La noi, visele nu au intrat în criză

Pentru că Matei cel mic se apropie vertiginos de pragul celor doi ani de-acasă, încep să-mi pun tot mai des întrebarea:”What’s next?”, atât în ceea ce priveşte soarta progeniturii, cât şi când vine vorba de propria persoană...
Probabil că ar fi destul de uşor să mă întorc de unde am plecat...dar nu vreau să o fac.

Era un job ca oricare altul, dar avea o problemă:era cam departe de pasiunea mea, de specializarea mea, de ceea ce ştiu eu să fac cel mai bine. Adică fotografie. Asta am terminat, am chiar şi un master în domeniu.
Când am sosit în Capitală, urmându-mi un alt vis frumos, care s-a şi-mplinit apoi, mi-am lăsat puţin pasiunea deoparte. Eram un peştişor prea mic, într-un ocean prea mare.

Acum, lucrurile s-au schimbat puţin. Sunt în continuare un peşte mic, însă am început să cunosc marea baltă şi nu mă mai simt aşa intimidată.

Iar dacă unii, văd maternitatea ca pe ceva dăunător pentru carieră, eu o percep acum ca pe o oportunitate. Pot pune punct şi pot s-o iau din loc în orice direcţie doresc.
Cândva prin iarnă, Dragoş mă întreba ce-aş face dacă nu mi-ar fi frică. Şi am spus asta: aş face foto. Chiar îmi doresc să îmi înving teama. Ştiu că am cam rămas în urmă, cu dotările şi cunoştinţele. Ei, nu-i nimic! Voi învăţa. Mi-am suflecat deja mânecile şi m-am pus pe treabă.

Nu va fi uşor şi nu se va întâmpla nimic peste noapte, dar important e că am pornit. Nu put să vă spun exact cum voi proceda, dar sunt încrezătoare în destin.Pentru că, eu am convingerea (copilărească poate) că, de fiecare dată când porneşti în urmărirea unui vis, toate forţele Universului se aliniază în ajutorul tău...

O spun aici, pentru că vreau să am unde să ămă întorc, dacă mă rătăcesc pe drum. Sau dacă mă las pe tânjeală...Vă rog să mă trageţi de mânecă...şi să îmi ţineţi pumnii!

Şi nişte pozne, puţin mai vechi...