte despre ce a mai descoperit unul sau altul la el. Îl mângăiem cu vorbele noastre și ne culcușim de-o parte și de alta a lui. E atât de bine.

Să ne complicăm puțin

2012-01-10T11:08:00.004+02:00

După cum cred că simțiți cu toatele, viața în mother-of-two mode are o caracteristica ușor enervantă: nu prea mai lasă loc de altceva. nu tu momente de relax și meditație, de lecturi ușoare sau inteligente. Și nu pun la socoteală aici nici vreo dorință compulsivă de ordine la locul muncii sau ceva, nici nu îmi trece prin minte vreun idee de lamentare. Pur și simplu, it's a fact. Sunt parcă mereu pe fast-forward și simt că sunt lucruri frumoase cu care mă întâlnesc pe plan ideatic, dar pe lângă care trec prea repede.

Ieri însă, m-am împiedicat în asta:

Se zice acolo că unui om îi trebuie în medie o perioadă de 30 de zile pentru a forma un obicei. Și se oferă vreo 30 de provocări, nu mari, dar grele aș spune, care, făcute zilnic, pentru 30 de zile, se transformă în obiceiuri sănătoase.

Și toată ziua m-am învârtit în jurul articolului ca să aleg ceva fezabil în condiții de mother-of-two mode...

Am ales așa - 4. Learn and practice one new skill every day. - gata! mă apuc de portugheză!

10. Pay attention and enjoy your life as it happens. Asta încerc mereu, dar acum o voi face obligatoriu. Mă rog, voi încerca cel puțin:)

Și 24. Cook one brand new, healthy recipe every day. Cea mai grea pentru mine, dar la a cărei îndeplinire țin cel mai mult.

Cu mulțumiri pentru Nela, la ea am găsit acest articol/leapșă.

Ce ziceți? Se mai bagă cineva? Aici nu e cu nominalizări, fiecare face cum simte:)

Un Sir

2012-01-09T16:09:00.003+02:00

Dacă vă sună cunoscut numele lui dar nu știți de unde să-l luați, vă ajut eu:) De aici.

Pentru că îmi place atât de mult speech-ul lui, dar pentru că știu că e greu să convingi pe cineva să se uite la ceva lung de 18 minute, am re-scris câteva din lucrurile care mie îmi plac mult de tot.

"Întâlnesc tot felul de oameni care nu se bucură de ceea ce fac. Ei pur și simplu merg prin viața lor descurcându-se cu ea. Ei nu au o mare plăcere în ceea ce fac. Ei o îndură, în loc să se bucure de ceea ce fac și așteaptă să vină week-end-ul.

Este greu să inovezi, deoarece asta înseamnă să faci ceva ce oamenii nu pot face ușor, în majoritatea cazurilor. Înseamnă a contesta ceea ce oamenii nu pot face ușor, în majoritatea cazurilor. Înseamnă a contesta ceea ce este considerat indiscutabil, lucruri despre care noi credem că sunt evidente.

Marea problemă pentru reforma sau transformarea este tirania bunului simț - lucruri despre care oamenii gândesc

Cealaltă mare problemă este conformitatea. Am construit sistemele noastre educaționale pe modelul de fast-food...unde totul este standardizat. Și ne îngreunează spiritul și energia așa cum mâncarea de la fast-food ne golește corpurile fizice."

Please enjoy! I really did.

De început

2012-01-06T13:08:00.005+02:00

De curiozitate, am citit ce am scris la începutul lui 2010 și m-a pufnit râsul pentru că mă văd într-o buclă și nu sunt sigură dacă e ceva bun faptul că gândesc mereu la fel perioada asta a anului. Evident, o mulțime de lucruri s-au schimbat, mai puțin discursul meu.

Bucket list-ul meu primit ca leapșă de la Raluca, a ieșit cu de toate pentru toți, nu chiar bucket list, chiar un to-do-list de anul nou pe alocuri:

1. curs finalizat cu brevet de scuba-diving, plus excurii acvatice fără număr
2. să mergem un an-doi cu camperul prin lume. Vă mai amintiți de ei?
3. să avem mulți prieteni în toată lumea cu care să facem schimb de case, timp de câteva luni. Ați văzut probabil The Holiday. Eu mă gândesc la o variantă extinsă, cu familia:)
4. casă cu șemineu, curte și cățel.
5. să învăț portugheza.
6. să merg în Argentina la Joujou și să învăț acolo să dansez tango.
7. să le ofer copiilor mei șansa unei educații altfel decât în sistemul găunos de stat.
8. să mă fac o doula pe bune. Aici trebuie/vreau să mă interesez puțin.
9. să învăț să schiez odată.
10. să cresc Micul Studio atât cât e nevoie
11. să putem pleca oricând, oriunde în lume. Să nu ne țină în loc banii și obligațiile legate de ei.
12. să văd U2 în concert.
13. să merg la niște festivaluri mari, gen Glastonbury, Somerset,
Primavera Sound Festival.
14. și la măcar un festival de film gen Berlin, Cannes, Sundance
15. să ajung în cealaltă emisferă.
16. să mă dau cu parapanta. Singură, fără instructor sau ceva.
17. să mergem la cursul de comunicare non-violentă, pe care îl consider extrem de util:).
18. să avem un pian în casă
19. să învăț să cos la mașină și să posed una mișto.
20. să am întotdeauna bani pe cardul de la H&M:)

Mă opresc aici, că văd că deja o iau razna:)))

Mai sus e un fel de tablou pe care l-am făcut în joacă și pe care am vrut de mult timp să îl pun aici, iar acum mi se pare că e momentul potrivit.

Aș vrea mult să îl transform într-o leapșă, deși nu îmi dau seama câtă lume are chef de bricolaj. La noi, tabloul stă frumos deasupra mesei din bucatărie.

Cum s-a născut el? Am luat un teanc de reviste(aveți cu toții, sunt sigură) și am rupt imagini care mi-au plăcut și care mi s-a părut că reflectă într-un fel viața și preocupările mele, trecutul, prezentul și viitorul meu.Nu am stat deloc să mă gândesc, toată treaba a fost spontana și a durat cam zece minute, un sfert de oră maxim.Le-am lipit apoi pe un A3. Mi-ar plăcea mult să văd ce ar ieși la Raluca, Bee, Adra_Bell, Bogdana, Bogdana, Moniq, Delia, Alex și evident, oricine ar mai avea chef de creații:)

Secretul anului

2011-12-30T11:14:00.006+02:00

Am învățat multe anul ăsta: am învățat că borcanul cu iubire e magic, la fel ca și stocul de lapte - cu cât iei mai mult, cu atâta se produce mai mult. Am mai învățat că a doua oară e tot ca prima dată și totuși altfel. Amnezia funcționează atât cât e nevoie ca lucrurile să-și păstreze savoarea primului sărut, dar nu-ntr-atât încât să-ți faci probleme că îți împarte nopțile-n bucăți de somn ce nu pot fi nicicum legate.

A fost un an în care am înțeles că expresia lui Steinhardt "Dăruind vei dobândi" funcționează altfel decât după o matematică meschină: mulți cred că dacă oferă o pară vor primi o alta în schimb, poate chiar mai mare; alții se gândesc poate că, dacă nu primesc o pară, atunci se vor alege măcar cu un măr. Eu am descoperit că nu așa merg lucrurile - orice, dar chiar orice act de dăruire e urmat instantaneu de o îmbogățire - o îmbogățire pe dinăuntru, de mii de ori mai prețioasă decât orice pară sau orice măr. Nu crede niciodată că ai prea puține ca să dai și altora, nu e deloc adevărat. Crezi că ești prea obosită ca să le mai oferi timp și energie puilor tăi? Crezi că vei secătui complet dacă o faci? Îți spun că nu, din contră.

Pentru mine chiar a fost o mare descoperire, atât pe plan afectiv, cât și la modul cel mai concret și materialist, să zicem. Am vrut mult să ajut pe cineva, dar inițial mă gândeam cu tristețe că nu am cum să o fac, nu am nici bani, nici influență încât să îi conving pe alții să o facă. Și atunci am rămas uimită de felul în care lucrează El. A aranjat în așa fel lucrurile, încât s-a folosit de mine, mi-a arătat ce trebuie să fac ca să obțin ce îmi doream. Ideea s-a născut pe nesimțite, fără ca măcar să o percep ca pe o idee, decât după ce ea și-a făcut treaba.

Oh și ce bună, ce valoroasă a fost lecția asta, cât de bogată mă simt acum, când am înțeles cum funcționează treaba cu dăruirea, cu dăruirea de SINE!

Și v-am spus că iubesc decembrie, luna dăruirii? Pentru că despre asta e vorba în fabulă: nu despre câte cadouri mai mult sau mai puțin utile primești, ci despre ce, dar mai ales CUM dăruiești. Faceți-o total, fără frică, fără rezerve.

Să ne-auzim cu bine mâine. În noul an.

O noapte liniștită vă doresc.

Prima apariție

2011-12-20T09:26:00.003+02:00

... în public s-a desfășurat așa cum mă gândeam: fără emoții, fără mare caz, nu foarte prezent dar nici absent, cu costumul acceptat pe jumătate și dat jos aproape de final.
Chiar dacă eu nu sunt foarte mulțumită de grădiniță, se pare că Matei s-a adaptat acolo și o tratează în cel mai corect mod: cu lejeritate (nu le prea bagă în seamă pe "doamnele", care nici nu îi plac, dar nici nu îi displac). Răspunde la cererile lor, dar nu se strofoacă...

În continuare mi se pare că nu e stimulat suficient, că nu încearcă nimeni să-l descopere și să-i încurajeze calitățile native. Sistemul(cel vechi și de demult) merge pe uniformizare, pe aliniere, de răspunsuri previzibile. The safest way... Toți pitici, toți cu costume roșii cu verde. Toți același cadou - fetele o păpușă, băieții o mașină roșie.

Work In Progress!

2011-12-11T20:46:00.003+02:00

Se construiește, fiecare după puterile lui. Dacă se țin de plan, băieții mei vor crea ceva frumos:) Vă țin la curent, cu siguranță. La noi începe deja să miroasă a Crăciun, a cadouri și... a muncă în echipă:)

848. O săptămână pentru o viață.

2011-12-09T11:24:00.006+02:00

Vă spun pe șleau, fără multe introduceri: De mâine începe o săptămână foarte importantă. E SĂPTĂMÂNA lui Bibi. Și asta pentru că din 10 până in 16 decembrie puteți să trimiteți SMS la 848 (număr valabil în rețelele Vodafone, Orange și Cosmote)- se donează 2 euro sau puteți suna pentru a dona la Romtelecom, așa:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.

Bibi are nevoie de bani. Ca să trăiască. Pe mine mă zgârie rău fraza asta. Nu ar trebui să fie așa niciodată. În lumea mea, dreptul la viață nu ar trebui să aibă legătură cu banii. Deloc. Mai ales când e vorba de un copil de nici doi ani! Dar lumea mea nu se suprapune prea bine cu lumea reală... unde lucrurile stau altfel și unde banii fac diferența. Deci vă conjur! De mâine, puneți mâna pe telefoane și faceți un gest mic-mic. Spuneți sincer acum. Câți dintre voi nu ați făcut același gest ca să vă votați concurentul favorit la vreo emisiune gen "Românii au talent" sau "Dansez pentru tine"? Faceți-o și acum, când gestul are o greutate mult mai mare.
Trebuie să reușească această campanie! Trebuie să îl ajutăm pe Bibi să strângă banii!

Dacă încă stați pe gânduri, au spus-o poate mai bine decât mine alte zâne bune din blogosferă. Bogdana, Moni, MariaMirabela, Raluca.

Vă mai rețin un moment: Sper să nu exagerez dacă vă cer și să spuneți mai departe. La toată lumea. Pe toate canalele de comunicare. Bannere puteți lua pe ce dimensiuni vreți de la CriticoMamica.

Haideți să ne adunăm puterile! Putem să o facem, sunt sigură!

Testing Testing. Boba Testing

2011-12-06T19:35:00.005+02:00

Faptul că sunt o împătimită mamă cangur, sau mamă purtătoare nu mai e nicio noutate. You name it, le-am testat pe toate. Wrap elastic, sling, pouch, Marsupi Plus, Manduca... în toate mi-am atârnat copii. Motive - o mie și una, am mai povestit despre asta aici . Repet însă un singur lucru - Da, chiar creează dependență purtatul!

Deci ce e Boba? E un alt SSC (Soft Structured Carrier) )creat pentru copilași având greutatea între 6.8 kg și 20.4 kg , adus de o doamnă tare dragă și a ei prăvălie virtuală. Mi l-am dorit nu pentru că nu aș fi mulțumită cu ce am, chiar nici nu aș vrea vreun premiu, dar pur și simplu nu mă pot abține! Îmi place atât de mult să îl am lipit de mine, încât e o bucurie orice ocazie, pretext, de-a o face. Și nu sunt singura. E și Ștefan un mare purtător, poate nu chiar ca mine, dar pe acolo.:)

Așa că l-am cerut. Și l-am primit la testat. Două săptămâni mi-am pus Manduca în cui și am luat Boba. M-am înțeles bine cu ea, așa cum presimțeam de altfel. Cum am primit-o hopa-sus. Ușor de montat, ușor de reglat, ușor de de-montat. Și-n față dar și în spate. Eu îl port mai mult în față din motive de alăptat. Și aici unul dintre marile ei plusuri, părerea mea: alăptatul în Boba e extrem de discret și de comod. Nimeni nu bănuiește măcar ce se întâmplă acolo:)
Și încă ceva care mi-a plăcut mult la ea - poziția copilului per ansamblu - aceeași poziție în M fiziologic, lipit de tine, nici prea jos dar nici prea sus, numai bun de pupat pe creștet și de mirosit. Face asta datorită spatele ei înalt.
Și să mai zic un lucru care mi-a plăcut mult la ea: faptul că acea glugă pentru somn e detașabilă. Eu nu prea o folosesc în general și m-am bucurat când am văzut că o pot lăsa acasă. În plus, mi se pare că are rol doar de creare a intimității, nefiind deloc nevoie de susținere a capului în timpul somnului. Și asta e integral meritul Bobei și a poziției pe care i-o oferă.
Să mergem mai departe, la ceea ce deosebește Boba de alte SSC: curelușele suport pentru picioare(detașabile și ele). O găselniță simpatică, utilă însă pentru copilași mai mari. Mărturisesc că nouă nu ne-au fost prea de folos, dar pot să văd utilitatea lor în cazul puilor mai mărișori.
Să zic ceva și de aspect: Boba e frumoasă, destul de minimalistă, fără briz-briz-uri inutile. Are chiar și un sistem șmecher de strângere a resturilor de curelușe care altfel s-ar bălăngăni aiurea.

Să vă zic însă și ce m-a dezorientat la început: faptul că, bretelele fiind late iar eu foarte îngustă, aveau tendința să îmi alunece de pe umeri. A trebuit însă o a doua reglare a curelușei care leagă cele bretele așa încât să nu mai aibă cum să-mi fugă de pe umeri.

Concluzii de final: Boba e un SSC grozav, mi-a plăcut felul în care stă copilul în el, felul în care îi susține spatele și îl aduce mai aproape de persoana purtătoare.
Cureaua din talie lată așa cum trebuie, își face bine treaba la repartizarea greutății. Părerea mea e că el e ideal pentru copilași mai mari, când intră în schemă și suporții pentru picioare. e bun, chiar foarte bun și până atunci, dar mi se pare că mai târziu intră în deplinătatea funcționabilității.(Asta cred că sună puțin ciudat... oops)

Pentru că sunt mândra posesoare a unei Manduci frumoase de tot, normal că toată lumea m-a întrebat care mi se pare mai bună... chiar nu știu ce să spun... mi-au plăcut amândouă, sunt frumoase și foarte practice și pe distanțe lungi. Manduca cred că merge de la vârste mai mici, având și un reductor atașat special pentru asta. Și încă un plus al Manducăi în fața Bobei - faptul că o poți purta cu bretelele încrucișate. Știu multe mămici care au adoptat metoda asta, eu nu sunt însă una dintre ele.

Bolnavi rău (II, sau partea soţului)

2011-12-05T13:51:00.018+02:00

Mda, nu cred că s-a prea pomenit ca o leapşă de blog să meargă mai departe la acelaşi blog, către co-proprietarul aflat mai mereu în silentio stampa. Dar cum nevasta m-a stârnit cu filmele şi cum de multă vreme n-am mai scris nimic, de ce să nu fac şi eu nişte "recomandări" de (ne)vizionări în familie?

Mai întâi câteva explicaţii. Ca-n orice copilărie optzecistă, educaţia cinematografică mi s-a realizat pe două filoane: Telecinemateca, respectiv casetele video aduse de unchiul sau colegii de serviciu ai părinţilor (noi aveam Telecolorul, ei veneau cu recorderul împachetat discret în pătură). De la filme "de dragoste", unde fiecare scenă mai fierbinte era prompt semnalizată cu o pernă pe faţă - 'n-ai voie să te uiţi!', la cele super-super-acţiune cu Stallone si Norris (cel din urmă mi s-a părut mereu cel mai cool, dovezi supreme peste ani fiind bancurile cu EL, nu cu restul ageamiilor belgieni, austrieci...). Bineînţeles, aveam şi partea mea de filme "de groază", care mi-au lăsat pe alocuri şi o amprentă adâncă în psihicul impresionabil. Asta ca să nu ezitaţi când puştiul îşi face de treabă pe lângă TV unde se dă Saw în reluare!
Aşa că-mi încep cronologic lista cu ce m-a dereglat rău vizual şi ocazional visceral, într-atât încât să nu revăd...

Încep cu un film care m-a ţinut treaz câteva nopţi după vizionare, s-ar zice un clasic al genului, însă pe care cu siguranţă îl voi sări oricând dintr-un meniu cinematic. Era 1987 si John Carpenter s-a gândit să-mi spună o poveste despre un cilindru descoperit într-o biserică, în care se afla un lichid verde, în esenţă Satana. Flashback-uri cu topoare şi oameni posedaţi, plus oglinzi dubioase încă mi se învârt în sinapse. Asadar, cu un punctaj de 5 cranii de ne-vizionare din 5(şi un pachet de şedinţe cu electroşocuri), Prince of Darkness!

Alte orori ale copilăriei au lăsat treptat, în urma anilor, urme tot mai line, până la punctul la care am ajuns să le preţuiesc: naziştii descărnaţi din Raiders of the Lost Ark, vânătoarea în junglă din Predator, atmosfera apăsătoare din Păsările sau ţipetele mute la vederea Alien-ului. Acum sunt de-a dreptul simpatice.

Trece vremea, liceu, studenţie şi iată-mă-s mai întâi la Cinemateca Eforie, la Elvira Popescu, la Studio, iar pentru titluri vechi şi mai rare, fireşte acasă în faţa computerului (cunoaştem cu toţii istoria). Dintre filmele mai vechi, se detaşează cu trei clase în abominabil filmul lui Pasolini, Salo sau cele 120 zile ale Gomorrei. Mesajul e înţeles în maximum 5 minute de vizionare, iar senzaţia de repulsie, depresie şi disperare faţă de specia umană şi limitele cruzimii este suficientă cât pentru 5 vieţi. Tot atâtea puncte, pardon cranii, îi dau cu largheţe. De văzut o singură dată, pe repede-înainte, cu Forrest Gump şi Amelie la îndemână pentru o porţie rapidă de optimism şi culori mai vesele.

Alt titlu hiper-deprimant (nu pronunţăm uber-, că e verboten şi mega-fumat :) ), văzut tot prin studenţie, dar care mi-a exploatat mânia, neputinţa, mila, furia şi-apoi fireşte dorinţa de-a ieşi din sală a fost Boys Don't Cry. Eram cu două fete la cinema şi ţin minte că vreo 30 minute după film nu ne-am mai spus nimic. Deprimant la superlativ, motiv principal pentru senzaţia automată de milă la vederea lui Hillary Swank, în orice a mai făcut ea după. Trei cranii de ne-văzubilitate, toate trei hohotind de plâns.

Că tot suntem pe linia melo, nu pot lăsa deoparte şi Dancer in the Dark. Mi se pare o capodoperă a lui von Trier, la câţiva paşi de Breaking the Waves, însă mă scuzaţi, nu mai pot vedea sau auzi cântecele de jale ale lui Bjork sau privirea ei mioapă, nevinovată, secunde înainte de... well, ştiti voi. Cred că am plâns sau am luat la pumni uşa, nu mai ştiu. Dar m-a chinuit mult filmul ăsta, într-atât încât să-i dau şi lui două boabe jumătate. De văzut cu o găleată de îngheţată lângă.

Ajungem şi la perioada descoperirii TIFF-ului, unde mulţumită geniului întunecat al lui Chiri (aka Mihai Chirilov, selecţionerul festivalului, de la origini şi până-n prezent, să-i dea zeul cinema-ului sănătate, La Multi Ani maestre!:P ) am fost expus la nenumărate dubioşaguri şi seducătoare monstruozităţi. Între primele a fost un exemplar asiatic, al prolificului Takashi Miike. Audition are ceva blând în el şi-n expresivitatea reţinută a protagonistei, până ce te trozneşte cu capul de pereţi cu nişte scene de o cruzime inimaginabilă. Vizionabil după o sesiune de pregătire pe cinema asiatic, sau dacă vreţi să aflaţi ce se poate face cu o coardă de pian. Patru cranii mici cu ochi migdalaţi, de la mine pentru Miike.

Sigur, aici m-aş putea băga până la umeri în tot ce înseamna cinema-ul asiatic, în special cel coreean, care a avansat extraordinar ca resurse şi inventivitate. Fără să exagerez, cele mai stranii şi reuşite scenarii se nasc acolo, iar violenţa este parte din limbaj şi din cultura lor, trebuie luată la pachet. Însă dincolo de ce a spus şi Raluca, mă rezum la o singură recomandare, cu avertismentele de rigoare: I Saw the Devil, poate cel mai reuşit film despre răzbunare (şi despre tenacitatea unui ucigaş) făcut vreodată.

Ne apropiem de final, însă nu pot uita doi autori şi două titluri care sunt acolo în lista de bântuiri.
Mai întâi Lukas Moodysson, cu Lylia 4 Ever, opera sa de căpătâi (de atunci, a dat rateuri mari cu Mammoth şi Container), în care vedem distruse, one by one, toate visele unei vieţi. Abuzuri, sărăcie, disperare, trafic de carne vie, sclavie sexuală, totul se amestecă şi se duce la vale pe tobogan. Ii dau 2 cranii şi un sfert (un femur), nu-i neapărat de neprivit, însă deprimant cât cuprinde.

Ei, si nu se putea să-l amintesc şi pe amicul meu Gaspar Noé. Fiu de pictor, argentinian, omul a venit în 2002 la Cannes cu Irréversible. With a bang! Pentru că este probabil cel mai agresiv vizual film din meniul meu recent. Nu este de neglijat violenţa extremă, sunt cel puţin două scene care vor rămâne în istorie, una cu Monica Bellucci într-un gang (puteţi ghici ce i se întâmplă), şi alta cu Vincent Cassel, mânuind un extinctor. Scratch that, nu e cel mai agresiv vizual film, number 1 aici e Enter the Void, a doua zămislire a lui Noé, despre viaţa şi after-viaţa unui tânăr traficant în Tokio-ul nocturn, de plastic şi neon. Word of advice, NU consumaţi materiale adiţionale şi verificaţi dacă aveţi sensibilităţi vizuale de ordin epileptic. Pentru ambele, dau cate trei cranii şi-un tango.

Cu asta am finalizat lista, însă tare mă tem că au mai rămas câteva filme de ne-privit ascunse prin debara. Dacă le găsesc, vă anunţ. Altfel, sper să vă fi provocat nişte curiozităţi, sau cel puţin să vă fi indignat un pic ("Ăsta-i film greu de digerat? Phuah, e joacă de copii aici!"), aşa că aştept reacţii.

Bolnavi rău (I)

2011-12-05T09:53:00.010+02:00

Că demult nu am mai prins o leapşă, dar pe asta nu o voi lăsa să treacă. Pentru că e una incomodă, cinefilă şi interpretabilă. Fiecare persoană care a răspuns la ea a văzut-o altfel, ceea ce e cool - zic eu.

Să purcedem deci. MoniQ, eşti pe recepție?:)

Mi-am scormonit amintirile (deşi nu prea tare, că am vrut să prind de-o ureche tocmai filmele uşor memorabile şi puternic impresionabile) pe care le-am văzut odată, pe care mi-aş fi dorit să nu le fi văzut. Filme bolnave şi disturbante, periculoase pentru buna dispoziţie.

Şi brusc mi-am dat seama că am o doză mare de masochism, că aş revedea multe din peliculele care s-ar încadra în categoria "sick", dacă nu chiar am făcut-o deja. Mă gândesc aici la câteva din titlurile deja vehiculate cu ocazia acestui joc virtual - Tideland-ul lui Gilliam? - mi-a plăcut de l-am revizionat. Filmele lui Von Trier? - la fel. 3 Extremes? Oh, da! Mi-a plăcut mult, deşi nu aveam copii încă. Cumva, orice violență care vine din partea asiaticilor (coreeni) este scuzabilă în ochii mei. Sunt filme visceral de frumoase, aşa îşi spun ei lucrurile: te pocnesc în moalele capului, dar o fac după o estetică pe care europenii nu o prea pot egala.

Şi uite cum am ajuns la no 1 pe lista mea - Kim Ki-duk şi a lui The Island. Îl iubesc pe Kim Ki-duk pentru Bin-jip-ul lui, dar Insula... mă bântuie încă, deşi au trecut ani buuuni de când am văzut-o la unul din primele TIFF-uri.
De filmele lui Park Chan-Wook chiar nu zic nimic de rău, cred că le-am revăzut pe toate şi aş face-o again and again.

Să vă zic acum două filme care m-au enervat la maxim şi pe care mi-ar fi plăcut să nu le văd deloc. "Pianista" lui Haneke și "Requiem For A Dream"... de fapt cu Aronofsky nu am rezonat eu deloc, nici cu Lebăda Neagră și nici măcar cu Fântâna. Deci nu. Nu e pentru mine.

Din lista lui Haneke aş mai menţiona un titlu pe care clar nu l-aş revedea: Das weiße Band. De văzut o dată şi gata. Dar de văzut. Pianista în schimb? Nope, nu!

Plinul de filme sick mi l-am făcut bineînţeles la TIFF, cu multe filme pe care însă le-am uitat şi nu reuşesc acum să le inventariez. Mă gândesc la filme ca O Fantasma sau Eli, Eli, lema sabachthani?... a! Mi-am mai amintit unul pe care nu l-aş revedea: Carandiru, de Hector Babenco, altminteri un regizor brazilian de toată lauda.

Las tastatura soţului mult mai priceput, am eu o presimţire că îi va plăcea să se zbenguie în amintiri uşor bolnăvicioase :)

Ștefane, leapșa merge mai departe la tine!:) Si la Răzvan sau Bee sau ambii dacă aveți chef!

Nu sunt un exemplu

2011-11-30T15:36:00.006+02:00

Întrebarea la care trebui să răspund tot mai des în ultima vreme e următoarea "Nu ți-e greu cu doi?". O întrebare legitimă, pusă oricărei persoane aflate în situația mea.

Vă spun sincer: Pe mine întrebarea asta mă încurcă, pentru că nu știu exact de unde să o apuc. Dacă spun că nu mi-e greu, clar spun o minciună. Dacă spun în schimb că e greu, vă induc puțin în eroare și așa, în sensul că vă provoc probabil niște sentimente de compasiune sau milă și iarăși nu e corect.

Lumea se gândește probabil că acum, a doua oară, știu să îmi rezolv unele lucruri în așa fel încât să îmi fac viața mai ușoară, însă eu... eu fac altceva - merg pe mâna instinctelor mai mult ca prima oară și aleg mereu variantele care mi se par cele mai bune pentru el, nu pentru mine.

Tocmai din cauza asta îmi dau seama că nu aș putea să îndemn pe nimeni să facă la fel ca mine. Sunt alegeri pe care mulți le văd greșite poate, pentru că se gândesc că îți complică viața. Mă gândesc acum la alăptare la cerere, la alăptare prelungită pe care o prevăd, la diversificare majoritar BLW, la scutece textile și purtarea bebelușului sută la sută din timp, fără cărucior în zonă. Lista aș putea-o prelungi, desigur.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, după ce am găsit o metodă de a face ceva mai bine, pur și simplu nu mai pot să nu o aplic. Și da, cred că e mai bine pentru Pavel că am adoptat toate lucrurile înșirate mai sus. Pentru mine? Hmm... da, e mai bine și pentru mine prin ricoșeu, fericirea puiului meu înseamnă clar și fericirea mea.

Felul în care se dezvoltă, felul în care îmbrățișează lumea și lucrurile din jur, curiozitatea și curajul lui, toate adunate îmi confirmă faptul că e bine pe unde am luat-o.

Sunt mai mulți cei care nu gândesc la fel ca mine în multe privinţe, am înţeles-o destul de târziu, am văzut-o în privirea multora , dar faptul că mă încadrez cred într-o minoritate nu mă face deloc să mă îndoiesc de justeţea hotărârilor mele. Mi-ar plăcea însă poate, puţin mai multă încredere în skill-urile mele de mamă...

Parole, parole

2011-11-24T10:10:00.003+02:00

Adică vorbe, nu altceva:)

Sunt într-o perioadă aglomerată, înghesuită, cu energii bune și planuri, cu treabă cu lumina și recalibrări de tot soiul. Aș zice multe, despre nou versus vechi, despre greu versus ușor. O voi face, îmi tot promit, nu știu exact când.

E. Și care sunt totuși vorbele alea?

"Azi am făcut multe prostioare. Dar tu ești o mamă bună. Ești ca o prințesă."
Am rămas mută. Era după ziua de ieri, când din cauza unor deranjamente la burtică, l-am ținut acasă. Și s-a auto-analizat corect: a făcut multe năzbâtîi. Dar nu a fost cu supărare:)

Și pe cealaltă voce: "Ma-ma ma-ma ma-ma-ma-ma" Toată ziua bună ziua, dar mai ales când dispăream o secundă din peisaj. Nu ca un apelativ, mai mult ca o dojană.

Vreau să vă mai spun. Și să vă arăt.

Și știți care e gândul săptămânii? "Maternitatea asta e de departe cel mai mișto lucru ce mi s-a întâmplat." Pe ăsta chiar vreau să îl dezvolt într-un post separat:)

Hai, vă las acum. Am fugit la treabă. Să aveți o zi frumoasă.

Home Alone

2011-11-18T23:06:00.005+02:00

E ultima plantare din toamna asta iar eu mă bucur. Nu mai vreau week-end-uri singură. Mă tot gândesc la soțiile alea de marinari și nu pricep defel cum rezistă.

În fine. Sunt ruptă în paișpe de oboseală, tocmai mi-a adormit și prințul moștenitor. Ar trebui să sar direct în pat, dar parcă nu mi se pare corect față de mine să închei așa ziua, fără măcar acolo cinci minute ale mele cu mine.

Mi-am adus aminte de o treabă din copilărie. O treabă pe care ne învățaseră la cateheză (da, am făcut așa ceva la greco-catolici deși sunt botezată cât se poate de ortodox). Ne-au învățat ca în fiecare seară, când ne punem în pat, să ne analizăm ziua care tocmai s-a scurs. Să îi dăm un rewind și să vedem exact care sunt vârfurile, care sunt chestiile care ies din peisaj. Să ne oprim asupra lor și să vedem ce se poate face cu ele.

Mi se pare un exercițiu extrem de util și de dătător de vise frumoase, iar eu țin foarte mult la calitatea somnului meu, indiferent cât e el de fragmentat și de înghesuit.

Astăzi m-am văzut cu niște fete frumoase. Îmi venea să nu mai plec de la Sala Dalles. Am stat vreo patru ceasuri. Îmi dau seama că iubesc să stau cu oameni la care le place sincer de noi.

Aveam niște ingrediente faine pentru bucătărit, făcusem piața de dimineață, dar evident că nu am ajuns acolo(în bucatărie). Poate mâine.

Uneori, Pavel mi se pare atât de special, încât rămân fără respirație. De Matei nu vă mai zic - cu el descopăr niște nuanțe noi fix acolo unde credeam că le știu deja de toate.

Încă un mini-prag

2011-11-14T10:05:00.004+02:00

Sâmbătă, cu ocazia Talciocului, a trecut și Pavel pragul de opt spre nouă luni. Nici nu mi-aș fi dat seama, dacă nu îmi spunea altcineva (o triplu-mamă frumoasă cu care am fost colegă de naștere:))

Lunile zboară, distanța dintre cei doi prinți din dotare pare că se micșiorează pe zi ce trece. Asta pentru că Pavel insistă din răsputeri să fie exact ca fratele mare. Se ridică în picioare mereu, în doi timpi ți trei mișcări, chiar merge de-a lungul patului, îl surprind rămas așa, ținându-se doar cu o mână.

Mega-expresiv, foarte vesel, foarte guraliv, ne umple casa și viețile 24 din 24 de ore, fără drept de apel

Creștem împreună, ne simțim indestructibili în cuibul nostru de vibrații bune și mulțumim în fiecare clipă pentru cadourile astea minunate pe care ni le-a făcut destinul.

din nou, credit foto - talentatul Dedi

Vă place?

2011-11-07T12:10:00.007+02:00

E discretă și e tot pentru Bibi. Doar 10 lei, dacă vreți și voi una (sau mai multe:)), veniți sâmbătă la talcioc, sau... îmi spuneți și vă pun deoparte:)

Le-a donat Andreea Popescu, colega lui Ștefan de la MaiMultVerde, care se recuperează după operație.

Haideți să ne unim forțele și să îl ajutăm pe Bibi! Nu știu de ce, dar am un feeling bun legat de asta...

Sâmbătă suntem aici!

2011-11-07T10:52:00.004+02:00

Pe 12 noiembrie revine în forță Talciocul Urban păstorit de mama-de-geamăn-a-lui-Pavel. De data asta el se ține într-o altă locație, la Casa Margarit. Și, ce e cel mai important, în acest an, Talciocul îl susține pe Bibi. Taxele de la expozanți, plus o parte din vânzări vor fi donate către el. Va fi chiar o zona special dedicată, unde nu numai ca se vor putea face donații, dar se vor și putea cumpăra hăinuțe și altele, banii intrând tot în contul lui Bibi.

Va rog și eu frumos, frumos să spuneți mai departe, să audă cât mai multă lume, să se strângă câți mai mulți bani pentru Bibi.

Încă un conducător auto

2011-11-04T13:41:00.002+02:00

Îl mai știți pe primul? Era mai mare cu vreo doua luni, dar folosea același volan.

Dacă erați curioși cu ce ne mai distrăm noi, iată și răspunsul:)

7 luni și trei săptămâni, șase dinți, capacități îmbunătățite cu fiecare zi de mers în patru labe ÎNAINTE.

Acordare contagioasă

2011-10-31T22:06:00.004+02:00

Pentru că lucrurile se complică puțin câte puțin cu fiecare nouă zi, Pavel devenind tot mai curios, tot mai dornic să facă lucruri pe care, bineînțeles, nu le prea poate face, eu îmi dau seama cât de diferit e totul acum, a doua oară.

Chiar dacă poate seamănă fizic, ca și evoluție lucrurile stau destul de diferit, am senzația uneori că vrea să ardă cât mai multe etape, să devină cât mai rapid un partener serios de joacă. Existența lui Matei îl stimulează enorm. Să vrea să cunoască tot felul de lucruri cu care tocmai a umblat fratele cel mare, să poată să ajungă acolo unde e el, să guste din mâncare lui. E înduioșător de-a dreptul să văd cum i se luminează fața când apare Matei de la grădi. La rândul lui, fratele cel mare îmi oferă niște surprize de-li-cioa-se: mai deunăzi, înainte de-a pleca dimineața, a venit într-o goană să îl pupe de fratele-mic pe care l-a alintat așa cum noi nu am făcut-o niciodată: "bombonică" și "piciule". De unde a agățat el apelativele astea, jur că nu știu, tot ce știu e că i se potrivesc de minune lui Pavel, spuse de Matei.

Asta una, dar cred că mai e ceva care face ca totul să fie puțin altfel acum. E vorba de raportarea mea la întreaga situațiune. E una mai fără stres, mai calmă, mai cu urechile ciulite la nevoile lui, mai capabilă să mă acordez urgent la ele. Și asta pentru că am înțeles un lucru: am priceput că nu există rețete, că fiecare e altfel, iar asta nu e doar o vorbă. Am înțeles că este totuși un secret la mijloc: să te dai cu totul nu e lucru ușor de făcut, ai senzația că te-ai legat cu totul... doar așa îți câștigi libertatea aia interioară pe care ți-o dă certitudinea că faci BINE. Și o simți cu fiecare por, ajungi să comunici atât de bine cu omulețul tău, încât descoperi cu mirare că soluțiile la orice problemă ți le dă cumva tot el, pe nevorbite, prin atingere, prin corpul lui lipit de-al tău.

Iar cel mai frumos lucru mi se pare că e felul cum aceste noi descoperiri și senzații care au venit odată cu Pavel, îmi îmbogățesc și simplifică chiar, relația cu Matei, pe care l-am absorbit automat în sfera asta de BINE. Același acord de care vorbeam mai sus, aceeași comunicare de nevorbite, chiar dacă, în cazul lui, mă mai derutează uneori cuvintele spuse.

Din nou e vorba de Thomas

2011-10-29T10:58:00.003+03:00

Dacă observați ceva neregulă la un ochișor, nu vă ingrijorați - și-a zgâriat corneea la grădi(nu știu exact cum, nu mi-a spus nimeni nimik) dar deja s-a vindecat aproape de tot.

Și versurile, dacă cumva nu înțelegeți ce spune el acolo!:)

Peste dealuri si razoare,
Peste sine lucitoare,
Thomas si ai sai amici
Ii bucura pe cei mici!
Rosi, verzi, albastri, toti
Sunt prietenii pe roti.
Mici sau mari, sunt toti draguti
Iar pe sine, cei mai iuti!
....
Cu rosu si verde si maro si albastru
ei sunt un echipaj maiastru!
Interpreteaza tot felul de roluri pe rand,
Cu joc, voie buna si cant!
Pe dealuri prin vai si hai-hui
Sunt Thomas si prietenii lui!

Fashion Police II

2011-10-28T13:59:00.003+03:00

Așa. Să scriu acum ce voiam să zic data trecută când m-am lăsat purtată haotic de firul gândurilor ce mă bântuiau și am ajuns la exprimarea feelingurilor la copii...

Cu toții ați observat că de câteva zile, deși e frumos, e un frig de crapă pietrele. Au fost chiar și câteva zile de început de iarnă parcă, cu un vânt urât de tot.

Ca și în fiecare an, odată cu apariția frigului, am observat și dispariția copiilor de pe traseu, din parc sau de aiurea. Singurii pe care îi mai vezi sunt atât de încotoșmănați/înfofoliți, că ai mici șanse să ghicești dacă e băiat sau fată altfel decât după culorile vestimentare afișate.

Cum spuneam și în postarea precedentă, ambii mei copii sunt extrem de ostili când vine vorba de îmbrăcat. În timp ce pe Matei îl mai fac din vorbe, cu Pavel nu am nicio șansă, se răsucește ca un tirbușon sau devine ca o scândură urlătoare...n-am îndrăznit nici măcar o dată să îi dau o combinație de dresuri plus pantaloni plus pulover plus canadiană plus căciulă plus fular peste gură plus... mai puneți voi. Cred că mi-ar lua pe puțin juma de oră, ne-am super-nevroza amândoi, a-m transpira și sigur mi-ar piere tot cheful de ieșit la aer.

Să vă spun cum arată ieșitul la noi, vașnici purtători de copii. Îi trag o pereche de jambiere groase peste orice pantalon se nimerește să aibă pe el, un polar/jerseu în partea de sus, căciula și...gata! Hopa sus în Manduca, lipit de mine, dacă e chiar frig pun și protecția peste, dacă îmi trag eventual fermoarul polarului meu peste( sper să se înțeleagă cum).
Durează cinci minute, niciun nerv și suntem în stradă. Unde mai pui că nici eu nu trebuie să mă îmbrac prea gros, bagajul vesel îmi ține foarte bine de cald și mie.

Sper să nu supăr pe nimeni, dar vă spun sincer că mi-e milă de copiii super-îndesați în costume de cosmonaut, care abia mai încap în cărucior de atâtea haine și pături, mi se pare că, oricâte straturi ar avea, nu-i poți proteja de vânt și frig ca-n brațe.

Mulțumesc pe această cale sorții că mi-a scos în cale babywearing-ul, ar fi putut să o facă chiar puțin mai repede:) Aș vrea să povestesc asta la cât mai multe mămici, să le împărtășesc cât e de reconfortant să știi exact cât îi e de cald sau frig copilului tău pentru simplul fapt că e lipit de tine. E cumva, la fel ca și cu alăptatul: eu nu am știut niciodată câți mililitrii de lapte mănâncă la o masă, nu m-a interesat, eu am știut doar că s-a săturat și e bine. E aiurea comparația? Poate, dar așa cântăresc eu lucrurile, cu sufletul:)

Fashion Police și nu numai I

2011-10-24T22:41:00.005+03:00

Nu știu exact care e situația la alții, dar la mine-n bătătură lucrurile nu sunt tocmai roz când vine vorba de îmbrăcat/haine. La niciunul. Chiar dacă, odată cu trecerea anilor, Matei a devenit mai cooperant, lucrurile au în continuare niște nuanțe mai rar întâlnite.

Ca să înțelegeți: vă povesteam eu la un moment dat că băiatul suferă de bumbofobie(termen inventat, menit sa definească aversiunea profundă pe care o are pentru nasturi). Situația nu s-a remediat, chiar aș putea spune că a căpătat noi valențe. Știți bluzele alea care au un fermoar în față chiar la gât? Le urăște și pe ele cu pasiune.

Când am descoperit noua fobie, mărturisesc(cu rușine) că m-am enervat foarte. Vedeam din nou cum voi pune pe hold niște haine extrem de utile. Nu pricepeam defel ce e cu fixațiile astea. Am ajuns chiar să îl bănuiesc că vrea doar să mă enerveze. (Offf, ce rușine îmi e să spun asta, nici nu știți!)

Da, m-am simțit groaznic pentru că l-am obligat să poarte o dată polarul cu fermoar. Și m-am tot gândit. M-am gândit în primul rând că resentimentul lui nu are nicio legătură cu mine. Era cât se poate de autentică repulsia lui.

Acum probabil că mulți vor spune că exagerez, că joc prea mult după cum cântă el, dar vă spun solemn că voi ocoli de-acum înainte genul ăla de cardiganuri(sau cum s-or numi). Și știți de ce? Pentru că acel fermoar aproape de gât/bărbie îl... sperie. Da. Îl percepe ca pe o amenințare. Sună aiurea probabil, dar eu așa am perceput-o. Și o voi respecta. Știu sigur că, odată ce va crește, va dispărea această nouă fixație și sunt dispusă să aștept.

E un fenomen ciudat ce se petrece cu mine, acum, de când sunt dublu-mamă. Pavel a reușit să îmi ascută antenele compasiunii, a înțelegerii limbajului copiilor, așa cum nu credeam că o voi face vreodată. Mi-e mai ușor acum să văd șarpele boa care-a-nghițit un elefant. Îi mulțumesc enorm. Chiar dacă știam că nimic nu e gratuit, că nici unul nu plânge doar că așa are chef, să mă zgândăre pe mine la melodie, aveam (bine...încă mai am uneori) momente în care îmi venea să mă urc pe pereți, din simplul fapt că mintea mea nu putea să vadă dincolo de logica adultului obosit(scuzați pleonasmul).

Vă gândiți probabil că e inutil pentru Matei, care deja vorbește(oh, da, câte și mai câte) și care își poate expune punctul de vedere. Oare? Păi nu, la trei ani și opt luni nu prea știi să îți analizezi angoasele:) Unii nu știu să facă asta nici la treizeci de ani, darămite la trei. Teoria mea nou dezvoltată e că un copil are nevoie de tot mai multă compasiune și înțelegere pe măsură ce crește, tocmai pentru că suntem tentați să ne oprim la cuvinte. Și facem o mare greșeală... zic eu. Suntem mai puțin dispuși să îi descifrăm comportamentele, să descoperim ce se ascunde sub coajă, tindem să îl chestionăm pe el legat de ele.

Cred că așa mi-am și dat seama că fac ceva profund greșit că îl întreb "De ce ai făcut aia?". Răspunsul (corect) pe care mi l-a oferit de fiecare dată știți care este? "Pentru că așa îmi place mie". Spun că e corect pentru că atât merit să primesc la o întrebare atât de aiuristică.

Voiam să scriu despre cu totul și cu totul altceva, dar văd că asta îmi stătea de fapt pe creierul meu obosit. Revin mâine cu povestea de azi despre copii purtați pe timp de iarnă versus costume de cosmonaut:)

Proudly Presenting...

2011-10-17T09:37:00.005+03:00

Asta ca să o citez pe Corina, una din piesele de bază în organizarea acestui frumos flash-mob la care am participat:)

A fost în mall, a fost vineri seara, am dansat salsa. Promitem că altădată o să o facem și mai lată:)

Chiar dacă nu suntem f vizibili, garantez că am fost și noi acolo și ne-a plăcut la nebunie! :)

Imaginile săptămânii

2011-10-16T17:56:00.007+03:00

După cum probabil știți, săptămâna asta ne-am sărbătorit. Cu slinguri, marsupii, wrap-uri, am fost în mijlocul tuturor evenimentelor organizate cu ocazia Săptămânii Internaționale a Bebelușilor Purtați.

Obosiți după o săptămână plină, am adunat acum toate pozele cu noi de la evenimente și am revăzut, pas cu pas, fiecare zi. A fost frumos tare, a fost chiar o sărbătoare.

Ne-am simțit între prieteni, între oameni dragi, între oameni frumoși.

Mulțumim mult organizatorilor, ați făcut o treabă foarte bună!

La marșul de luni, pe străzile Bucureștiului

Și adunarea de după

În mall, la flash-mob

Și nu în ultimul rând, la tombola cu premii, unde AM CÂȘTIGAT un premiu frumos, de la Kiddyshop!

Atenție! Purtatul creează dependență

2011-10-10T10:24:00.003+03:00

E Săptămâna Internațională a Bebelușilor Purtați și eu vreau să vă povestesc despre o dependență. O dependență care apare la... mămicile care aleg să își poarte copiii.

Vorbesc serios, devii dependentă. Dependentă de liniște pentru că brusc copilul tău nu mai plânge de oboseală înainte să doarmă. (Pățeam asta la Matei când eram cu căruciorul la plimbare că plângea până să adoarmă preț de vrei trei străzi; foarte nesănătos pentru creierii mei.)Devii dependentă de mobilitatea/libertatea pe care brusc ai câștigat-o - poți să ajungi oriunde, în orice parc sau la orice întâlnire, doar poți să iei orice: metrou, tramvai, taxi.Să vă mai spun și că devii dependentă de mirosul lui care ți se imprimă atât de puternic în nări?
Știți cu ce nu m-am obișnuit însă? Nu m-am obișnuit cu sfaturile "binevoitoare" primite în tramvai, cum că îi stric coloana, sau că îl sufoc acolo când doarme cu nasul îngropat la pieptul meu. Cu asta nu m-am obișnuit, încă îmi strică zen-ul...

Evident, dependența apare și la copil. Probabil că nu va mai vrea să stea în cărucior ca o plăcintă, cu roțile în sus, departe de mirosul atât de drag lui. Vorbesc aici de bebelușii mici mici.

Și căruciorul? Cum e cu căruciorul? Am cărucior, l-am luat cred de vreo trei ori cu mine, dar pentru că prințului îi place atât de mult călare, am sfârși de fiecare dată cu el în Manduca, împingând căruciorul plin cu sacoșele cu cumpărături. Bun și așa, zic eu, chiar dacă mi-am promis de fiecare dată ca îl las acasă de acum înainte. Acum se pune problema - eu "am stricat" copilul învățându-l în brațe( a se citi Marsupi Plus, Manduca, sling), sau era așa din fabricație, născut puțin cam dependent de mine?

Tind să cred că eu sunt de vină, l-am învățat la bine, la căldura mea, aproape de bătăile inimii mele. De regretat nu regret nicio secundă că mi-am "stricat" copilul. Știu însă sigur că nu i-am deformat coloana purtându-l de la trei săptămâni, din contră. Așa cum spunea și Degețica, nici eu nu cred în răsfăț și nici în manipularea de către bebeluș.

Mi se pare că e momentul să vă povestesc cum m-am descurcat șase zile, singură cu doi copii. Eram moartă fără Manduca - am putut să îl duc pe Matei la grădi every day cu tramvaiul, să stau cu ei după-masa în parc și încă multe multe altele. Găndiți-vă puțin: credeți că aș fi putut trece peste zilele astea făcând slalom cu un bebe care plânge în cărucior și cu fratele mai mare fugind în toate direcțiile?

Sunt atât de cucerită de ideea purtării bebelușilor, încât nu înțeleg cum nu o îmbrățisează toată lumea:) Am înțeles însă(cu greu, că așa sunt eu mai căpoasă) că, la fel ca orice altă alegere mămicească și asta nu e pentru toată lumea. De asta am vrut să vă scriu de riscurile care apar, ca să fiți în cunoștință de cauză.

Deci atenție, s-ar putea să îi placă atât de mult puiului tău, încât să nu mai vrea altfel. E oare așa grav?

Despre nimik

2011-09-30T15:32:00.002+03:00

Sau despre... bucuria descoperirii prietenei cea cu nouă vieți, despre antrenamentele pentru mersul de-a bușilea sau pur și simplu, despre bucuriile mele cotidiene, care mă fac să mă consider cea mai norocoasă mamă din lume...

Noul meu super-aparat foto, mă lasă să și filmez - așa se explică abundența asta de imagini filmate. Sper să nu vă obosesc:)

Diversificarea - Our Way, The Hard Way

2011-09-26T11:18:00.005+03:00

Cu riscul de a plictisi, voi detalia puțin subiectul "murdar" al diversificării. La fel ca și în cazul dormitului și când e vorba de mâncat/mâncare, îmi vine să spun că singura regulă...e că nu sunt reguli. Vă veți gândi probabil că am luat-o pe ulei, că exagerez ca de obicei. Da, probabil că exagerez puțin - doar există atâtea și atâtea articole și tabele cu ordinea în care trebuie date alimentele, cu vârsta de la care ele pot fi introduse, cantități, nevoile copiilor, etc. Sunt informații utile, pe care e bine să le știm însă nimic nu ne poate pregăti cu adevărat pentru realitatea atât de personală a fiecărui copil.

Pentru că pe mine m-a pălit rău amnezia legat de acest subiect, m-am trezit că trebuie să îi dau de mâncare lui Pavel fără să mai țin minte nimic de la Matei, nimic mai mult decât faptul că nu am avut nicio problemă și că a mâncat orice i-am dat. Un pic cam vag, nu? Mda, așa mi s-a părut și mie, așa că m-am pus pe citit, am mers chiar și la un curs pe tema asta.

Înainte însă, am descoperit conceptul de "auto-diversificare" și am fost extrem de încântată. Mi s-a părut grozavă ideea de a merge pe instinctul copilului și pe ideea că ne auto-diversificăm nu atât ca să creștem în greutate sau să dormim legat noaptea, cât să ajungem la un an să mâncăm alături de familie, mâncarea comună.

Semne că alimentele vor fi bine primite am avut destule, Pavel chiuia ori de câte ori îi întindeam o bucățică de pepene sau de piersică și îl lăsam să le soarbă puțin. Mă gândeam că va fi ușor, poate mai ușor ca prima oară.

Cursul acela mi-a prins foarte bine, nu atât pentru că am învățat ce să îi dau de mâncare, ci pentru că mi-a confirmat niște gânduri pe care le-am avut, mai bine spus niște presimțiri legate de subiect. Nu intru în prea multe detalii, pot spune că cel mai important e să fi maleabilă și relaxată. Cumva, imaginea pe care o am eu în minte când mă gândesc la un copil care mânâncă are mai multe în comun cu ulița bunicilor decât cu laboratorul de biologie în care a lucrat mama mea în spital. It makes any sense?

Iar Pavel( of cât îl iubesc, ce minune mi-a dat Dumnezeu!) mi-a trântit(din nou) cea mai bună lecție. Pentru că, pe cât de mișto mi se părea mie treaba cu auto-diversificarea, pe atât de complicat și messy mi se părea. Iar pentru că viașîța mea domestică e oricum super-complicată, am zis că voi combina puțin treaba, îi voi da și fructe în mână, dar și pireuri combinate cu tot soiul de legume, păstrate la congelator cu etichiete, ca să nu trebuiască "să gătesc" în fiecare zi.

Însă planurile mele au eșuat lamentabil, Pavel trăgea niște răgnete care nu lăsau loc de interpretări, imediat după primele trei lingurițe din "delicioasele" amestecuri. Nici m[car fructe blenduite nu voia să vadă - deci pere, pepene, banane, piersici etc - le mânca sub formă de felii adevărate, dar când le combinam și le amestecam îmi dădea peste mână și se apuca de plâns.

Mă gândesc că altcineva în locul meu s-ar fi gândit că trebuie întârziată introducerea alimentelor, că probabil că nu e încă momentul. M-am gândit și eu așa, dar a trebuit urgent să îmi revizuiesc părerea când l-am văzut cum salivează la mâncarea noastră. Și nu numai că saliva, dar se arăta profund jignit că lui nu îi dau nimic. Era o mare problemă, ținând cont că el a participat pasiv la mesele noastre, încă de la începutul vieții lui. Chiar nu aveam ce face, nu aveam unde să îl las nici când mâncam și nici când găteam.

Și am decis că e momentul să fiu curajoasă; i-am dat să guste o linguriță din supa noastră de fasole verde. Încântare maximă. I-am dat o păstaie în mână, a molfăit-o cu entuziasm. A doua zi, legume la wok cu condimente. Multe condimente. Pavel a primit și el, aceeași încântare.

Evident, cantitățile pe care le mănâncă el sunt mici, e vorba de câteva bucăți sau lingurițe. Ideea e că mâncarea are gust de mâncare gătită, cu ulei de măsline, cu chimen, curry, cardamon, piper. să nu uităm de ceapă și de usturoi, care ne plac la nebunie(nouă adulților + Matei). Așa că mesele lui seamănă deja foarte bine cu ale noastre, nu a trebuit să modific prea mult, noi oricum mâncăm destul de light, a trebuit doar să reduc drastic din cantitatea de sare pe care o cam puneam eu.

Fructele zilnice le mănâncă în continuare în stil propriu, cu mâna lui, ne-mixate, ne-combinate, cu multă mizerie în jur.

Singura noastră problemă e cu Matei, care nu suportă să îl vadă pe Pavel murdar-murdărindu-se cu mâncare. Începe să protesteze și să mă pună să îl șterg. Nu mă întrebați de unde a apărut asta, nu am idee.

În concluzie, metoda noastră e una complicată dar și simplă, e cu instinctul lui dar și al meu, e cu mâncat cu mâna(a lui sau a mea) fără linguriță, care mai mult ne încurcă.

Postarea asta nu se vrea o recomandare pentru nimeni, e doar povestea noastră, deși ar mai fi multe de spus.

Și un filmuleț cu deja celebra piersicuță. E printre puținele chestii care îmi permite și să fac altceva în timpul festinurilor pavelești...

Cum stă treaba deocamdată

2011-09-23T16:17:00.005+03:00

Atenție la toate trei finalurile:)

Enjoy!

Dar altfel, sunt promițătoare, zic eu - Pavel e fascinat de Matei, Matei îl tratează pe Pavel cu o oarecare îngăduință...nu?

Rețete

2011-09-23T10:18:00.008+03:00

Am tot citit în sus și-n jos despre o carte minune de 457 de pagini parcă, ce îți spune care e secretul somnului la bebeluși. Of, dar ce mi-ar plăcea sa îl aflu, nici nu știți. Păcat că nu cred că există așa ceva(un secret sau mai multe).

Și mai știu un lucru: că mie nu îmi ies deloc chestiile astea cu dresajul, fie și el unul soft, tot dresaj îl consider.

Să vă spun cum stă treaba la Pavel ziua: doarme de mai multe ori, somnuri scurte, de jumătate de oră. Cam una la două ore de veghe. Dacă e să mă iau după ce zice cartea aia, astea nu s-ar pune deloc , nu ar fi complete. Cam nasol atunci. Hmm. Cred că, cel mult, poți spune că e nasol pentru mine, că nu am timp deloc să fac nimic, abia adoarme că hop se și trezește.

Da, ăsta e lucrul care mi se pare ok la cartea aia, că înainte de toate te pune să te gândești la motivele tale reale pentru care vrei să dresezi copilul: ca să-i fie lui mai bine sau ca să îți fie ție mai simplu. Te poți gândi că e același lucru, că dacă ți-e ție mai bine, atunci îi e și lui, că te are veselă și mulțumită pe tine. Asta nu ar fi neapărat un lucru rău, să dorești să îți faci ție viața mai ușoară. Problema zic eu că e alta - ce te faci dacă aplici regulile și nu îți iese? Nu ajungi cumva să crezi că e ceva în neregulă cu puiul tău? Nu o să ai tendința să spui că e rău că nu doarme la program? Nu te vei enerva că eforturile tale nu au dat roade? Ba eu cred că da.

Eu zic așa - în loc să căutăm rețete, mai bine să ne "ascultăm" puii. Sunt de acord, să nu îi supra-stimulăm, să nu îi hârșâim când sunt obosiți. Dar de aici și până la "a-i pune la somn" numai pentru că e ora "n", mi se pare cale lungă. Oricum, eu nu înțeleg cum vine treaba asta cu "pusul la somn" pe timpul zilei. Ce ar trebui exact să fac?

Cred sincer că nu numai că fiecare copil e altfel, dar și că fiecare zi e diferită, așa că chiar nu pricep ce anume vrem noi să nivelăm aici.

Și chiar dacă îmi asum întru-totul acest fel de a vedea lucrurile, permiteți-mi din când în când să mă plâng de oboseală, nu înseamnă că țin morțiș să scap de ea. E exact ca și faza cu durerile nașterii - eu una am țipat destul de tare atunci, dar zău dacă nu m-ar fi enervat amarnic să vină cineva să îmi facă o peridurală, așa ca să nu simt ce se întâmplă cu mine.

Mda. Iar mi-a ieșit o postare dezlânată, care cuprinde numai jumate din ce aveam de zis. Promit însă că o să mă fac mai coerentă și mai deșteaptă imediat ce o să o ia mai încet Pavel cu trezirile nocturne! :)

Later edit: Parcă pentru că vrea să îmi dea dreptate, Pavel doarme de vreo oră jumate, chiar de când m-am apucat de scris aici...mersi puiul meu!

Second day edit : Recomand articolul unei alte Raluci, care atinge exact aspectele care m-au intrigat și pe mine și m-au determinat să scriu postarea asta.

Amnezia

2011-09-20T12:37:00.004+03:00

Nu știu exact cum funcționează treaba asta cu amnezia, dar pot să spun doar că mi se pare extrem de utilă. Auzeam spunându-se că voi uita cât de tare doare. Imediat după ce am născut prima oară, mă gândeam că nu voi uita așa ceva. Ei bine, am făcut-o, că altfel nu îmi explic cumde m-am apucat să repet experiența. Evident, am uitat și de data asta.

Am uitat și cum e să te trezești de n ori pe noapte, am uitat și cum e să nu ai timp nici să mergi să faci un pipi.

Știți însă ce nu am uitat? Nu am uitat lucrurile care țin mai mult de instinct decât de memorie: nu am uitat cum să îl pun la piept, nu am uitat cum să îi înțeleg plânsurile, nu am uitat cum să îl fac să râdă.

Iar dacă m-aș fi gândit vreodată că expresia "Been There, Done That" are vreo legătură cu repetarea maternității, ei bine, m-am înșelat groaznic. Uiți și ajungi din nou să te minunezi ce mânuțe mici are, cât poate fi de simpatic când reușește să își bage piciorul în gură... ți se pare din nou cel mai tare lucru din lume faptul că se întoarce de pe o parte pe alta. Din nou ai senzația că trăiești ceva magic, chiar dacă ești mai hârșâită ca prima oară.

Când mă gândesc acum că există mame la care le e frică să îl facă pe al doilea, pentru că au impresia că nu mai au resurse de iubire le-aș spune să stea liniștite că așa ceva nu există. Cumva, îmi imaginez iubirea asta la fel cum văd eu problema laptelui matern - cu cât dai mai mult, cu atâta ai mai mult. Și nu e ca și cum ai reduce rația celui dintâi ca să îi dai celui de-al doilea. Deloc. aș îndrăzni chiar să spun că, de când cu al doilea, a crescut calitatea sentimentelor mele pentru primul: le-am golit complet de egoism. Poți să iubești atât de frumos dacă ajungi să nu îl mai consideri buricul pământului. Cumva, sună ciudat asta, dar nu o pot spune altfel.

Revenind la amnezia din titlu, nu aș spune chiar că a fost totul degeaba și că nu am învățat nimic prima oară. Am învățat ceva extrem de important: am învățat că, dacă eu sunt liniștită și relaxată, totul poate fi muuult mai ușor. Și ăsta chiar e un lucru cam imposibil de atins din prima încercare.

La fermă

2011-09-19T10:27:00.006+03:00

Deși e o activitate răsuflată pentru mulți posesori de copii bucureșteni, am ajuns și noi pentru prima oară la "Ferma animalelor", un loc bun de dus copilul, dacă vrei să îl înveți că vacile nu sunt mov ca în reclamele de la tv.

Dintr-o dorință excesivă poate, de a oferi cât mai multe motive de distracție pentru copii, ferma cu multe animale a fost dotată cu un țup-țup imens și cu un bazin cu bile uriașe...Ca urmare, abia l-am convins pe Matei să lase țopăitul și să facă o plimbare în șaua poneiului, activitate pe care nu ar fi găsit-o în celelalte locuri de joacă frecventate on daily basis.

Înainte de plecare și mie mi-a fost spulberată o imagine idilică cu văcuțe păscând pe pajiști verzi la o fermă de lapte( bine - aici era o stațiune zootehnică). Așa credeam eu că sunt crescute vacile care dau laptele-bio mult lăudat, pe care poți să îl cumperi de la dozator... Ei bine, nici măcar un fir de iarbă nu am văzut, iar vacile mâncau mulțumite un nutreț ce mirosea sinistru pentru nasul meu fin de orășeancă crescută la bloc.

M-a liniștit soțul când mi-a spus că pajiști verzi găsești doar la munte, iar vacile văzute sunt niște norocoase, doar trăiesc în aer liber.

Una peste alta, vizita a fost un succes, Matei s-a distrat pe cinste, chiar dacă a plecat de acolo cu imaginea saltelei țupăitoare și nu a căprițelor, iar eu am mai spulberat puțin din vălul ignoranței proprii...

Și niște poze:

Unele altele în imagini

2011-09-13T09:27:00.009+03:00

Pentru că tot am auzit la adio că vom avea azi 34 de grade, un fel de caniculă-de-mijloc-de-septembrie, am deschis folderul maaare cu poze din vara asta, ca să îmi amintesc ce bine a fost în deplasare.

Prima imagine necesită puțintică atenție: nu e imaginea unei dezordini, ci a unei construcții extrem de elaborate. Pe mine chiar m-a lăsat paf Matei cu structura lui. Nimic nu e la întâmplare, totul face parte dintr-un plan. Nici nu știu exact la ce să o încadrez, cu ce să o compar. Cert e că ea spune multe despre felul cum funcționează copilul ăsta. Din nou mi-e teamă de sistemul de învățământ(mă rog, de grădiniță) cel atot-nivelator, care va încerca probabil să îl învețe să construiască după regulile simetriei și ale banalului și va vedea probabil construcțiile de genul ăsta ca pe o mare dezordine...

Imagina no 2. Matei s-a împrietenit cu apa! Iupii! După ce, până acum, nici nu vroia să își bage piciorușul fin în spuma mării, spre tristețea noastră, acum lucrurile s-au schimbat: nu îl mai putem scoate din apă. În imaginea de mai jos, e la ștrand la Cluj, un ștrand cu apă rece-rece, care pe el nu îl deranja deloc, din contră. Nu vreți să știți ce bucuroasă am fost când la mare, a călărit valurile împreună cu tati, bineînțeles.

Pe această ultimă imagine am ezitat mult să o pun, îmi promisesem mai demult că nu voi face asta, nu voi pune poze cu copii mânjiți cu mâncare, chiar nu mi se par a fi o priveliște de admirat. Ei bine, nu m-am putut însă abține: Pavel s-a decorat cu un sfert de piersică, pe care a primit-o în mânuță, să o ronțăie el cum poate. Delir total.

Așa că nu e chiar atât de nasoală imaginea? E doar piersică...

Încă un dublu început

2011-09-12T13:12:00.003+03:00

Așa cum va fi mereu de acum în colo, astăzi e o zi cu două începuturi, câte unu pentru fiecare fecior. Unul a început a doua jumătate din primul lui an de viață(adică a împlinit 6 luni, asta dacă m-am exprimat prea încâlcit) și celălalt a început o grădiniță nouă, de data asta una de stat, cu vreo 30 de copii în grupă.

Așa cum mă așteptam, ambele începuturi, adunate, mi-au provocat CEVA. Și la ceva-ul ăsta parcă nu mă așteptam nici măcar aseară când m-am dus la culcare ușor emoționată pentru Matei. Ei bine, de dimineață am văzut viața plină de optimism. Mi-am văzut copiii mari, unul stând aproape în funduleț și privind totul cu o privire curioasă extrem de atent și vioi, iar celălalt încercând să negocieze dibaci ce anume va primi cadou cu ocazia acestui început. Nu că i-aș fi pomenit eu ceva legat de vreo recompensă, dar cred că a simțit el că e loc de vreun cadouaș acolo, cât de mic.

Am ajuns la grădi l-am descălțat și a dispărut, de parcă mai fusese acolo de multe ori.Mi s-a părut atât de mare printre piticii de trei ani care nu mai gustaseră din savoarea grădiniței și plângeau disperați după mămicile plecate cu inima strânsă, încât am avut un impuls să vorbesc cu cineva să îl mute la o grupă mai mare, de teamă să nu se plictisească. M-a calmat Ștefan, amintindu-mi că are doar trei ani și șapte luni, nu e chiar atât de mare cum îl văd eu.

Cert e că am plecat liniștită că puiul meu se va descurca, se va adapta rapid. Sper din tot sufletul să nu o dau în bară cu presupunerile mele.

Bun. Să vă spun ceva și de mezin. vă spun că l-am cântărit/măsurat ieri și are 9 kile 100 și 76 de centimetri. Mă bucur că a luat-o mai încet cu kilogramele, nu s-a mai îngrășat în ritmul amețitor al primelor luni. Însă e mare! Mi se pare foarte lung și extrem de greu de manevrat, în sensul că se foiește și sucește înnebunitor de mult. După zece minute cu el în brațe, mă simt ca și cum aș fi făcut o oră de sală combinată cu aerobic. Mă dor toate, brațe, abdomen, spate.

Cum vă spunem, am început și diversificarea încet-încet. Iar nu am chef să scriu despre asta, tot ce vă spun e că seamănă cu Matei și mănâncă orice îi dau. În cantități mici, fără să îl prostesc în vreun fel ca să deschidă gura. E bine, spun eu, chiar nu vreau să fac un stres din mâncare.

Nu mă pot lăuda cu felul în care doarme nopțile. Sau zilele. În continuare se trezește destul de des noaptea, iar ziua... maxim o jumătate de oră o dată. E un copil dificil? Nu! Chiar nu îmi vine să spun asta! E doar un copil care consideră că timpul e prea prețios încât să îl irosească dormind.:)

E clar, copilul cu cel mai cuceritor zâmbet din câți am văzut!

Mateisme

2011-09-09T10:41:00.004+03:00

Dacă până nu demult, doar eu și Ștefan dețineam cheia limbajului mateesc, restul lumii având nevoie de translator autorizat, de-a lungul acestei veri, copilul cel mare a ajuns să poarte conversații civilizate cu lumea întâlnită. Și nu vorbesc aici de lumea-cunoscută-întâlnită. Matei intră în vorbă cu absolut oricine, puțin îi pasă dacă îl cunoaște sau dacă se vor mai întâlni și altădată.

Întrebări de genul: "Unde mergi?" "Ce ai în plasă?" "Unde e copilul tău?" "Ce marcă de mașină ai?" sunt aruncate oricui, fără niciun fel de introducere. Și culmea, primește răspunsuri cât se poate de serioase, iar lumea nu pare deloc deranjată de această intruziune fără preaviz în intimitatea lor.

Și încă una: era o doamnă mai în vârstă, însă cochetă și aranjată tinerește, așa cum numai femeile care vor să își ascundă vârsta știu să se aranjeze. Matei, începe să îmi explice, fix în momentul în care ajunge în dreptul nostru - uite mami, fetița e cu bunica ei, o bunică foarte bătrână...

Mie mi se pare încântătoare curiozitatea asta combinată cu un tupeu/curaj neintenționat. Sunt lucruri care se vor pierde, știu, vor interveni convențiile sociale, regulile de purtare, dar deocamdată... e liber să spună ce vrea el.

Și încă un lucru: prima întrebare a zilei este, de cele mai multe ori: "Cu cine ne întâlnim azi?" - ca un animal social ce este:)

Haos

2011-09-01T10:46:00.002+03:00

Bagajele le-am despachetat, însă copiii încă nu s-au acomodat. Mai precis Matei, care, după o lună în care a dormit cu mine, nu mai vrea să doarmă singur la el în pat. Așa că ne prinde și ora unu noaptea cu negocierile, care nu prea duc nicăieri. Epuizant, nu glumă. Iar runda următoare începe la prânz, când chiar nu am ce face. Aș spune că aștept data de 12 septembrie când va începe grădinița, dar nu e așa. Mă gândesc chiar cu groază la ea, pentru că e alta, una nouă, una de stat, cu n-șpe copii în grupă, cu educatoare pe care nu o știu, dar care e în mod sigur produsul sistemului... Alte acomodări.

E haos și cu Pavel, a început doar diversificarea, despre asta însă într-o postare separată. Deocamdată vă spun doar că e atât de înnebunit, încât cred că va învăța să meargă repede, pe la unșpe luni, numai să poată să ajungă singur la frigider ca să își ia ceva de mâncare.

Știu că nu ar trebui să nu zic nimic, dar e greu fără ajutor, sunt obosită mereu și mă doare spatele.

Complicată treabă

2011-08-29T22:28:00.006+03:00

Așa nu îmi plac întoarcerile acasă.. cu bagaje de despachetat, poze de descărcat, copii de re-acomodat. Încă nu am găsit soluția unei reveniri line, fără bucățele rămase care nu se dau aduse și care mă cam dor... Știu că peste câteva zile va fi mai bine, nici nu cred că ar trebui să spun ceva azi, nicăieri, nici în virtual nici în real. Dar e 22:32, și nu am fost foarte silențioasă pe ziua de azi. Ups.

Am descărcat juma de poze, nici nu știu ce să vă aleg...

Ne-am (de)conectat

2011-08-20T12:01:00.004+03:00

Două săptămâni fără internet şi televizor. Şi fără desene animate. Şi apă caldă curentă. Am supravieţuit cu bine, am lipit multe abţibilduri, am făcut multe puzzle-uri şi am desenat mult cu creta pe asfalt. Nu pot să spun că sunt fizic mai odihnită, nu sunt nici foarte bronzată, dar sunt cu siguranţă cu mintea mai limpede. Good enough, zic eu.

Copiii sunt bine, sănătoşi, cu obrajii roşii. Încă nu am ajuns acasă, mai lipsim puţin, dar acum avem net, deşi simt că nu voi abuza prea mult de el.

Noutăţi de vară

2011-08-12T12:17:00.006+03:00

Cum mare parte din familie e plecată în vacanţă la Oradea, cred că e ocazia bună pentru directorul clanului să mai posteze ceva pe blog. N-o să fiu nici foarte lung, nici foarte structurat... ce naiba, e vară, nimeni nu face asta acum :).
Asadar, câteva veşti despre cei mici, lipsite momentan de poze. Micuţul Pavel este tot mai flexibil, drept pentru care stă mai toata ziua cu picioruşele în gură. That’s right... cu ciorapi sau fără, nu contează, omuleţul îşi verifică non-stop tălpicile şi degeţelele alea grase...

Însă vestea cea mai importantă este că la scurtă vreme după ce familia a aterizat la Oradea, a apărut şi prima durere de dinţi. Dupa o zi de urlete şi salivat in exces, şi-au făcut apariţia şi responsabilii: doi dinţişori, unul lângă altul jos!

În tot acest timp, Matei cel mare aleargă non-stop prin curtea mătuşii, se joacă cu căţelul Bobby (orice asemănare cu personajul din serial e pur intâmplătoare) şi descoperă prin gradină ce s-a mai copt şi e bun de mâncat. Iar când îşi mai trage sufletul, mitraliază câteva întrebări care încep cu “De ce...”.

Cât despre mămică, stă prin preajmă pentru sancţionarea oricăror abateri disciplinare, face poze compromiţătoare şi printre picături mai reuşeşte să facă şi vizite de curtoazie la vechi cunoştinţe din oraş.

Vremea n-a fost cine ştie ce favorabilă pentru bălăceli, însă am impresia că au în plan şi nişte excursii pe la Băile Felix. Asta nu poate decât să fie de bine, Matei era cam certat cu apa la mare în Grecia anul trecut şi poate că va reveni la sentimente mai plăcute în bazinele cu apă caldă.

Cât despre mine, “vacanţa binemeritată” de care povestea Raluca mai deunăzi s-a concretizat momentan într-un weekend cu DB, Mirunele şi Dumi în zona Câmpulung-Lereşti – Iezer. Fiecare din băieţi cu o bicicletă (in cazul meu, închiriată) şi un Land-Rover alb (alintat cu drag de mine “Frigiderul”) cedat de o vecină binevoitoare a lui Dragoş, în care s-a ascultat aproape tot timpul Leonard Cohen (de-a dreptul şocant pentru statutul neaoş al unei astfel de maşini), am ajuns într-un mic colţ de rai, unde am facut cunostinţă cu adevăratul bike-treking. În cazul meu si al lui Dumi, mai mult gâfâind şi mergând pe lângă bicicletă... însă cu memorabile coborâri pe pante abrupte pline de bolovani sau de noroaie, cu pleosc-uri în izvoare şi ocazionale opriri pentru zmeură şi fragi.

A fost o evadare pe cinste, nu m-am mai simţit atât de sportiv şi de inconştient de multă vreme! Şi deja mă gândesc la cum să-i implic şi pe cei mici într-o ieşire pe munte, mai pe jos, mai pe biciclete, hai poate chiar şi cu cortul. Ar fi tare frumos să-i învăţ cum e cu Gradina Carpaţilor, şi in plus ne-am distra pe cinste. Probabil că trebuie să mai aşteptăm câţiva ani, însă abia aştept momentul.

The Code

2011-08-03T14:40:00.003+03:00

Vă previn, postarea de față nu are nici o legătură cu Matrix, ea s-a născut din dorința mea de a face CEVA. De a face ceva, oricât de mic, după puteri, în sprijinul alăptării. Sunt o voce mică mică, pe un blog la fel, dar țin să spun și eu ceva acum, cu ocazia Săptămânii Mondiale a Alăptării.

După ce am fost ieri la întâlnirea mamelor bloggerițe, unde am aflat puțin mai multe despre Cod, vă mărturisesc că am plecat puțin confuză, nu vedeam clar ce pot face eu legat de subiect.

Noroc că de dimineață, Diana a scris un articol pe care vă îndemn călduros să-l citiți.
Așa cum spune ea, foarte de scurt, Codul:

- cere guvernelor să își asume responsabilitatea de a oferi, viitoarelor și actualelor mame, toate informațiile necesare privind nutriția copilului

- limitează donațiile de produse la cele cerute, ele necesitând aprobare de la autoritățile statului

- interzice oferirea de produse gratuite părinților: mostre de lapte praf, suzete, biberoane

- interzice 'premierea' celor care vând mai mult decât norma

- deși permite informarea cadrelor medicale de către producători, interzice cadrelor medicale promovarea substituenților prin afișe sau mostre gratuite

- obligă la o etichetare corectă, plus la afișarea, pe fiecare produs, a faptului ca laptele matern e superior. Interzice folosirea fotografiilor cu copii pe etichetele produselor

- obligă producătorii să își ridice standardele de calitate la nivelul Codex Alimentarius, și pe cele de igienă la Codex Code of Hygenic Practise for Foods for Infant and Children

Vă gândiți poate că astea sunt treburi prea abstracte, e un război prea mare pentru noi, mămicile inundate de hormoni, care nu facem altceva decât să ne învârtim după fundul piticilor noștri. Ei bine, nu fraților, nu de data asta. Cred cu tărie că acest Cod vrea să facă ceva minunat: vrea să ne protejeze, fix în momentele alea magice, atunci când suntem cel mai vulnerabile, atunci când tocmai ni s-a întâmplat o minune care ne-a șocat și ne-a întors universul cu susul în jos. Să nu îmi spuneți că nu e așa, că nu ați simțit lucrul ăsta când ați născut.

Și din păcate, în loc să ai parte de sprijin în ceea ce privește alăptarea, tu ai parte de mult sprijin în ceea ce privește hrănitul cu biberonul. Primești, pe lângă sticla cu formulă pe care asistentele le-o oferă tuturor nou-născuților și o colecție bogată de broșurele și alte obiecte promoționale de la marile firme producătoare de LP. Nu e ok, deloc nu e ok. Pleci din spital ferm convinsă nu numai că nu ai lapte și că alăptatul e ceva extrem de dificil, dar și că laptele praf e la fel, dacă nu și mai bun decât cel pe care l-ai produce, cu greu bineînțeles, tu. Și nu trebuie să te chinui, îl găsești peste tot, de la farmacii până la hipermarketuri. Îți dai seama poate că va fi o mare cheltuială în fiecare lună, dar te gândești că merită copilul, mai ales că primești și alocație...

Nu știu dacă vă amintiți povestea mea legată de alăptare, cu sfatul de atunci către viitoarelor mămici care ajung aici din întâmplare - informați-vă cât mai mult înainte de naștere. Aici e cheia, așa cred.

Mi-am propus să mai scriu despre alăptare, despre experiența mea, care a fost una fără dureri și sâni înfundați, ci doar cu copii fericiți hrăniți cam peste tot( În parc, pe stradă, la terase, în tren, în taxi). Ca și în alte privințe, eu zic că e vital să ne spunem povestea, e vital să ieșim de sub perdelele de jenă și să alăptăm
fără teamă, că doar nu facem altceva decât să ne hrănim copiii, să le oferim cel mai util și mai accesibil cadou de care suntem în stare.

În încheiere un ultim gând: eu cred că cea mai simplă și eficientă metodă de-a promova alăptarea ar putea fi o invitație la o întâlnire a mămicilor ce fac asta, fie ele bloggărițe sau nu. Nu poți să nu pleci de acolo impresionat de așa o adunătură de copii dolofani, frumos dezvoltați și al naibii de fericiți!

Plus doi

2011-08-02T21:46:00.004+03:00

Dacă stau să mă gândesc, cred că asta e prima poză pe care o am cu ei doi la un loc. E făcută de pe trepied, bineînțeles. Ne-am distrat cu toții foarte.

E o mini-ședință foto cu dedicație, pentru toți cei cărora le va fi dor de noi săptămânile astea cât vom fi plecați :)

Un vis tâmpit

2011-08-02T11:34:00.002+03:00

Am avut așa ceva: se făcea că sunt anunțată de maternitate că s-a făcut o greșeală, că puiul meu nu e de fapt al meu, că trebuie să fac schimb de copil cu alții. Și au venit și am făcut schimb. Cred că niciodată nu m-am simțit atât de sfâșiată într-un vis. A fost super-ciudată senzația, pe copilul nou am simțit că îl iubesc din start, dar pe celălalt și mai mult.

Oribil. Sper să nu se întâmple asta nimănui, nici măcar în filme.

Și când te gândești că totul a pornit de la niște discuții apropo de ochii albaștri a lui Pavel...

Mi se pare fascinantă însă capacitatea noastră de a iubi, la ce cote amețitoare ajunge într-un timp scurt...

Marea migrare

2011-07-29T11:02:00.006+03:00

...va începe vinerea viitoare, când mama își va lua zborul împreuna cu puii către Oradea. Ok, nu e așa mare distanța, but still...doi copii + bagaje + cărucior (am nevoie ca să stea în el prin curte/casă). Încă nu am exact imaginea situației, nici nu prea vreau să o am, sigur va fi puțin dificilă această trambalare. Dar eu zic că merită, mai ales că de luni grădi intră în vacanță, așa că am neapărată nevoie de extra-help, încă nu pot să mă ocup de amândoi în același timp.

Am planuri mari, de mers la băi, de Matei bronzat, de eu bronzată :) și de muulte muuulte fructe și legume consumate direct din grădină! Nu pot să spun că fug din calea caniculei, pentru că și acolo e cald, dar parcă e mai ușor de suportat dacă ai curte și fântână.

Partea dificilă va fi lipsa tăticului din dotare, care rămâne acasă, dar care plănuiește la rândul lui o mică destrăbălare binemeritată - aș spune. Mă bucur că măcar el va reuși să vadă Interpol, pe care eu îi iubesc mult.

Când mă voi întoarce, plănuiesc să încep și diversificarea lui Pavel( probabil un fel de auto-diversificare). Va fi înainte de șase luni, dar el deja dă semne că vrea să testeze și alte chestii de mâncare, așa că nu văd niciun rău să o pornim mai repede, pe la cinci luni jumate.

Din păcate, există mari șanse ca blogul să intre și el în vacanță cât timp voi fi plecată. Adică de vinerea viitoare până la sfârșitul lui august.

A! Încă ceva - tocmai am constatat că blogul meu a împlinit trei ani de ceva vreme, pe la începutul lui iunie. Chiar nu îmi vine să cred că am fost în stare să mă țin de treaba asta atâta vreme și să nu mă plictisesc deloc. Și asta datorită vouă, datorită multelor beneficii pe care mi le-a adus. Datorită oamenilor faini pe care i-am cunoscut prin intermediul lui. A crescut(mă refer la trafic) dar nu prea mult, exact așa cum îmi doresc, să rămână un colțișor virtual nu prea umblat, în care să am senzația că cunosc pe toată lumea care îmi calcă pragul :)

Termin tot cu niște imagini cu puii, știți că nu mă pot abține :)

Gâza

2011-07-27T10:15:00.004+03:00

A crescut, se vede cu ochiul liber și nu ma refer acum la dimensiuni. Bagă tot ce prinde în gură, își întinde mânuțele să apuce orice lucru pe care îl am eu în mână( sticle de apă, ambalaje, cratițe - orice are o urmă de culoare). I le dau, iar el freamătă efectiv de încântare. Nu mai îmi aduc aminte dacă și Matei era la fel, deși am impresia că sunt foarte diferiți în evoluție, în reacții. Degeaba se zice că toți bebelușii trec cam prin aceleași faze, că mie mi se pare zi de zi că pășesc pe tărâmuri neumblate.

Pavel e un râzăcos, un vorbăreț. Și are o privire care hipnotizează - se uită la mine atât de intens, încât mi se pare că știe exact ce e în mintea și sufletul meu. Mi se pare că stăpânește o artă grea de tot și rar întâlnită - arta contemplării. Probabil că bat câmpii, dar momentele în care stam pur și simplu și ne uităm ochi în ochi, fără sa facem nimic altceva sunt ieșite din sfera normalului.

Vă spun - copilul ăsta mă citește!

Pure Love

2011-07-26T11:00:00.002+03:00

Totul e pe bune, nimeni nu pozează. Suntem patru în aventura asta(vorbesc aici de viața noastră de zi cu zi, nu de cine știe ce vacanță fabuloasă) și tragem mereu unul la altul, după o îmbrățișare, după un pupic pe creștet.

Pare prea dulceag? Credeți că văd doar ceea ce vreau? Mda, probabil că aveți dreptate, dar nu vă mint deloc când spun că cei doi pui ai mei încep deja să se iubească. Mai sunt manifestări de gelozie din partea lui Matei, dar felul în care își caută fratele mai mic și își dorește să fie în prezența lui e pe bune.

Iar Pavel... presimt că pentru el, Matei va fi un mic zeu, chiar dacă acum se sperie de chiotele lui de luptă.

Viața la țară - în imagini

2011-07-25T10:52:00.006+03:00

În primul episod, vă arătăm cum se joacă fotbal și cum se iubește Pușa.

Greierașul lui mama

2011-07-16T09:11:00.004+03:00

Îl cântă aproape non-stop, e cântecelul lui preferat. Nu vi l-aș putea traduce, nu îl știu din păcate, știu doar că e ceva cu "locomotivă" și "vagoane".

Și nu mai are rost să vă spun că cioara din mine e super-încântată! :)

În dar

2011-07-13T22:56:00.004+03:00

Vă mai amintiți de ședința foto pentru Bibi? Iată și câteva imagini cu participanții, micul Dani și părinții. A fost o lucrare făcută cu mult drag, atât pentru scopul ei, cât și pentru că mi-a fost drag să lucrez cu un pitic puțin mai mare decât Pavel:)

Și dacă tot sunt la capitolul poze cu copii frumoși, vă arăt câteva și de la shootingul cu Matei, care s-a întors la noi după ce a crescut o grămadă, într-un an și ceva.

Încă o lună

2011-07-12T11:16:00.002+03:00

...a trecut de când ne-am mărit efectivul. Pavel are patru luni, iar eu mă simt de parcă imediat îl voi trimite la grădiniță:)

Senzația care mă încearcă frecvent zilele astea, e una mai veche de fapt, dar pe care o acum o văd cu claritate: simt că trăiesc ceva important, simt cumva că nu fac umbră degeaba pământului, că am realizat CEVA aici, pe lumea asta.

Și mai simt ceva. Simt o nevoie ciudată să împărtășesc experiența mea, să împărtășesc mai ales punctul meu de vedere, referitor la maternitate.

Mă întreb dacă interesează pe cineva punctul meu de vedere, mai precis dacă mai vrea lumea să afle și viziuni roz. Că tot ce citesc în ultima vreme, sunt opinii de genul "a avea un copil nu e atât de simplu cum pare, sunt nopți nedormite, oboseală maximă, sâni angorjați, sunt plânsete care te scot din minți... și exemplele negative pot continua."

Acum nu vin eu să fac pe grozava și să spun că astea nu se întâmplă. Nu. Eu vreau să spun altceva. Că astea, dacă le pui în balanță cu toate chestiile frumoase, ajung chiar neglijabile. Adică am parte, la foc continuu aș spune, de momente priceless, greu de împărtășit, care fac ca starea de ne-dormire, ne-ieșire, ne-relaxare să merite toți banii.

Și de fapt totul e atât de simplu, dacă te asculți pe tine, dacă faci puțină liniște și îl lași pe el să vorbească. Acum, în stadiul ăsta de gomoloț, o face la modul cel mai direct cu putință. Trebuie doar să fi dispusă să i te dai cu totul:)

Ori de câte ori puiul meu plânge, el nu face decât să îmi spună că are nevoie de mine. Atât. Vrea să mă simtă, să mă vadă.

Oh, și alăptatul! Ce minune, la îndemâna orcărei mame! Vă spun la modul cel mai serios că mi-a trecut prin cap să încep să lucrez alături de fetele de la "Leche Legue" sau "Naște cum simți", numai să ajut la informare. Ori de câte ori văd un cărucior în parc cu un biberon cu LP sprijinit cuminte în suport, îmi vine să fac ceva - să întreb mama respectivă de ce nu alăptează? Îmi dau seama însă că nu aș schimba nimic, că răul e deja făcut în cazurile astea, nu aș face decât să le agresez gratuit.

Când văd ce relație magică am cu Pavel, care se manifestă parcă la modul absolut prin alăptare, uneori chiar din oră în oră pe timpul nopții, nu pot să nu doresc același lucru fiecărei femei.
Da, am ajuns să nu mă mai supere trezirile lui, dese uneori, de pe timpul nopții, pentru că am descoperit că de multe ori, nu e vorba de foame sau sete. O face ca să fie luat în brațe, pur și simplu să mă simtă acolo.

Sunt convinsă că, dacă l-aș lua să doarmă cu noi în pat nu s-ar mai trezi aproape deloc. Din păcate, asta nu e o opțiune, cu Matei care doarme în camera lui/patul lui. Dacă l-aș lua pe unul, automat ar trebui să îl primesc și pe celălalt...

Să mai spun acum care mi se pare diferența celor două experiențe cu bebe mic? Diferența e că acum sunt mai sigură pe instinctele mele, acum savurez totul altfel. Îmi aduc aminte cum așteptam să stea mai repede în funduleț, să facă mai repede primii pași, să crească cumva mai repede. Acum știu că toate astea vor veni pe negândite, că etapa asta de neajutorare, de dependență sută la sută de mine e atât de scurtă, dar atât de înduioșătoare.

Și cred că niciodată altcândva nu mai ai parte de asemenea priviri din partea nimănui...

Botezul lui Pavel, în câteva imagini

2011-07-10T11:52:00.007+03:00

Imagini frumoase, imagini așteptate ca pâinea caldă, imagini care arată exact așa cum a fost: vesel, luminos și plin ochi de prieteni. Acum, la distanță de o săptămână, am retrăit totul și mi-am dat seama că a fost perfect. Pur și simplu.

credit foto

Mulțumiri tuturor participanților:)

Gemenii

2011-07-08T13:36:00.004+03:00

Luca și Pavel, născuți din mame blogerițe, la doar două zile distanță, seamănă fizic încă din prima zi! Cel puțin nouă așa ni se pare:) Chiar și Matei i-a confundat și i-a dat lui Luca o pupătură cu fața lui colorată stil Spiderman.(asta are piticul pe față, să nu vă alarmați)

Avem și o teorie: aici e vorba de "efectul Tomescu". Ar fi simpatic să îi arătăm și domnului posesor de Stradivarius teoria noastră.

credit foto - tata lui Luca

Adunare generală

2011-07-06T14:47:00.002+03:00

Pentru că ieri am primit o săpuneală total meritată pentru că nu mă hrănesc suficient, astăzi am purces cu Pavel în Manduca-cea-frumoasă la piață, de unde mi-am luat multe multe, dar în cantități mici: morcovi, dovlecei, roșii, ceapă, un ardei, plus cireșe și zmeură pentru desert. Cumpărături haotice, că altfel nu știu, fără să am un plan clar de utilizare.

Când le-am văzut pe toate, m-a lovit brusc inspirația, mai ales cum Pavel și-a manifestat clar dorința de a părăsi cât mai rapid bucătăria.

Așa că am făcut...adunare generală: ceapă, usturoi, ardei, dovlecei, morcovi, toate au fost învârtite cu ulei de măsline în wok și aruncate într-un castron. Am stors puțină lămâie peste, am tăiat și o roșie, niște pătrunjel...și parcă mai trebuia ceva. Niște cușcuș. Bineînțeles că nu aveam din ăla bun care se umflă rapid, așa că am fiert niște cușcuș-paste, bune și ele.

Rezultatul - delicios. Vă recomand, mai ales dacă aveți chef/timp de gătit la fel ca mine.

Ștefan, am mâncat tot castronul, dar dacă vrei, facem altul când vii.

Lucrurile mele frumoase

2011-07-05T14:09:00.011+03:00

Am primit și eu acum ceva vreme leapșa cu lucruri frumoase(materiale, nu spirituale), care ma fac fericită.Vă spun că din start, m-am simțit complexată de răspunsurile pe care le-am citit la alții: parfumuri cu nume exotice, haine și accesorii de firmă și câte și mai câte. Așa că am tăcut mâlc și m-am făcut că plouă, dar văd că nu am putut trece mai departe:)

Voi răspunde, așa cum mi-a ieșit la socoteală, după mari sforțări. Țin să spun de la început că aproape toate obiectele ce vor apărea mai jos sunt cadouri de la oameni dragi, foarte dragi, care chiar mă cunosc, mai bine zis îmi cunosc gusturile.

Pe primul loc...bicicleta mea. Cea mai frumoasă și mai colorată. Sufăr tare că nu am cum să o folosesc în perioada asta cu Pavel atașat mereu de mine.O mai țineți minte?

2 și 3. Jucăriile mele lomografice de om mare:

Pe locul 4, așez tonele mele de sacoșe de pânză,care au înlocuit încet încet, gențile și poșetele.Mi se par atât de practice și de frumoase, asortate la fix cu stilul meu actual.

Pe locul 5, voi pune cerceii: cu văcuțe, cu cireșe, de argint, poate unicați, îi iubesc pe toți și nu pot să aleg unii mai iubiți ca alții.

Pe 6 e o păpușă verde, care nu face nimic, e doar frumoasă:

Pentru locul 7, voi trișa un pic - voi spune cutia cu poze din vacanțe și mă voi gândi la toate amintirile frumoase pe care mi se trezesc ele:)

Următorul loc primește un obiect nou-intrat în posesia mea, dar de care m-am îndrăgostit instant: Manduca Jardin Nuit - e atât de frumoasă!

Pe 9 e fandacsia roșie pe care am purtat-o la petrecerea noastră de nuntă.

Pe ultimul loc, îmi vin în minte o listă întreagă de țoale dragi mie: șalvarii din mătase albaștri cu turul foarte lăsat; rochia mea albă cu dungi roșii, puțin cam scurtă; geaca mea maro de piele cea scurtă scurtă...mă opresc aici, mi-e greu să mai fac selecție, îmi iubesc prea multe haine, unele vechi de pe vremea liceului, dar încă purtabile, parcă mai la modă ca atunci:)

Bee, Delia, Bogdana, ce ziceți, vă băgați?

Tot el

2011-06-30T13:46:00.003+03:00

Și azi voi vorbi tot despre Matei, pentru că sunt multe, multe de spus despre el.
Când era micuț, trâmbițam plină de mândrie orice progres, orice realizare: că stă în funduleț, că bea singur din căniță, că a făcut primii pași. Acum, că a crescut, nu-mi vine parcă să înșir realizări, nu vreau nicicum să credeți că mă laud, sau că mi se pare că al meu e cel mai grozav:)

La fel cum nu cred că avem(aveam) o problemă cu suzeta până la 3 ani și, sau cu scutecele peste doi ani ca să nu mai spun de darul vorbirii inteligibile, care a venit abia acum.

Mi-am dat seama că urăsc comparațiile astea bebelușești/ toddlerești. Sunt atât de minunați cu toții și atât de unici în achiziții și în dezvoltare, încât orice încercare(chiar și bine intenționată) de a-i băga în șabloane, în tabele și în norme, nu face deloc bine, din contră.

Așa că, nu știu voi ce frici ați avut când v-ați dat copilul la grădi, dar mie mi-a fost frică de asta: de uniformizare, nivelare, de comparare cu alții de seama lui.

Chiar la început, îmi arătau educatoarele tot soiul de desene/lucrări cu lipiciul, pe care cică le făcuse el. Vedeam de la o poștă că e mână de adult acolo. Le-am spus răspicat să îl lase să facă cât poate, cum poate, chiar nu mă interesează să nu depășească conturul formelor colorate. Dacă combină prea multe culori la pictură și se rupe foaia, eu nu mă supăr:)

Nu-mi dau seama nici acum dacă au percutat fetele de la grădi ce anume vreau eu. Spun asta pentru că am sesizat un lucru la el. Când ne punem să desenăm ceva, orice, tendința lui e să îmi spună că nu poate, să fac eu. Chiar și lucruri simple, de care știu sigur că le poate face. Degeaba îi spuneam asta, el se încăpățâna mai tare. Pentru că nu vreau să încep un conflict aiurea, am găsit și soluția: desenez cu creionul ținut în mânuța lui. Fac așa o dată, de două, chiar de trei ori ca să vadă cât e de simplu. Apoi îl rog să facă el singur și de cele mai multe ori reușește.

Și încă ceva ce cred că v-am mai spus: nu simt nevoia să asimileze acuma, la vârsta asta, tot felul de lucruri de care poate le fac la școală. Acum e vremea pentru joacă: are timp pentru poezii, pentru engleză sau mai știu eu ce.

Da, știe să numere până la doisprezece, recunoaște toate cifrele, oriunde le vede. Îmi identifică marca oricărei mașini, mai bine decât mine. face toate lucrurile astea pentru că lui îi plac cumva nativ, fără să îl împing eu deloc spre matematică (mulțimi, mare, mic, bla bla). Asta îi place lui acuma, asta facem. Nu o să spun că va deveni inginer, sau mai știu eu ce previziune, pentru că știu sigur că e doar o fază. Vor apărea poate alte lucruri pe care le va iubi la fel de pasional, sunt sigură.

De asta îmi doresc atâta să ajungem până la urmă în sistem Waldorf, pentru că sunt total de acord cu felul în care încurajează ei copiii să își descopere pasiunile și să se focuseze pe ele.

Vreau la școala de diplomație

2011-06-29T11:12:00.006+03:00

Tocmai îmi suflecam mânecile și mă puneam la scris aici, când am citit postarea Adei cu primul ei comentariu și...mi-a venit brusc să tac.

Dar nu o voi face, pentru că astăzi, de Sfântul Petru și Pavel(apropo, LMA tuturor sărbătoriților!), eu m-am gândit să scriu despre...Matei. Deh, așa sunt eu, mai defazată, mai haotică decât aș vrea:)

După cum spuneam și în titlu, acum e momentul. E nevoie de atâta diplomație, încât mi se pare că am un examen de licență în fiecare zi. Și asta pentru că am descoperit cifrul comportamentului actual mateesc. Mi-am dat seama că, așa cum fiecare plâns a lui Pavel are un motiv clar, la fel și Matei ne spune ceva cu fiecare lucru pe care îl face, chiar dacă multe ne scot din pepeni și ne fac să ne dorim să mergem într-o vacanță doar noi, fără copii.

Da, știu că nu am descoperit gaura de la macaroană: mi-ar putea spune oricine - el vrea multă atenție pentru că are senzația clară că i s-a luat ceva ce era doar a lui - atenția și iubirea lui mami și a lui tati, mai bine spus locul întâi, locul din capul plutonului. Și vă spun sincer, ne dam peste cap să îi demonstrăm contrariul, dar parcă nicicum nu e suficient.

Faza e că, fiind mai mare, comportamentul lui e mai subtil, supărările lui apar de multe ori acolo și în momentele în care nu te aștepți și par uneori chiar absurde.

Să vă dau un exemplu: era sâmbătă și, în timp ce Matei dormea la el în cameră, eu am adormit cu Pavel pe patul nostru. Matei s-a trezit, a apărut în cameră la noi și l-am chemat să se culcușească împreună cu noi. El a început să facă scandal și să mă pună să îl mut pe Pavel, că nu stă bine. L-am rugat frumos să nu facă gălăgie, să îl lase pe ăsta mic să doarmă, dar el nu și nu. Eu proaspăt trezită, am avut tentația să mă supăr groaznic pe el, să îmi cadă foarte rău comportamentul lui. Noroc că am avut inspirația să nu iau în seamă istericalele, ci să îl iau în brațe, să îl mângâi și să îl rog să îmi explice exact ce îl deranjează. Bineînțeles, nu a putut face asta, însă s-a liniștit și atunci am înțeles brusc: de data asta, Pavel și luase la propriu locul lui de la noi din pat. Știu că v-am mai spus cum vine el în fiecare dimineață și se așează între noi doi, pe o perniță mică, galbenă. Nu conta că restul patului era disponibil acum, el voia locul lui, nu voia ca fratele să îi ocupe bucata lui de pat.

Ca să nu o lungesc prea mult, vă pot spune că a devenit extrem de posesiv cu obiectele și cu persoanele și că face tot ce poate să atragă atenția atunci când suntem mai mulți: vorbește tare, cântâ, face toate lucrurile care știe el că provoacă reacții din partea noastră, nu îl interesează ce fel de reacții. Lovește lumea, pișcă, împinge.

Sunt momente când totul pare greu de gestionat, însă dacă iau o gură de aer și îmi aduc aminte că el e de fapt un copil bun, cu un suflet frumos de tot, atunci sunt capabilă să reacționez corect. Nu, nu spun că îi găsesc scuze pentru răutățile pe care le face, însă am văzut că orice urmă de agresivitate apare în atitudinea noastră ca părinți, crește ca o gogoașă în comportamentul lui și face mult mai mult rău decât ne-am aștepta.

El are nevoie de un singur lucru acum - de iubire, multă iubire și nu trebuie judecat la suprafață.

Mă întreb dacă m-am făcut și eu aici înțeleasă puțin...

O problemă controversată

2011-06-28T09:44:00.003+03:00

Un aspect asupra căruia s-au pus parcă de acord cam toate mămicile în zilele astea, în care ne orientăm tot mai mult spre soluții cât mai aproape de natură de creștere a puilor,(mă refer aici la scutece lavabile, co-sleeping, mult babywearing) este statutul suzetei. Se spune că suzeta nu e bună, e preferabil suptul degetului, chiar dacă nici ăsta nu e recomandabil.

Aici vă mărturisesc cu regret că părerea mea e alta. Eu nu văd suzeta ca pe un bau-bau. De stricat dinții, mi se pare că un deget în gură face mult mai mult rău. Chiar știu copii(acum adulți) care au rămas cu un prognatism urât din cauza "infamului deget"(citat din Bogdana).

Da, mă gândesc că se poate și fără niciuna...Dar vă mărturisesc aportul benefic pe care mi l-a adus acest mic obiect în casă - copilul mic urlă(deobicei de oboseală, că de foame nu prea poate fi vorba ținând cont de faptul că e hrănit o grămadă), eu nu am cum să îl iau în brațe fix în momentul ăla pentru că trebuie șă îl conving pe celălalt să își ia chiloții pe el, așa că îi dau suzeta și se liniștește puțin. Atâta cât că îl rezolv pe primul și să mă pot ocupa de el. Pam. Am mai salvat doi neuroni de-ai mei.

Să nu mai zic cât e de util dacă vreau să ies cu căruciorul până în parc(fac aproape 30 de minute până acolo). Fără suzetă, jumătate de distanță mi le petreceam în răcnete și în sunete de neuroni morți. Cam nasol..Unde mai pui că se uita lumea după mine ca după o mamă incapabilă să își aline copilul.

Cam astea sunt momente în care acel mic obiect de silicon îmi e foarte folositor.

Mă puteți acuza de egoism, că mă gândesc doar la neuronii mei, doar la mușchii mei de la spate(care au devenit ca ai unei sportive de performanță datorită multei-purtări a odraslei în diferite mijloace de atârnare). Îmi plec capul, vă dau dreptate, nu e bine, dar e util.

A fost iubire mare și în cazul lui Matei pentru suzetă, aka tzonki-bonki, aka tutu aka tutu-bebe. Abia acum, la 3 ani și aproape jumate am scăpat complet de ea. O mai folosea doar la adormit, nu se putea altfel cât timp erau sub același acoperiș. La grădi de exemplu însă se putea. Acolo nu a avut niciodată nevoie de ea. În schimb acasă, dacă o rătăcea cumva, era sfârșitul lumii, iar reprizele de căutare erau extrem de solicitante, credeți-mă. Ajungeam câteodată pe punctul unui colaps și eu și Ștefan.

Povestea s-ar fi încheiat probabil mai repede, dar eu am fost slabă. Mi se rupea sufletul când îi auzeam jalea și vedeam cum se perpelește, ori de câte ori am mai încercat să o facem pierdută.

Cumva, am așteptat momentul în care să simt că nu mai are atâta nevoie de ea.(Era consolarea lui, era bebelușia lui). Până la urmă ea s-a pierdut prin casă pe bune și am fost nevoiți să dormim fără câteva nopți, în care însă era nevoie de prezența unuia dintre noi la adormire. Adormire care dura câteodată foaarte mult.
erau și câteva lacrimi, dar parcă nu la fel de dramatic și de sfâsietor ca-n alte dăți.

Așa că a plecat de tot. Acum adoarme din nou singur, fără asistență, însă trebuie să lăsăm întredeschisă ușa de la cameră. Fair enough, zic eu.

Și ca un făcut, momentul de renunțare al unuia a coincis cu momentul de acceptare a celuilalt. Parcă s-a transmis, deși e vorba de exemplare diferite, bineînțeles.

Aberații de luni dimineața

2011-06-27T10:31:00.004+03:00

Deși am senzația uneori că vorbesc la pereți aici, pentru că nu mă pot lăuda cu prea multe comentarii la postări, m-am hotărât să încerc ceva: să scriu zilnic câte puțin, timp de o săptămână. Oare se poate?

Dacă m-ar întreba cineva de ce scriu atât de rar în perioada asta aici, aș fi tentată să spun repede că din lipsă de timp. Ar fi o mică minciună pentru că, deși stau prost cu timpul, nu e chiar așa de grav. Aș putea să mai scriu câte o vorbă din timp în timp...

Dar v-am spus că mă enervează tăcerea voastră? Nu e corect, intrați aici tiptil, aruncați o privire și ieșiți fără să spuneți nimic. Niciodată. Mă întâlnesc apoi cu voi și îmi spuneți că știți ce fac, chiar dacă nu ați mai vorbit cu mine de o sută de ani. Pe de altă parte, vă înțeleg - majoritatea sunt postări cu și despre copiii mei - ați intuit corect, nu-mi trebuie neapărat să îmi spuneți că am copii grozavi. Da, sunt grozavi la fel ca toți copiii. Da, sunt speciali pentru mine.

Cred că s-ar impune un mic sondaj, ca să aflu ce ați vrea să găsiți aici, ce anume v-ar făcea să ieșiți din anonimat și să vă faceți auzită vocea. Dar stați! Am uitat. Am uitat că sunt egoistă, că țin blogul ăsta mai ales pentru mine. Și el e așa ca mine - cu toane, cu chefuri, cu lene multă de organizare

Și totuși am o întrebare pentru cei care au blog personal - nu-i așa că vă vine greu să scrieți după o pauză lungă? Sau este doar problema mea?

După cum vedeți, deja bat câmpii dar e voie - aici e locul în care pot face chiar orice. Am spus-o.

Deci o săptămână. Zilnic. Deschid pagina asta și pun ceva pe ea. Ca să nu mă mai acuze soțul că pierd vremea degeaba pe net.

Nu vă îngrijorați, nu am pățit nimic, atâta doar că iarăși am avut parte de o noapte foarte fragmentată, în care Pavel m-a trezit din oră-n oră. Îmi tot promit să nu mă mai laud cu el că doarme bine nopțile și că se trezește rar, că de câte ori o fac, urmează una din asta criminală :)

Din nou, fețe fețe

2011-06-21T22:34:00.000+03:00

Vă spun sincer: postarea asta e pentru mine. Poate vă mai aduceți aminte, am mai colecționat mutrișoare mateești - aici și aici. Retrospectiv, sunt printre preferatele mele de pe blogul ăsta.

Să nu vă speriați! E o julitură superficială, făcută în parc; a căzut de pe leagăn cu botul în nisip. În două zile a trecut. Nu știu cum e la alții, dar în cazul lui Matei, rănile, juliturile apărute în urma unei prostioare pe care a făcut-o chiar dacă a fost avertizat să nu o facă, sunt îndurate pe tăcute. Mai simplu spus, dacă se simte cu musca pe căciulă, înghite în sec și nu zice nici mâc, chiar dacă îl doare. Cred că nu vrea să audă arhi-cunoscuta expresie "ți-am spus eu".

Să revin la fețele-fețe. Eu zic că are stofă de actor. Chiar nu intenționam să îl surprind în atâtea ipostaze, mai ales că era dimineața la prima oră. Dar mi-a cerut-o și m-am conformat. Și a început să pozeze, parcă era pe strapontină.

Clar, a crescut o grămadă. Iar aici e una din metodele lui de a-mi arăta că încă deține rolul principal, el și nu frățiorul drăgălaș care încântă musafirii.

Vă spun, diplomația acum a început cu ei, iar gelozia există, chiar dacă e încă destul de camuflată.

Continuare

2011-06-15T11:48:00.004+03:00

subtitlul postării mele în care vă povestesc cum a fost la Cluj ar trebui să fie "deci se poate".

Se poate să mergi cu trenul zece ore cu doi copii mici, unul sugar și altul ștrengar mare. Se poate să schimbi casă, pat, aer, oameni și să nu ți se crizeze bebelușul, din contră. Se poate să mergi cu mașina cam 120 de km și să îi ții trei ore în sala de așteptare, fără să îi exasperezi complet pe ceilalți pacienți.( Am fost la homeopatul meu care s-a mutat în Bistrița).
Se poate chiar să fii la Cluj în timpul TIFF-ului și să nu vezi nici un film, să nu participi la nici o petrecere, fără urmă de regret. Asta chiar nu aș fi spus că e posibil. Iar dacă spun că am fost cu ei chiar și la nuntă, unde am stat câteva ore bune veți crede oare că suntem părinți iresponsabili?

Și în aceeași notă optimistă, se poate să ai peste opt kilograme la trei luni:)

Din păcate, am plecat în această mare aventură fără aparat, așa că va trebui să mă credeți pe cuvânt, nu am nicio imagine de la fața locului...

O imagine caldă caldă cu Pavel, tot vă pun.

Ne-am întors

2011-06-14T22:51:00.002+03:00

Deocamdată doar o poză, așa ca să vedeți cât a crescut:) Presupun că se vede ceva diferență, mie mi-e greu să o percep, fiind mereu cu ochii pe el.

Mâine sper să am cum să vă spun mai multe. Pe scurt, a fost bine.

Unele altele

2011-05-30T09:21:00.005+03:00

Recomandarea zilei, mai bine spus a lunii: acum două săptămâni am făcut prima comandă la Coșul de legume.

Eram curioasă foc ce gust poate avea rucola autohtonă, noi fiind mare fani rucola-de-supermarket, că de alta nu am găsit pe la piață.

Și am fost fidelizați total. E genială rucola de grădină! Ca să nu mai spun cum e salata crescută în bătaia vântului. Altă culoare(e tot verde, dar altă nuanță, evident:)), alt gust. Și credeți-mă, abia aștept roșiile!... și dovleceii...și mazărea... și fasolea verde!

Da, sunt puțin mai scumpe decât la piață, dar vă spun sincer, chiar merită. Nu poți să te aprovizionezi exclusiv de la ei, nu au toate sortimentele, dar să îți completezi mesele cu ceva sigur natural/organic/bio, merită.

Bun, astea sunt unele. Altele se referă la faptul că ne așteaptă o mare aventură: o excursie la Cluj cu trenul, cu doi copii și nicinuvreausămăgândesc câte bagaje:) Asta pentru că e acea perioadă cinefilă a anului, deși pentru mine va fi doar aerul de festival. Că despre vizionat filme nu prea poate fi vorba. Vă spun sincer, chiar mi-ar face bine o petrecere așa cum numai la TIFF poți vedea...

Și încă una: uriașul-Pavel e la fel de vorbăreț ca și ceilalți membri ai familiei - gângurește atât de melodios că mi se umple sufletul de încântare, poate voi reuși cumva să îl și filmez ca să vă arăt și vouă!

Și Ștefan, așa cum era când ne-am cunoscut:)

Alte poze bebelușești

2011-05-25T22:30:00.003+03:00

Astăzi am avut o revelație: Pavel a crescut în așa rimt amețitor, încât am cam ratat vârsta aia când poți să faci poze bebelușești adorabile, a la Anne Geddes. Bine, adevărul e că din alea nu puteam face never, doar Pavel s-a născut cu patru kile...

Am zis totuși să mă adaptez și să încerc și eu ceva, în limita posibilităților. Se poate mai bine, dar ne vom mulțumi cu atât deocamdată:)

ps - Mulțumiri lui Pavel, pentru că a fost atât de cooperant

Cel mai cool

2011-05-23T10:10:00.007+03:00

Nu-i așa că e cel mai cool accesoriu? Și e universal, merge la fel de bine la tătici ca și la mămici. Da, vorbesc aici de copil purtat evident. :)

Iar pozele astea sunt de acum o săptămână. De atunci, am mai renunțat la textilă. Acum, ținuta în marsupiu e body cu mânecă scurtă și scutec. Atât. Suficient.

Oh, să vedeți ce mândră sunt când văd cum întorc fetele capul după soțul meu cel cool! :)

Și pentru cunoscători, în prima poză tati făcea Geocaching :)

Ca un leu în cușcă

2011-05-18T11:11:00.002+03:00

Remarcați vă rog caninii exemplarului...

Și acum că v-ați dat seama, săriturile la "Țup Țup" din parc sunt de mare angajament, probabil singura variantă reală dacă vrem să consumăm chiar toată energia:)

De două luni, în cifre

2011-05-17T13:31:00.005+03:00

Deși are puțin mai mult de două luni, abia astăzi am fost la control/vaccin. Și chiar nu mă pot abține să nu vă împărtășesc motivul pentru care mi-a crescut inima în mine!

Pavel e ca Făt Frumos, a luat 2 kile 150 în luna asta și 6 cm în lungime. Deci are 7 kile 150 și 63 cm lungime. Și totul cu lapte fără E-uri, produs de o mamă pe alocuri isterică (da, astăzi am început prost ziua).

F!$# blogger!

2011-05-13T22:36:00.004+03:00

Dintr-un motiv care îmi scapă, platforma blogger care găzbuiește acest colțișor de gânduri virtual, a dat un mare rateu... Timp de vreo două zile, niciun blog nu a mers, nu s-a putut posta, nici comenta.

Mai mult, ultimele comentarii care s-au făcut la ultima postare au dispărut pur și simplu. Și îmi pare chiar rău. E cred cea mai dragă postare a mea de aici...și chiar voiam să știu ce părere aveți.

Ca sa nu le pierd, le-am luat din casuta de mail si le-am pus eu la comentarii.

Îmi cer scuze, în numele lor.

Postare lungă mult amânată sau cum a venit pe lume Pavel

2011-05-10T10:16:00.002+03:00

Povestea nașterii lui Pavel așteaptă să fie scrisă/spusă demult. Nu aș spune că a stat cuminte pentru că îmi mă tot bâzâie demult să o pun odata de hârtie.

Am tot amânat din motive evidente: nu pot sta liniștită la calculator mai mult de câteva minute. Însă m-am hotărât: pornesc acum și voi scrie încet, câte puțin, până va fi gata.

Începutul îl știți deja. A fost o zi cu multe emoții, mai multe decât m-aș fi gândit...doar știam ce mă așteaptă, nu? De când m-am întors de la spital după ce tocmai îl refuzasem politicos pe Dragoș (doctorul) pe motiv că îmi las copilul să aleagă el momentul să ne vedem, au început contracțiile: destul de neregulate, apoi regulate, nedureroase și dureroase, apoi din nou neregulate, chiar absente.

Nu mai înțelegeam nimic. mi-am petrecut întreaga zi cu ceasul în mână, fără să mă hotărăsc dacă voi naște sau nu în ziua aceea. Pe la zece seara, am sunat totuși la spital să întreb dacă nu ar fi o idee bună să merg până acolo să vedem care e situația. Eram derutată pentru că auzisem/citisem că a doua oară totul e mai clar, odată pornite contracțiile trebuie fugit la spital, ca dilatația merge mult mai repede. Sfatul a fost să iau un No-Spa și să văd ce se întâmplă: se opresc complet sau devin regulate-dureroase?

Ei bine, au devenit parțial regulate la zece minute și destul de dureroase. Dar eu tot nu mă înduram să merg la spital. Am hotărât că aștept filalul emisiunii (erau preselecțiile la Românii au talent) și plecăm apoi.

Pe Matei îl lăsasem în grija bunicii încă de la prânz pentru orice eventualitate, așa că eram liniștiți acolo.

Am ajuns la spital (Cantacuzino) la 11.30 pm cu dilatație 5, contracții regulate, moralul excelent și emoții ca prima oară. Emoții nu atât vis-a-vis de nașterea în sine, ci vis-a-vis de întâlnirea cu Pavel.

Așa. Voi divaga puțin acum.

Am auzit și aud mereu discuții legate de maternitățile din București, mai ales cele de stat, cât de oribile sunt și ce servicii de cacao oferă ele. Deja când auzea lumea că voi naște la Cantacuzino, mă privea cu milă și cu ușor regret. Nașterea mea era parcă predestinată să fie o experiență negativă, în niște condiții deplorabile, cu oameni( a se citi asistente) răuvoitori.

Sunt sigură că așa și este în majoritatea cazurilor, mai ales dacă pornești de la așa niște premise sumbre. Condițiile însă mi s-au părut a fi bune, spitalul curat, iar tot ce mă interesa era să am copilul cu mine în salon. nu îmi păsa deloc cum sunt asistentele, nici în timpul nașterii și nici după. Aveam încredere totală în doctor și asta conta.

Chiar nu am fost dispusă să investesc 2000 de euro cât costă la privat pentru a avea niște condiții mai grozave care mi-ar fi garantat apoi o experiență fericită. Adică ce aș fi primit în plus? : un personal amabil care mi-ar fi spus vorbe dulci și mi-ar fi schimbat așternutul de trei ori pe zi? Cam scump...mai ales atunci când știi că de fapt de tine depinde cum va fi această zi pentru tine. Cum spuneam: aveam încredere totală în Dragoș, iar rolul lui în povestea nașterii era capital.

Revin la poveste. Am urcat în sala de nașteri și mi-am continuat liniștită contracțiile într-un pat lângă alte două femei. Totul mergea bine, eu așteptam să devină foarte dureroase, așa cum știam din prima. Începeam să-mi fac chiar speranțe că de data asta va fi mai puțin dureros, doar eram la a doua naștere, nu?
Ei bine... total greșit! Când la dilatație 7 doctorul mi-a rupt apa, ele au devenit așa cum îmi aminteam! Al naibii de dureroase. Și când spun asta, vorbesc foaarte serios.

Și la fel ca prima oară, mărturisesc public că am țipat la fiecare contracție în ultimele 40 de min. Am făcut-o pentru că nu puteam altfel. Asistenta șefă de la naștere încerca să mă convingă că e rușine să țipi, că le deranjez pe celelalte. I-am spus pe șleau că selfăstim-ul meu e zero în momentele alea și că îmi pare rău dacă deranjez, dar nici măcar nu am de gând să mă abțin, țipatul mă ajută mult.

A văzut că nu are cu cine vorbi și m-a lăsat în pace. Mi s-a părut chiar că era ușor amuzată, nu cred că mai primise astfel de replici prea des. Am mai auzit-o apoi să se plângea unei alte asistente cât de nasoală e noaptea respectivă, că așa tărăboi demult nu a mai avut. Ei bine, pe mine nu mă interesa: era momentul meu să nasc iar eu consider că orice femeie e îndreptățită să fie cât se poate de egoistă în clipele alea.

Și credeți-mă pe cuvânt, nu de răutate era vorba, ci de un ditamai copilul de 4 kile ce dorea să se nască:)

Ei bine, în continuare lucrurile sunt puțin blurate, știu doar că am simțit că dacă nu merg pe masa de naștere o voi face acolo în pat. Am născut din două contracții, la fel ca prima dată. Și l-am văzut. Mi s-a părut atunci că seamănă perfect cu Matei. Acum mă gândesc că toți sunt la fel în primele clipe, proaspăt născuți, nespălați încă și cu semnele efortului pe care l-au depus să vină pe lume. Da, știu că nu e așa, dar altfel nu îmi explic de ce mi s-a părut că seamănă cu fratele lui.

Au fost fix aceleași emoții, aceleași lacrimi în colțul ochilor, aceeași senzație că s-a petrecut un miracol, că EU sunt autoarea lui. De departe cel mai fantastic sentiment din lume. Vă spun sincer că îi compătimesc pe bărbați că nu au parte de el...

Toată durerea, tot zgomotul s-a stins ca prin magie, iar eu am redevenit o ființă rațională, responsabilă și politicoasă. În timp ce Dragoș îmi făcea epiziotomia am avut chiar o conversație extrem de plăcută. Am vorbit despre copii, despre mica mea afacere, am râs chiar de personalul de acolo (rămăsesem doar noi doi în sală), puțin sărit, care consideră că nici un copilaș nu poate lua scor apgar 10, asta e nota pentru profesori.

Despre șederea mea în maternitate vă spun doar câteva lucruri. Vă spun că l-am avut cu mine în salon și că l-am alăptat exclusiv. Vă spun că am reușit chiar să le conving și pe celelalte două fete din salon că o pot face și că pot să renunțe și ele la completările pe care le aduceau binevoitoarele asistente.

Și vă mai spun ceva: nu am dat nicio șpagă pe acolo, nu pentru că nu aș fi avut pregătiți bani, ci pentru că nu știu și urăsc să fac asta. Am văzut însă cum una din fetele din salon își lua bani cu ea și dacă mergea până la baie. Eu le mulțumeam frumos ori de câte ori mă ajuta careva și le ofeream chiar o îmbrățișare caldă. Nu știu dacă credeau că sunt nebună, dar chiar nu mă interesa, mă gândesc chiar că le cădea bine și o asemenea recunoștință. Am vrut să îi dau 50 de lei doctoriței de la neo-nato înainte să plec, dar de data asta ea a fost cea care m-a refuzat.

Și niște prețioase concluzii personale: e la fel de dureros și a doua oară, diferența e într-adevăr că durează mai puțin, dar e poate mai intens. Până la urmă, ca și orice altă experiență de viață, felul în care va fi nașterea depinde în cea mai mare parte de tine. Indiferent câți bani dai, poți trăi ceva frumos sau ceva nasol.

Eu nu am așteptat de la ceilalți să mă facă să mă simt bine, iar dacă s-au purtat urât le-am ignorat pur și simplu.

O spun încă o dată: atitudinea contează. Și așteptările pe care le ai. Iar dacă ai așteptări mari de la ceilalți, vei putea fi ușor dezamăgit.

Da, am văzut asistente cu privire răutăcioasă, am văzut asistente dornice de șpagă, dar le-am ignorat și le-am oferit ceva ce se așteptau mai puțin: un zâmbet și o îmbrățișare, că doar asta aveam din belșug. Noul copil îmi umpluse stocurile până la refuz.

Se poate naște și la stat și să fie bine. Am spus-o.

Eh, a avut răbdare cineva să citească așa mult? :)

ps Răspund la orice întrebare legată de subiect. Îndrăzniți.

Ajutăm și noi

2011-05-09T14:54:00.003+03:00

Presupun că ați aflat deja de acțiunea Bogdanei de a strânge bani pentru Bibi. Ea a scos la vânzare diverse obiecte, care mai de care mai frumoase.

După ce m-am gândit puțin cu ce pot să contribui și eu cumva, m-am hotărât să ofer o sedință foto la micul meu studio. Fie ea de 250, fie de 400 de ron, după cum vrea solicitantul, donez banii în contul lui Bibi.

Dacă vă gândeați că vreți să ne vedem, acum e momentul, veți împușca doi iepuri dintr-o lovitură: shooting plus ajutor. Eu zic că e un pachet frumos!

Jack Jack

2011-05-07T11:08:00.003+03:00

Îl știți pe Jack Jack? Pe zi ce trece, Pavel se apropie tot mai mult de look-ul lui. Adică își pierde pletele și i se formează un moț tare simpatic.

Și încă o asemănare: e incredibil de bine dispus, e dornic să te răsplătească cu un zâmbet in fiecare clipă. Eu așa ceva nu am prea văzut, sincer!

De văzut și împărtășit

2011-05-06T13:51:00.003+03:00

Gianna Jessen, supraviețuitoare a avortului

M-a zguduit și mi-a mișcat fiecare fibră...

Nici prima oară, nici la cea-a de-a doua sarcină nu am făcut triplul testul. Și nu pentru că îmi era frică să aflu, ci pentru că l-am considerat inutil. Nu ar fi putut nimic să mă facă să avortez. Am comparat mereu triplul testul cu felul în care cumperi pepenii roșii la piață. Le faci un cep și vezi cum sunt pe dinăuntru, iar dacă nu sunt suficient de buni, îi dai înapoi. Ei bine, eu nu am putut să fac lucrul ăsta când a fost vorba de propriul copil. Mi i-am asumat pe amândoi cu ochii închiși și am îmbrățișat voia Celui de Sus. Eram sigură că vor fi primi ceva minunat. Și așa a fost. Mulțumesc în fiecare zi pentru asta.

Ele știu întotdeauna mai bine!

2011-05-05T09:58:00.005+03:00

Azi am chef de scris aici. Să vedem dacă voi avea și condiții... vă mărturisesc că încă nu m-am obișnuit să fiu foarte creativă în scris cu bbPavel atârnat de mine.

Așa că bag viteză.

Ieri. Aveam de făcut un drum important, l-am atârnat pe Pavel în wrap și am sărit în primul tramvai. M-am precipitat puțin, trebuia să aștept până adoarme copilul, doar știam că nu îî place să stăm pe loc, treji fiind. Din păcate chiar mă grăbeam...

În tramvai, destul de mare aglomerație, doar ploua afară. Mi-am găsit totuși o poziție confortabilă în picioare (pe scaun nu îi place defel) și am început să răspund la întrebări: Cât are? Doarme noaptea? etc. Lucrurile mergeau bine, lumea era fermecată de căpșorul cu căciuliță roșie care se ițea din wrap, eu eram fericită.

Lucrurile au luat însă o altă întorsătură, pe care o anticipasem de altfel. Copilul s-a plictisit de atâta stat pe loc în spațiu închis și a început să urle ca din gură de șarpe. Bineînțeles, fix atunci și tramvaiul s-a blocat în trafic.

Toată mulțimea de admiratoare pe care o aveam, s-a transformat brusc în mulțime de inchizitoare: "Sărăcuțul, nu stă bine." Și au continuat: "nu e bine pentru coloana lui", "e prea strans", "nu se poate mișca", "doar de la 6 luni poate fi purtat așa"... sau chiar suspectau că-i nehrănit și tot continuau. Eu nu ma prea supăr pe lumea plină de sfaturi aiurea, știu ca sunt folcloriste și propovăduiesc niște îndemne băbești, vechi sau deplasate. Le ignor cu seninătate, nu încerc să le schimb, știu că e imposibil.

Dar acum a fost prea de tot. M-a apucat o agorafobie groaznică, acolo în tramvai. Îmi venea să urlu: "Chiar nu mă interesează ce gândiți, nu sunt o puștoaică inconștientă pe care a lăsat-o grea colegul de bancă!" Pentru că așa mi se adresau.

Eu tot nu înțeleg de ce oare trebuie să arăți obosită și răpusă de îndatoriri ca să te ia lumea în serios, să te trateze cu minimum de respect/considerație. Dacă ești mamă și încă la puterea a doua, trebuie musai să fii distrusă și complet neatrăgătoare? Hai mai lăsați-mă, vă promit că mă voi strădui mereu să vă arăt fața luminoasă a maternității!

Bineînțeles, am terminat de scris tot cu copilul atașat de mine, dar am văzut că se poate:)

Scutecim textil

2011-05-03T10:07:00.006+03:00

Scutecitul textil mi-a făcut cu ochiul demult. Pot să spun că auzisem mai multe avantaje decât aveam nevoie. Iubesc orice nu e risipă, nu se aruncă la gunoi. Deci aspectul eco, faza cu poluarea, faptul că fac un bine planetei.

Ok, știu că asta nu funcționează ca argument suprem la toată lumea. Vă gândiți poate că , raportat la numărul total/global de scutece aruncate, ale voastre sunt puține, nu fac mare diferență. Sau că pur și simplu, nu e momentul să fiți eco, aveți lucruri mai importante de făcut. Dacă mă întrebați pe mine, ăsta e cea mai greșita atitudine, dar să merg mai departe.

Sunt economicoase! Bineînțeles, pe termen lung. Adică investești inițial și apoi nu mai ai bătăi de cap. Vei mai dori probabil tu să îți mai iei una alta, dar ele nu îmbătrânesc, chiar cresc odată cu copilul.

Și ultimul argument care contează pentru mine e faptul că sunt mult mai sănătoase pentru el. Materiale organice, care respiră - fără funduleț învelit în celofan, fără geluri dubioase/cancerigene chiar în interior.

Am spus ultimul? Ei, am uitat de faptul că sunt frumoase! arată atât de simpatici ăștia mici în ele. Mă temeam că vor fi prea mari și că-l ma incomoda... nici vorbă! Trebuie doar să găsești mărimea potrivită( sunt reglabile, cum spuneam) și să înveți să le pui corect.

Bun, gata cu generalitățile, pe astea le-ați mai auzit probabil. Să vă spun la concret.

Deși am vrut să încep din prima zi, am făcut-o doar acum, la o lună jumătate, cu ajutorul Cristinei, bineînțeles. Și am început simplu, aș spune.

Cu 14 prefolduri din bumbac și doi chiloței de protecție. Atât. Investiție totală, în jur de 4 milioane. Și mă descurc de minune, cu condiția să spăl în fiecare zi.

Ooo, veți spune! Ce de efort! Păi să vedem: îmi ia 2 minute să pornesc mașina și încă 5 să le pun la uscat. Deci 7, hai să zicem 10 minute în total! Halal efort, cred că e un preț pe care îl pot plăti. Cât despre detergent și balsam, ei bine le spăl cu nuci, bicarbonat și oțet. Stați. Am greșit. Mai adăugați vreo 2 minute, pentru că inițial le pun la program de prespălare, ca să plece orice kaki de pe ele.

Le schimb cam la 3 ore, chiar 4 noaptea. Și e în regulă - nu dau pe dinafară, nu se irită.

De păstrat le păstrez deocamdată după folosire într-un sac de gunoi. Nu miroase, pentru că pun ulei esențial de tea tree și vă jur că nu se simte că am așa ceva în baie.

Mai sunt o mulțime de modele și variante de scutece, care mai de care mai frumoase, dar mie deocamdată îmi ajunge ce am, cele mai simple.

Promit să vă țin la curent cu povestea asta în care cred cu adevărat.

Și v-am spus că sunt adorabili în ele? Vedeți cu ochii voștri.

Cu sau fără chiloțel de protecție, se folosește cu, dar am făcut poză și fără, din considerente estetice :)

It Runs In The Family

2011-05-02T11:15:00.005+03:00

Ca orice mamă cu hormonii explodați și eu mă umflu în pene când văd ce talent ascuns zace în fiu'mio cel mare:)

Deși încă mai e nevoie să dau explicații, operele lui de artă sunt din ce în ce mai inteligibile.

Vedeți și voi, 100 la 100 creațiile lui!

- vapor (verde) pe mare, cu un soare cu raze punctiforme deasupra

- mere în soare

Se înțelege, da?:)

Fix după un an

2011-04-29T12:48:00.003+03:00

...S-au întors, pentru un nou shooting la micul studio, chiar de ziua în care piticul a împlinit doi ani!

Ne-am bucurat mult de revedere, ador să văd cum cresc și se "maturizează" voinicii ăștia mici:)

Abia aștept să ne vedem și la trei ani!

Aici puteți vedea cum a mers prima noastră întâlnire.

La joacă, de sărbătoare

2011-04-25T11:51:00.006+03:00

Pentru că, anul ăsta, sărbătorile noastre au fost cu jumătate de normă din motive de alăptare/oboseală, nu ne rămâne decât să vă arătăm niște imagini nemuritoare luate în parcul unde ne-am întâlnit cu jumătate de București în prima zi de Paști.

Eroul principal este Matei, din ce în ce mai mare și mai vesel.

Și iat-o și pe cloșca cu puii de aur:

Și ați văzut bine, Pavel e alimentat chiar peste tot:

Sper că ați avut parte de niște niște sărbători luminoase!

Puțin răsfăț

2011-04-22T12:22:00.004+03:00

Ieri am făcut ceva ce nu am mai făcut demuult - am fost la shopping pentru MINE. Cu Pavel în wrap, m-am avântat cu încredere printre rafturile de la proaspătul deschis Pull&Bear și mi-am ales niște lucruri pe care le-am cumpărat, bineînțeles, pe neîncercate. (Toate articolele cumpărate îmi vin la fix, după cum se vede în imagine)

Nu pot să vă povestesc ce bine mi-a făcut! Probabil sună superficial, dar aveam atâta nevoie de asta, deși nu aveam habar! Tendința automată a unei mămici e să investească toată averea spre binele copilului(copiilor). Cel puțin așa eram eu... chiar nu simțeam că îmi lipsește ceva MIE.

Acum vă îndemn pe toate: răsfățați-vă puțin! Meritați cu vârf și îndesat! Și gândiți-vă că tot pentru ceilalți o faceți: moralul vostru crescut se va răsfrânge asupra lor.

La final, vă las în compania unor imagini nemuritoare cu Pavel și noua lui poziție de somn.

Invazia de dimineață

2011-04-21T11:43:00.004+03:00

E ritualul zilnic. Apare pe la ora 8, cu vreo două mașini în mână și se inserează la locul lui deja consacrat. Acolo îl așteaptă perna lui - una mică, galbenă, ce zace mai nou între pernele noastre.

Iar acum e și Pavel, tot timpul proaspăt alimentat. El încă nu are perna lui, dar presimt că în curând își va aduce și el mașinile între pernele noastre...

Nu foarte vesel

2011-04-15T09:58:00.004+03:00

De aseară am detectat un fornăit suspect la Pavel, care peste noapte s-a definit mai clar, iar acum pot să spun că puiul meu are nas înfundat. E ceva care influențează direct pofta lui de a păpa, spre disperarea mea.

Am făcut tot ce se poate face la vârsta asta, adică ser fiziologic, pompiță(care nu face mare lucru), Nazomer.
Stau acum și îi urmăresc respirațiile și îi pipăi fruntea, mi-e frică să nu se transforme în ceva mai nasol...

Am nevoie de susținere și gânduri bune, mai ales că Ștefan e plecat din București câteva zile, iar eu am rămas stăpână unică peste împărăție...

Să ne țineți pumnii să treacă totul repede și să se dovedească doar că eu sunt puțin paranoică!

Later edit: S-a dovedit încă o dată că da, sunt paranoică:) Și mă bucur. A fost(mai este puțin) doar un fornăit, cauzat de puțin mai multe secreții decât de obicei. Deci suntem bine, mulțumesc mult de sfaturi și încurajări.

O lună

2011-04-13T11:25:00.004+03:00

Am sărbătorit ieri, prin muncă, prima lună în patru. Spun prin muncă, pentru că am avut și primul shooting după naștere. Așa că, dacă mai sunt interesați, declar Micul Studio deschis!

Dar să vă spun despre prima lună. A fost frumoasă rău, cu de toate, a fost altfel decât cealaltă primă lună. A fost cu mult mult lapte, câteodată prea mult pentru gustul meu (în special noaptea), dar i-am îndeplinit doleanțele. A vrut trei ore non-stop? Trei ore non-stop a primit. Iar consecințele se văd cu ochiul liber: Pavel a crescut mai mult de un kilogram iar în lungime are 58 cm. Aici le bănuiesc pe tantile care l-au măsurat la naștere că au greșit ceva: nu se poate ca un copil să se lungească 7 centimetri într-o lună, oricât de mult ar mânca el...Poate dacă ar fi Făt Frumos sau ceva...

Înafara unei mici depresii legate de faptul că m-am văzut îmbătrânită în niște fotografii, tonusul meu e incomparabil mai bun, așa cum am mai spus aici.

Cel mai mult mă încântă faptul că am curaj să îl duc peste tot. E un copil care, până la o lună a fost: afară din București la o petrecere cu mulți copii, a fost în parcuri și grădini, a fost la cumpărături, a fost și cu tramvaiul...Dacă continuă în ritmul ăsta, presimt că la pubertate va face înconjurul lumii:)

Și un ultim lucru pe ziua de azi: e mult peste așteptări fericirea pe care o simți când se culcușesc amândoi în brațele tale...Matei e un frate mai mare excelent!

Asta ar trebui să fie în dicționar la cuvântul "sătul".

Se poate spune că are o privire ștrengărească la o lună?

Remember Micul Buddha?

2011-04-11T10:52:00.004+03:00

Pentru că programul de alăptat a lui Pavel e total neregulat (adică nu există, e fix când are el chef) acțiunea mă (sur)prinde în fiecare cameră, în ordine aleatorie - când bucătărie,când în camera copiilor, când în dormitor sau în sufragerie. Asta așa, ca să nu ne plictisim de peisaj:)

Mai deunăzi m-a prins chiar în fața televizorului, unde am zapat în căutarea a ceva cât de cât interesant. M-am oprit pe HBO la un film despre un câine pe nume Hachiko, foarte frumos. Povestea e tristă, câinele îşi însoţeşte stăpânul în fiecare zi până la staţia de tren şi îl aşteaptă apoi să se întoarcă în același loc. La un moment dat stăpânul pleacă şi nu se mai întoarce pentru că moare, dar câinele continuă să-l aştepte în continuare, vreo nouă ani.

Ei bine, cam în momentul în care stăpânul moare iar câinele continuă cu așteptatul a apărut și Matei de la grădi și s-a postat lângă mine la tv. Primul meu impuls a fost să schimb canalul, dar juniorul a protestat vehement. El vroia să vadă cățelul. M-am gândit apoi că nu e nimic dăunător: el vede doar un cățel care stă în fața unei gări și tot felul de oameni vin la el să îl mângâie. Nu? Nu pare ceva rău pentru un copil, mai ales că respectivul cățel era chiar foarte drăguț.

Ei bine, m-am înșelat. Copilul a știut, sau mai bine zis a simțit. Și s-a pus pe un plâns cu jale, că nu mai știam ce să fac. Degeaba am încercat să îl păcălesc, să îi arăt că diverse personaje sunt de fapt stăpânii animalului, că nu m-a crezut.
Singura care l-a convins a fost într-adevăr soția stăpânului mort, care a apărut la un moment dat doar ca să constate că acel cățel era tot acolo, dar care a plecat apoi fără să îl ia cu ea. Iar Matei s-a reapucat de plâns.

Să îmi explice cineva dacă poate: de unde știa Matei că acel câine suferă și că își așteptă stăpânul?

Pe mine m-a impresionat total reacția lui și felul în care a înțeles exact despre ce era vorba.

Despre micul Buddha am mai scris și aici, se pare că lucrurile nu s-au schimbat deloc, din contră.

Mai are rost să vă spun cât de mult îl iubesc în momente din astea?

Hachiko: A Dog's story

Vezi mai multe video din film

De mare ajutor

2011-04-07T12:48:00.002+03:00

Matei participă cu entuziasm la toate activitățile care îl implică pe fratele lui mai mic. Băița de seară e momentului lui preferat. A lui Matei, căci Pavel e de multe ori prea înfometat ca să mai aprecieze momentul la adevărata lui valoare...

De obicei, Matei e responsabil cu spălarea mânuțelor, asta ca să împiedicăm eventualele accidente provocate de prea mult elan.

Iar după baie, urmează acea masă copioasă care durează în jur de trei ore și în paralel se desfășoară activitățile de culcare a puiului cel mare care inventează noi și noi modalități de a ne testa dragostea și de a stabili importanța lui în dinamica familiei. Fair enough, are toate motivele să o facă, ne bucurăm că încă nu au apărut semne cum că s-ar simți lăsat pe locul doi.

Presimt totuși că oarecare probleme vor apărea în momentul în care Pavel va începe să mișune și să atenteze la bunurile lui Matei:) Deocamdată eu sunt singurul bun de care au amândoi nevoie câteodată în același timp, însă încerc din răsputeri să gestionez cât mai bine situația...

Niște vorbe

2011-04-06T14:12:00.004+03:00

Parcă ultimele mele postări par prea idilice, de parcă aș vrea să fac în ciudă tuturor mămicilor care se luptă din greu cu maternitatea.

Ei bine, vin cu lămuriri: ca un copil alăptat la cerere care se respectă, Pavel are perioade când vrea să mănânce des, chiar foarte des. Mai ales seara, când stau cu el mufat aproape trei ore, evident cu pauzele datorate unor scurte adormiri de zece minute. Și da, se trezește noaptea, cam la trei ore, iar câteodată hrănitul nocturn durează și o oră.

Ce vreau eu să punctez aici e faptul că există o mare diferență față de perioada similară cu Matei: nu, nu dorm mai mult, iar treabă am mai multă (după cum vă imaginați, chiar dacă peste zi Matei e la grădi), însă toată diferența stă în atitudine și în felul în care mă raportez eu la situațiune.

Poate că zilele astea sunt mai mult mamă decât femeie, nu știu dacă se înțelege ideea, dar nevoile MELE nu sunt atât de stringente (somn, să stau liniștită, să mai ies la o manichiură, etc...). Simt că acum nu e deloc vorba de mine și știu că situația e una temporară. Când era Matei atât de mic, mai aveam clipe în care simțeam cumva că am pierdut ceva, regretam ieșirile la cafea, la film, la shopping.

Sper să nu mă acuze nimeni că m-am transformat într-o neîngrijită fără așteptări prea mari de la viață, dar acum sunt adânc îngropată în filmul ăsta cu maternitatea. Adică îi dăruiesc și ultima fărâmă de energie, fără să simt că fac vreun sacrificiu.

Știu din experiență că voi avea suficient timp să mă ocup și de mine și de nevoile mele de femeie, dar deocamdată nu mă plâng deloc că îmi petrec serile cu Pavel atârnat de mine:)

Aaa și ghiciți ce facem noi în momentul ăsta, înafară de a scrie aici:) Sau imaginați-vă cum am dat eu cu aspiratorul și mopul cu copilul împachetat în wrap...

Deci da, la al doilea e mai ușor și mai puțin stresant.

Voi reveni cu povești despre Matei, care are cele mai năstrușnice dorințe, fix când îi dau lui Pavel de mâncare. Ați putea spune că e gelozie, eu cred că el doar ne testează, vrea să vadă care e poziția lui în sufletul nostru și spun asta pentru că simt că nu e nici un dram de răutate în ceea ce face.

Trei săptămâni

2011-04-01T14:19:00.004+03:00

...aproape. Doar atât a trecut de când ne-am cunoscut, dar am senzația că ne știm mai demult! Crește văzând cu ochii. E cuminte, foarte cuminte. Nu mă simt obosită, nici stresată, nici surmenată. E diferit, clar e diferit la al doilea, dar nu ai cum să apreciezi asta dacă nu ai trecut prin focurile de la primul pui:)

Nu e nimic spectaculos de povestit, mâncăm, dormim și creștem. Și ne e bine, foarte bine.

Ce se poartă

2011-03-30T12:10:00.005+03:00

Da, Pavel se poartă foarte bine. Se poartă în wrap, ori de câte ori rămân singură acasă cu ambii moștenitori.Vă spun sincer, e soluția salvatoare. Așa pot să am mâinile libere ca să îl ajut pe Matei să își desfacă cureaua de la pantaloni sau să îi tai un măr cubulețe. Și Pavel doarme adânc după primele 2 secunde după ce îl instalez confortabil mulat de corpul meu. Iar sunetele pe care le scoate merită înregistrate :fornăie, oftează de plăcere.

Diana a răspuns imediat apelului meu lansat după ce a venit Pavel și mi-a adus personal wrap-ul elastic mult visat. Mi-a arătat cum să folosesc și slingurile din dotare, moștenite de la Matei dar utilizate doar la vârste mai înaintate.

Deocamdată, la dimensiunile lui Pavel, wrap-ul mi se pare cel mai potrivit. Mai așteptăm câteva luni pentru celelalte variante de purtare, deocamdată îl țin atât de aproape și atât de bine, încât nu l-aș mai da jos pentru nici un motiv.

Mulțumesc mult Diana, că m-ai ajutat să devin o înfocată mamă purtătoate!

Și la final, o poză dragă mie:

V-am mai spus că iubesc surprizele?

2011-03-26T23:25:00.005+02:00

Matei la o săptămână

Matei la trei ani, o luna și o săptămână

Pavel la o săptămână

Evident, nu m-am putut abține de la comparații. După cum se vede cu ochiul liber, băieții mei sunt destul de diferiți în bebelușia lor.

Privind evoluția lui Matei, nu pot să nu fiu curioasă în ceea ce îl privește pe Pavel. Oare el cum va fi peste câțiva ani? Chiar nu am nici o idee și îmi place la nebunie lucrul ăsta!

Ei doi

2011-03-23T13:08:00.002+02:00

Saga imaginilor nemuritoare continuă...

Și să ne înțelegem: Matei e și el "un bebe mic", nici prin cap să nu vă treacă să spuneți că e "un băiețel mare"! Eu sunt în regulă cu asta, atâta timp cât cei doi bebe se iubesc:)

Nu îmi vine să cred cât de mare se face un bebe mic în trei ani...

Is It Love?

2011-03-22T12:04:00.003+02:00

Cuvinte multe nu am zilele astea, las imaginile să vă povestească despre ce e vorba zilele astea la noi în casă.

Se mănâncă muuult, se doarme și se IUBEȘTE.

The White Magic Powder

2011-03-18T16:38:00.006+02:00

Înainte de a vă spune povestea nașterii lui Pavel, simt că e obligatoriu să vă împărtășesc povestea alăptării lui. Și asta cât mai repede, pentru că nu vreau să uit nimic.

Faptul că sunt o adeptă înfocată a alăptării nu cred că e un secret pentru nimeni. Dacă în cazul alăptării lui Matei începutul a fost puțin confuz, nu prea știam cum să fac dar eram foarte încăpățânată pe idee, plus că am avut noroc și cu dna Culcer pediatră în primele săptămâni, acum nu am mai avut nici un dubiu că voi alăpta din prima clipă. Vorbisem cu doctorul ginecolog și stabilisem că-mi va pune pile dacă e nevoie, dar că eu îmi vreau copilul în cameră cu mine cât mai repede.

Imediat după naștere însă m-am trezit într-un salon de trei paturi fără bebeluși. chiar dacă eram obosită moartă l-am sunat pe doctor și i-am amintit de înțelegerea noastră. În cinci minute a fost în salon și mi-a aranjat mutarea într-un salon tot de trei persoane însă cu paturi pentru bebe. Am fost puțin uimită când am văzut că acolo era doar o singură fată fără bebe, iar restul era liber. Apoi am aflat că fata născuse de o săptămână deja dar că avea copilul prematur și mai dura până să-l primească. Nu am înțeles deloc logica după care se distribuie mamele în saloane la Cantacuzino(căci acolo se desfășoară povestea noastră).

Pavel a apărut și el după câteva ore, iar primul lucru pe care l-am auzit a fost "Staí liniștită, copilul e sătul, ne-am ocupat noi". A fost singura dată când le-am lăsat(evident, fără voia mea) să se ocupe ele.Ei bine, de aici încolo a început frumoasa noastră poveste de dragoste, cu alăptare la cerere, oricât de mult, cu Pavel care a supt fără probleme, cu mine care am avut din ce în ce mai mult lapte.
Iar după patru zile la externare, am uimit tot personalul(doctori și asistente) când le-am mărturisit că e-un copil hrănit DOAR de la sân. Am fost privită vă jur, ca pe un fenomen al naturii. Nu cred că se întâmplase prea des așa ceva acolo unde le-am auzit spunând mereu proaspetelor mămici: "Cinci minute la un sân, cinci la celălalt și apoi vii la mine să îți dau completare, că sigur nu ai lapte".

E trist, extrem de trist că întâlnim așa ceva într-o maternitate în care mereu sunt internate câteva zeci de gravide, multe dintre ele la primul copil. Pentru că de ele mi-e cel mai milă. Neinformate suficient, ajung acolo pe mâna unor asistente sau chiar doctorițe pediatre care se poartă de parcă ar fi plătite de marile firme producătoare de lapte praf. Parcă misiunea lor este să îndepărteze cât mai multe mămici de miracolul numit alăptare. Am văzut o singură dată pe una din aceste angajate ale sistemului încercând să ajute o mămică la alăptare, o mămică ce nu reușea să pună copilul la sân, cel mic ne-reușind să se "mufeze" bine. Și a făcut-o într-o manieră atât de "elegantă" încât la final mama se simțea total incompetentă și vinovată că nu are suficient lapte. Am vrut să o întreb pe respectiva "calificată" în ale pediatriei dacă nu e cumva vina lor că mamele de acolo nu prea au lapte în condițiile în care bebelușii se satură mereu cu laptele lor praf...De unde să știe sânii să facă lapte dacă cererea e atât de mică? Ele nu au auzit oare că e vorba de o relație foarte precisă de cerere și ofertă?

Acolo, în salonul meu de trei paturi unde am reușit să le învăț de bine pe celelalte două fete care mi s-au alăturat de-a lungul celor trei zile petrecute acolo, am întâlnit-o și pe Irina de la "Naște cum simți" și am simțit că mai este speranță. Probabil una mică, dar cred că fără întâlnirea asta aș fi venit de acolo complet bolnavă... Lupta pe care o duc ele acolo mi se pare total inegală, dar vitală.

Sfatul meu viitoarelor mămici care ajung aici din întâmplare este să se informeze cât mai mult înainte de naștere, în așa fel încât, odată ajunse în spital, să nu cadă în capcana completărilor, să nu se sperie de imaginea nopților nedormite petrecute cu cel mic, sau al plânsurilor aparent de neconsolat. E nevoie de muultă muultă răbdare în a crește un pui, dar e atât de frumos și plin de recompense!

Scuzați eventualele greșeli din acest text, a fost scris în condiții tare vitrege, dar cum spuneam, mi s-a părut o datorie să o fac:)

Home sweet home

2011-03-17T12:47:00.004+02:00

Presimt că, cel puțin pentru o perioadă, blogul ăsta va deveni puțin monoton, axat în special pe pozele cu Pavel. Nu de alta, dar sunt atât de cucerită de mutrișoara lui, încât nu mă pot opri să mă uit/minunez non - stop de minunea care a intrat în viața noastră.

Bineînțeles, vor urma și imagini nemuritoare cu cei doi frați și cât de curând, poze cu ochii deschiși:)

Later edit:

Spuneți sincer - ce poate fi mai frumos decât asta?

În sfârşit acasă

2011-03-15T19:13:00.003+02:00

Vă mulţumesc pentru toate urările, telefoanele şi gândurile bune pe care le-am primit zilele astea. Încă nu îmi vine să cred că e adevărat ce trăiesc, atât de magic şi cumva surprinzător e totul. Fără nicio exagerare. Despre cum a decurs naşterea vă voi spune altă dată. Vă spun doar că pe cât de dureros a fost, pe atât de rapid s+a transformat într-o amintire frumoasă. Şi da, sunt mândră de mine, că am născut de două ori câte un copil de 4 kilograme, în modul cel mai natural şi firesc posibil, fără peridurală şi vă spun că se poate.

Aş vrea să spun multe acum, dar cum probabil vă imaginaţi, nu prea am timp.

Un singur lucru. Am alăptat de la început fără probleme, Pavel e un mâncăcios, iar ceaiul de anason, chimen şi fenicul a făcut o treabă grozavă până acum:)

Probabil vă întrebaţi cum a reacţionat Matei. Vă spun doar că ne-a depăşit toate aşteptările: e tandru şi prietenos cu fratele lui mic. Acum câteva minute, când Pavel a început să plângă de foame, Matei mi-a luat-o aproape înainte şi i-a oferit din mărul din care tocmai ronţăia tacticos.

meet Pavel

2011-03-15T00:09:00.004+02:00

Bun venit în lumea noastră!

2011-03-12T22:30:00.003+02:00

De câteva postări bune v-am tot dat emoţii prin titlurile alese (tensiunea ultimelor zile şi-a spus cuvântul), acum trebuie să vă dăm vestea cea MARE: Pavel cel mic s-a hotărât să vină pe lume azi de dimineaţă - pe la ora când toată lumea doarme dusă!
Ca să trecem şi prin datele tehnice, are fix 20 grame peste greutatea de la naştere a lui Matei (3,970), însă cel mai important, este sănătos şi pofticios.

Raluca îşi revine încet-încet după aventura nocturnă, a fost un pic mai complicat, dar din fericire şi mai scurt ca prima dată. E tare fericită şi uimită că a trecut şi prin asta... din nou. De fapt, am simţit amândoi aceleaşi senzaţii şi emoţii ca la Matei, probabil şi cu aceeaşi nuanţă palidă a feţelor :))

Ce mă bucură mult e că Pavel stă chiar lângă mămica lui, fără problemele cu mersul până la neonatologie la ore fixe pe care le-am întâmpinat la Giuleşti. Toată lumea este amabilă şi drăguţă cu Raluca, Cantacuzino e un spital curat şi destul de civilizat. Dar despre astea, cu altă ocazie, când suntem cu toţii acasă şi vom depăna amintiri...

Mâine sperăm să-i facem o vizită prelungită lui Pavel, Matei e foarte dornic să-şi cunoască frăţiorul. Vom avea la îndemână şi aparatul foto, aşa că foarte curând îl veţi cunoaşte cu toţii.

De dimineață

2011-03-11T12:49:00.003+02:00

Mda, voiam să scriu mai repede aici, dar nu am putut din motive de net... Long story short, dacă de 8 martie am primit flori și îmbrățișări fierbinți, de 9 martie am primit...o răceală/viroză de toată frumusețea. Și cum bine știți, gravidele nu prea se pot doftorici altfel decât naturist/băbește, am făcut doar inhalații cu sare și am băut la zeamă de ridiche neagră cu miere și alte siropuri permise(pătlagină etc) cât să-mi ajungă pentru un an. Nu am scris nimic ca să nu ziceți că mă plâng iar de ceva, o fac acum pentru că lucrurile merg pe calea cea bună, tocmai am fost să mă asculte cineva la plămâni că nu îmi plăcea deloc cum se auzea tusea mea.

Cum spunea Ștefan: ne vom aduce aminte de perioada asta pre-naștere, ca de un moment greu peste care am trecut cu brio și din care am ieșit cu toții mai puternici și mai imunizați:)

Îmi era groază doar să nu se grăbească Pavel să ne cunoască, pentru că ar fi avut surpriza(neplăcută - zic eu) să fie întâmpinat de o mamă cu mască pe față, deloc prietenoasă.

Cum spuneam, lucrurile sau îndreptat, încă puțin și sunt complet pe picioare.

Dacă tot am fost azi la spital pentru plămâni, medicul ginecolog a profitat ca să îmi facă și un control scurt al situației sarcinii. Mărturisesc că nu am fost foarte surprinsă când m-a întrebat dacă nu vreau să rămân ca să nasc. Colul e complet deschis/șters/moale, numai bun de născut.

Din nou l-am făcut să râdă când i-am răspuns că "nu vreau să rămân pentru că nu îmi vine să nasc". Știu că sună caraghios, nu e un moft, dar țin morțiș să nasc atunci când va vrea copilul să o fac, cu contracții pe bune, neprovocate de nimeni altcineva. Cum spuneam și aici, cred cu tărie că ăsta e primul lui act de voință.

Cert e că mult nu mai este, îl simt că nu mai e mulțumit deloc cu situația actuală cam claustrofobică.

O zi specială

2011-03-09T12:26:00.011+02:00

E primul an când am simțit cu-adevărat că am trecut bariera în tabăra sărbătoritelor. Dacă până acum, statutul ăsta de femeie era cumva bun pentru altele, mai împlinite și realizate, eu percepându-mă încă în tabăra cea făcătoare de cadouri, nu primitoare, anul acesta, datorită unei serbări total neașteptate la grădiniță, lucrurile s-a schimbat.

Bine, ele erau așa de ceva ani, doar că eu nu le vedeam cum trebuie.

Ieri m-am surprins în postura de mamă/cloșcă mândră de puiul ei, nu pentru că făcea ceva deosebit, nu pentru că îmi dădea nu știu ce cadou sau că îmi cânta un cântec tematic, ci pentru simplul fapt că îl vedeam acolo, pe scăunel, alături de colegii lui de grupă.

Mi-am dat seama acum că, deși mergem la grădiniță de câteva luni bune, nu am scris aici aproape nimic legat de subiect și îmi pare rău.

Îmi pare rău pentru că nu v-am împărtășit încă nimic din experiența asta care s-a dovedit a fi una mai mult decât pozitivă, din toate punctele mele de vedere. Copilului îi place, e iubit, e stimulat spre multe lucruri noi.

Să mă-nțelegeți: nu spun acum că a devenit mic geniu, care să știe deja să scrie și să citească, sau care vorbește engleză și știe să numere de la 10 la 1. Chiar nu-mi doresc nimic din toate astea. mă surprind mereu că mi se încrețește fruntea și mi se ridică o sprânceană când aud mămici lăudându-se cu tot felul de performanțe din astea mult peste vârsta copilului. Nu spun că nu ar fi în stare, după cum cred că ați văzut și voi, generațiile care se nasc acum sunt speciale, sunt altfel decât eram noi la vârsta lor.

Spun doar că e mai bine dacă ne canalizăm puțin energiile în alte direcții, dacă încercăm să le modelăm caracterul, să-i facem să fie generoși, altruiști, cu sufletul deschis, curajoși. Astea da! Astea da realizări, mult mai importante și mai folositoare a la long.

Cât despre celelalte, cu bastonașele, cifrele, coloratul în contur, nici o grijă - le prind din zbor și știu să îți arate singuri ce anume le place, asta atâta timp cât rămân la nivel de joacă.

Ziceam că scriu de grădiniță, dar văd că am luat-o puțin pe arătură...ce să-i faci? Sunt poate prea gravidă pentru-a urmări conștiincioasă un subiect:)

Tot creditul foto merge la Andreea, mult mai pe fază decât mine!(eh, ea știa la ce să se aștepte, doar a mai trecut prin asta:)

Am găsit un fluture

2011-03-07T17:25:00.004+02:00

Așa cum mi s-a prezis(dorit), viroza păcătoasă a lui Matei a trecut complet într-o săptămână, iar băiatul a fost livrat cu greu azi de dimineață la grădi. Se obișnuise acasă, să se corcolească în patul lui mami și să fie tratat ca un prințișor.

În timp ce îmi făceam(într-un final glorios) bagajul pentru maternitare, am avut o senzație din ce în ce mai pregnantă că s-a schimbat ceva. S-a schimbat ceva în feelingurile mele, în felul în care mă raportez la evenimentul ce se apropie cu pași repezi. Am realizat apoi că schimbarea are loc de ceva vreme, doar că eu eram atât de axată pe problemele de care v-am povestit, că aș fi pierdut probabil momentul. Vorbesc aici de o stare specială, de euforie amestecată cu nerăbdare amestecată cu emoție amestecată cu puțină frică. Un cocktail unic, pe care nu cred că-l mai simți de multe ori în viață.

Bineînțeles, nimic din toate astea nu se vede dinafară. Dinafară îmi imaginez că se vede doar o balenă care se târăște cu greu printre pereții casei și oftează la fiecare schimbare de poziție.

La asta chiar nu mă așteptam prin comparație cu sarcina no 1, când am zburat vioaie până în ultima clipă. O fi copilul mai mare(deși nu cred, doar Matei s-a născut cu 4 kile) sau or fi semnele vârstei(3 ani contează așa de mult?) de vină pentru greutățile astea de mișcare...Oricum, nu de ele voiam să spun aici, ci de bucuria pe care ți-o aduce, pe nesimțite în suflet, gândul că vei mai avea un pui mic.

Pregătire

2011-03-04T10:57:00.003+02:00

Să știți că nu din cauză că am intrat pe ultimul metru (ca să nu spun sută de metri, ei au început demult) nu am mai prestat nimic aici. Motivul e altul, deloc plăcut aș spune.

Se pare că soarta conspiră ca eu să îmi fac o idee apropo la ce va fi: mai mulți copii, mai multe probleme. Cum spuneam, e doar pregătirea. Situația e așa: imediat intru în săptămâna 39, ar trebui să fie totul gata, bagajele la ușă, iar eu într-o stare zen obligatorie (mult somn, pace, liniște).

Ați ghicit deja că lucrurile stau puțin altfel, adică total pe dos. De 1 martie, în loc de mărțișor, Matei a primit o viroză pe cinste, care nu vrea să plece nicicum. În stilul deja consacrat, la noi nu există cale de mijloc. Când facem febră, sărim cu lejeritate de 40 imediat ce trece efectul antitermicelor.

Dacă până acum mă plângeam că nu pot dormi din cauză că Pavel e foarte zvăpăiat, acum îi monitorizez din oră în oră febra, îi desfund nasul și îi dau apă lui Matei.

Și mă rog ca Pavel să mai aștepte puțin până pleacă boala asta de la noi din casă, chiar nu vreau să îi facem așa o primire jalnică...

Destul cu văicăreala, fug( mai bine spus mă rostogolesc) la bucătărie, să-i fac o supă bolnăviorului...

Eve

2011-02-28T10:31:00.006+02:00

Da, e vorba de personajul din desenul animat Wall - E, pe care Matei nu l-a prea văzut, dar îl știe din cartea de la Adevărul. Mare ne-a fost mirarea, sau mai bine zis distracția, când aseară după baie băiatul s-a încotoșmănat cu plapuma și a declarat fericit că este E-V-E...De unde i-a venit asta, nu am nici cea mai vagă idee. Sunt convinsă că, asemenea nouă și voi găsiți că asemănarea cu personajul e mai mult decât evidentă:)

Tot în același ton ludic, vă prezentăm câteva exemplare din colecția de miriapode care crește în fiecare zi. La fel, asemănarea mi se pare mai mult decât evidentă...studiați cu atenție problema - fiecare exemplar e dotat cu ochi, gură și piciorușe.