...a trecut de când ne-am mărit efectivul. Pavel are patru luni, iar eu mă simt de parcă imediat îl voi trimite la grădiniță:)
Senzația care mă încearcă frecvent zilele astea, e una mai veche de fapt, dar pe care o acum o văd cu claritate: simt că trăiesc ceva important, simt cumva că nu fac umbră degeaba pământului, că am realizat CEVA aici, pe lumea asta.
Și mai simt ceva. Simt o nevoie ciudată să împărtășesc experiența mea, să împărtășesc mai ales punctul meu de vedere, referitor la maternitate.
Mă întreb dacă interesează pe cineva punctul meu de vedere, mai precis dacă mai vrea lumea să afle și viziuni roz. Că tot ce citesc în ultima vreme, sunt opinii de genul "a avea un copil nu e atât de simplu cum pare, sunt nopți nedormite, oboseală maximă, sâni angorjați, sunt plânsete care te scot din minți... și exemplele negative pot continua."
Acum nu vin eu să fac pe grozava și să spun că astea nu se întâmplă. Nu. Eu vreau să spun altceva. Că astea, dacă le pui în balanță cu toate chestiile frumoase, ajung chiar neglijabile. Adică am parte, la foc continuu aș spune, de momente priceless, greu de împărtășit, care fac ca starea de ne-dormire, ne-ieșire, ne-relaxare să merite toți banii.
Și de fapt totul e atât de simplu, dacă te asculți pe tine, dacă faci puțină liniște și îl lași pe el să vorbească. Acum, în stadiul ăsta de gomoloț, o face la modul cel mai direct cu putință. Trebuie doar să fi dispusă să i te dai cu totul:)
Ori de câte ori puiul meu plânge, el nu face decât să îmi spună că are nevoie de mine. Atât. Vrea să mă simtă, să mă vadă.
Oh, și alăptatul! Ce minune, la îndemâna orcărei mame! Vă spun la modul cel mai serios că mi-a trecut prin cap să încep să lucrez alături de fetele de la "Leche Legue" sau "Naște cum simți", numai să ajut la informare. Ori de câte ori văd un cărucior în parc cu un biberon cu LP sprijinit cuminte în suport, îmi vine să fac ceva - să întreb mama respectivă de ce nu alăptează? Îmi dau seama însă că nu aș schimba nimic, că răul e deja făcut în cazurile astea, nu aș face decât să le agresez gratuit.
Când văd ce relație magică am cu Pavel, care se manifestă parcă la modul absolut prin alăptare, uneori chiar din oră în oră pe timpul nopții, nu pot să nu doresc același lucru fiecărei femei.
Da, am ajuns să nu mă mai supere trezirile lui, dese uneori, de pe timpul nopții, pentru că am descoperit că de multe ori, nu e vorba de foame sau sete. O face ca să fie luat în brațe, pur și simplu să mă simtă acolo.
Sunt convinsă că, dacă l-aș lua să doarmă cu noi în pat nu s-ar mai trezi aproape deloc. Din păcate, asta nu e o opțiune, cu Matei care doarme în camera lui/patul lui. Dacă l-aș lua pe unul, automat ar trebui să îl primesc și pe celălalt...
Să mai spun acum care mi se pare diferența celor două experiențe cu bebe mic? Diferența e că acum sunt mai sigură pe instinctele mele, acum savurez totul altfel. Îmi aduc aminte cum așteptam să stea mai repede în funduleț, să facă mai repede primii pași, să crească cumva mai repede. Acum știu că toate astea vor veni pe negândite, că etapa asta de neajutorare, de dependență sută la sută de mine e atât de scurtă, dar atât de înduioșătoare.
Și cred că niciodată altcândva nu mai ai parte de asemenea priviri din partea nimănui...
8 comentarii:
Stiu ce ti se intampla, si pentru mine fiecare clipa e magica, e mai mult mereu, mai bine, e o senzatie de implinire care ma inunda. Nu ma concentrez pe lucrurile complicate, am trecut usor peste nesomn, iar alaptarea e cea mai frumoasa poveste care putea sa mi se intample, chiar daca am demarat-o cu scartait de roti.
Sa aveti parte numai de aniversari colorate in roz! :)
Raluca, am mai vazut ca te preocupa si in alte postari daca lumea e interesata de ce scrii. Am sa iti raspund in numele meu, cifrele statistice le stii tu: FOARTE!!! Ma intereseaza pentru ca imi place cum iti cresti copiii, cum faci si munca si copiii in acelasi timp; imi place pentru ca rezonez la cele mai multe dintre parerile tale (desi avem pareri opuse despre ce fel de pantofi trebuie sa poarte toddlerii :)) Imi place si ma regasesc in oaza asta de normalitate, de bucurie ca ai copilul, nu numai de plans - aoleu, nu am timp, mi-e somn, cine m-a pus sa il fac, unde imi sunt concertele, nu mai rezist, trebuie sa ma intorc la serviciu, etc, etc. Le aud prea des si imi face bine energia buna a oamenilor ca tine. Asa ca da-i inainte cu postari roz, eu una stiu ca sunt adevarate. Chiar daca nu e totul pe lumea asta roz, poti alege sa te uiti numai intr-acolo si e perfect functional si valabil.
La multe luni si multi ani inainte!
ma bucur mult sa aud ca nu sunt singura care apreciaza povestile siropoase din cand in cand:)
Alina, iti marturisesc o oarecare lipsa a increderii in talentul meu scriitoricesc, mai ales in cazul lucrurilor de care le scriu cu muulte pauze/intreruperi, care ma fac uneori sa uit exact ce am vrut sa zic de fapt:)
Ralu, bucura-te de bucuria ta si nu te retine din a o impartasi! E minunata mamicia, o spun si eu neincetat, desi harsaita pe toate partile de diversele si neincetatele-i incercari.
Si te citesc mereu cu drag nespus si bucurie si placere, chiar daca nu mai apuc sa comentez decat rar.
Imbratisari, sunteti niste frumosi!!
Si eu trec prin aceeasi stare de magie:). E frumos, f obositor dar merita. Sa stii ca Luca doarme cu noi si tot se trezeste des asa ca e la fel. Iar am impresia ca scrii despre ritmul nostru de viata:).
Si eu trec prin aceeasi stare de magie:). E frumos, f obositor dar merita. Sa stii ca Luca doarme cu noi si tot se trezeste des asa ca e la fel. Iar am impresia ca scrii despre ritmul nostru de viata:).
eu sunt in faza de "se vaporizeaza rozul":))
am fost foarte roz la prima fetita, acum zece ani si toate amintirile mele in roz si toate sentimentele si emotiile cu care mi-am asteptat cea de-a doua fetita, care tocmai implineste o luna...
nu credeam ca voi plange , ca ma voi simti neputincioasa, ca ma vor durea sanii atat de mult incat voi cocheta cu gandul abandonarii alaptatului...
nu o voi face, ma uit acolo, inainte, inspre timpul care va veni si stiu ca voi gasi in curand linistea si satisfactia ca am reusit sa trec de toate aceste praguri. poate cand va avea si bebeluka mea patru luni voi uita cu desavarsire aceste momente; asa cum am uitat de durerile nasterii.
numai bine!
Elena, iti doresc putere multa sa treci peste probleme...poate daca ai vorbi cu Rox apropo de alaptare, te-ar ajuta. Eu zic sa ii scrii un e-mail. Iti doresc sa reiei folosirea ochelarilor roz cat mai urgent!
Trimiteți un comentariu