Despre răcoare și rădăcini

Am început deja să aud plângeri că s-a răcit afară, că vin ploile și iarna. Ce să faci? Veșnic nemulțumiți și deci nefericiți. Nu vreau să aud așa ceva, pe bune!

Vă spun din start: prefer frigul caniculei. Am fost distrusă, deprimată, fără putere să fac nimic, nici măcar să gândesc. Cele câteva săptămâni de căldură extremă au fost un chin mai ales pentru cei din jurul meu, care au trebuit să facă față stării mele infecte. Bineînțeles, le reaminteam mereu și faptul că sunt însărcinată, deși nu aș putea să bag mâna în foc că aș fi făcut mai frumos altfel.

Pe final nu am mai rezistat și am fugit. Acasă. În Ardeal. Nu, nu se va supăra Ștefan când va citi că alătur din nou cuvântul "acasă" cu Ardealul. Da, am buletin de București, da, aici trăiesc, la câmpie, dar rădăcinile mele sunt acolo. E ceva magic aș spune. Am senzația că de acolo văd toate lucrurile mai limpede. Bateriile mele, oricât de goale ar fi, se încarcă instant acolo. De fiecare dată când ajung acolo, îmi promit să vin mai des și aproape de fiecare dată îmi încalc promisiunea și las iarăși să treacă prea mult timp.

De data asta am fost și la Oradea, în casa bunicii mele. Un sentiment ciudat, toate senzațiile și amintirile din copilărie m-au copleșit. Strugurii din curte aveau exact același gust, străzile miroseau la fel, așa cum trebuiau să miroasă. Foarte ciudat, așteptam parcă din moment în moment să apară bunica și mama și să mă cheme la masă. Un sentiment cumva nedureros, de nostalgie.

Chiar dacă am crezut mereu că sunt o persoană adaptabilă, care adoră schimbările, mărturisesc că nu am reușit deloc(nu că aș fi încercat vreo secundă) să-mi scot din suflet dealurile, munții, accentul de acolo, acea lentoare de care ne acuză mulți.

Nu spun aici că Bucureștiul, câmpia, căldurile sunt urâte, că oamenii sunt mai de soi acolo. Nu, nu spun asta deloc. Spun doar că eu sunt om de deal, de munte. Și de răcoare. Și spun nedureros, nostalgic: acolo e acasă.