"A se folosi cu atentie!"

Pornita sa fie azi ziua aia cu startul la care visez de ceva vreme( da, visezi sa imi incep ziua cu ceva micmic scris pe blog), imi ridic capacul de la laptop... si imi apare pagina de feisbuc. Arunc o privire rapida si ma impiedic de un share a unei prietene virtuale, caruia i-a fost publicata o recenzie pe un site destept la care scriu oameni destepti. Intru acolo, o citesc, ma umplu de bucurie si de admiratie. Dau apoi de un filmulet in care cineva gasise o metoda ingenioasa de a ajuta homlessi.

Din nou ma simt scaldata de sentimente de compasiune, de bine, imi trece prin cap gandul ca astia sunt oamenii care fac lumea mai buna, din nou admiratie. 

O doamna din alt colt de lume face ce mi-ar placea si mie sa fac, isi creste afacerea asa cum mi-ar placea si mie sa imi creasca proiectele(nu, inca nu le pot numi afacere, ci doar idei bune de tot la care trebuie sa muncesti ca sa le ajuti sa treaca de stadiul de idei).

Si inca cateva din astea. 

A, mai am o prietena(tot virtuala), care isi gestioneaza gospodaria perfect. Mancare, curat, copii, totul organizat, asa cum stiu ca un taur ca mine nu va putea niciodata sa o faca, desi mi-ar placea.

E bine sa te inconjuri de lucruri pozitive. De povesti, mai mari sau mai mici, care sa te inspire. Te simti parca mai bine, chiar daca nu ai facut altceva decat sa ridici capacul de la laptop.

Daca totul se termina insa la ora 11.00, cand ti-ai dat seama ca ai trecut de la o poveste la alta pe parcursul a doua ore, te-ai incarcat cu diverse "voi face si eu asa candva", e cam nasol. Seamana putin cu cei care isi traiesc viata in fata televizorului urmarind cum altii isi traiesc viata.

Daca insa, dupa ce dai o tura scurta acolo, pui mana si scrii si tu doua randuri, parca e mai bine.

Hai, gata. Va las. Fug la bazin putin, inainte de treaba.

ps Nu am gasit diacriticele la laptopul asta. Scuze. Nu se va mai repeta.

Doar un gând

Despre locul ăsta virtual aș vrea să vă spun puțin. De fapt, nu chiar despre el, mai mult despre mine. Căci nu, asta facem mereu? Ne proiectăm în tot, ne oglindim în fiecare ciob pe care îl întâlnim, oricât ar fi el de mic?

Mi-e teribil de greu să scriu aici, deși îmi doresc tare mult să o fac. Într-un fel mi se pare că nu mai am dreptul să o fac, că l-am jignit atât de tare (pe el, blogul ăsta) prin neglijența, abandonul meu, încât ar trebui să nu mi se mai potriveasca parola, pur și simplu. La fel cum mi s-ar părea normal să nu mai îmi mearga cheia de la apartamentul alor mei. Apartamentul pe care îl iubesc la nebunie, dar care îmi provoacă încă atâta durere din aia feroce, nu domolită, suavă, așa cum se întâmplă cu durerile după ce trece timpul peste ele.

Când îmi făceam veacul pe aici erau timpuri diferite. Eram în epoca mămiciei intensive, eram în perioada în care totul era mult prea fierbinte încât să pot să privesc, să mă privesc fără vreo lentilă ajutătoare, care, invariabil, modifica puțin lucrurile. Acum le văd de la distanță. Le văd mai bine. Atâta doar că nu mai joc în liga aia. Mă simt mai mult ca și cum am trecut în rândul antrenorilor și e tare bine acolo. Mă pricep și îmi place. Mii de satisfacții. Uite, despre asta vreau să scriu, dar nu acum.

Acum vreau să mă apropii din nou, doar că acum știu cum să o fac.... stăteam aseară la culcare lângă Pavel(da, încă îl acompaniez în lumea viselor, deși e mai mult pentru mine decât pentru el) și mă gândeam cât e de vorbăreț. Era ca și cum nu putea să își trimită mintea la culcare înainte să mai îmi povestească câteva lucrușoare nu neapărat întâmplări de peste zi cât gânduri, idei care îi trec lui prin cap. De fapt era, pur și simplu, pentru că îi plăcea intimitatea noastră,  Era duios, era curat, era... foarte copil.

Iar eu, simțeam, ca și în prima zi, că mor de dragul lui. La fel de feroce.

Mi-am luat pantofii cei roșii

Am făcut-o din nou! Am fugit! După un an extenuant, plin de treabă, de evenimente, de emoții așa cum nu am mai avut demult, am hotărât să ne mai luăm câte o pauză ca să ne tragem sufletul. A fost Istanbul la începutul iernii și acum... Paris.

Oricât de tare încerc să evit clișeele peste tot, trebuie să vă mărturisesc că m-am întors îndrăgostită! E atât de reconfortant să fii într-un loc unde Frumosul(da, ăla cu F mare) te așteaptă la fiecare colț de stradă. Știți mesajul "regarde le ciel" cu povestea lui? Zic și eu că e suficient să te uiți în sus ca să dai de frumos, trebuie doar să;i ridici ochii din pământ și să te uiți în jur - pe lângă faptul că orașul geme de clădiri frumoase , simți poveștile, simți întâlnirile și despărțirile în jur. Și oamenii.

O, da, de oamenii vreau neapărat să zic. Nu e că sunt cu toții frumoși. Nu. Nu toți. Doar că, așteptând să se facă verde la semafor( deși ei nu fac asta - nu prea așteaptă) sigur va apărea de după colț cineva care își va atrage atenția: fie o ea, extraordinar de înaltă, cu un palton lung lung, fie un el zgribulit în sacoul de stofă croit pe măsură, totuși prea subțire pentru ianuarie. I-am studiat la metrou: sunt încălțați frumos, cu pantofi de lac, cu ghete lustruite. Nu cu cizme groase, nu. Și am căutat o explicație: cred că ei prețuiesc mai mult esteticul decât utilul. Sau cel puțin așa i-am perceput eu.

Și am venit acasă cu o colectă impresionantă de amintiri prețioase. Da, am stat doar patru zile. A fost suficient ca să știu cu certitudine că aș putea să trăiesc acolo. Cred că mi-aș găsi ușor locul, m-ar amesteca bine printre ei.Știu, nu sunt tocmai cei mai simpatici când vine vorba de străini. Știu că există locuri mai puțin prietenoase. Poate chiar murdare. Știu că e îngrozitor de scump când vine vorba de chirii. Dar nu mă interesează asta. Pe bune. Balanța plusuri minusuri mă face să spun da, as putea.

La întrebarea dacă e posibil să faci depresie de dor de ceva ce ai gustat doar 3 zile, vă spun că da. Fix asta am pățit. Mi-a fost îngrozitor de greu să mă reîncadrez în tot ce înseamnă București să nu mă rănească pe retină zoaiele de pe jos, cizmele scâlciate pline de noroi și fețele posace din metrou.

Bineînțeles că sunt subiectivă, bineînțeles că sunt incorectă. Sunt intolerantă și cer mult de la ceilalți? Normal. Doar cer enorm și de la mine. E vorba de starea aia de bine pe care mi-a dat-o tot arașul ăla și pe care mi-o doresc. E greșit oare să vrei asta? E exagerat?

Voi reveni la subiect, așa îmi propun.

Good morning! Sau când se pornesc motoarele

Dacă în prima parte a vieții mele declaram sus și tare câ seara e momentul în care funcționez cel mai bine, acum pot să spun cu mîna pe inimă că sunt o morning person. Chiar dacă nu pot efectiv să leg două capete de gând pînă nu îmi beau cafeaua, după aia... se pune rapid mecanismul în funcțiune. Cu entuziasmul și energia orcărui început!

De fapt cam asta e ideea. Sunt persoana de început de drum! Dar mi-e o ciudă de mor că nu reușesc să mențin turația decât cam juma de zi... restul o cam târâi, rar mă pot remonta odată ce am lăsat-o mai moale... Am o situație și nu știu încă cum să o rezolv: dimineața, cu elanul de care vă spuneam mai sus, îmi propun să fac un număr de lucruri mărețe. Lucruri de curaj, de creativitate... lucruri excepționale, să spunem. Și pornesc să le fac, dar... obosesc... mă desumflu și rămân pe listă, reportate pentru următoarea zi. Și tot așa...

Nu am descoperit încă soluția... pentru mai multă energie... oare am îmbătrânit? Oare așa arată?

Vreo idee?

De nicăieri

Nici măcar nu l-am mai deschis de o mie de ani. Mă gândeam că am ieșit cumva din faza asta (nu știu exact ce vreau să spun cu "faza asta".)Îmi găsisem eu o explicație la un moment dat, că abandonul se trage din faptul că un vedeam ca pe un fel de mijloc de comunicare între mine și ai mei... Habar nu am. O fi și asta. Cert e că în ultimul timp mă bântuie un gând. E de-a dreptul iritant. Cu toată inerția, cu tot programul, cu toată graba și zarva din capul meu, am deschis o pagină albă.

Nu am de gând să reiau, nu am de gând să umplu absența. Nu voi povesti episoadele pe care le-ați ratat... Bine, acum râd (aș pune un happy face dacă aș fi pe feisbuc). Râd de mine că îmi imaginez că mai e cineva pe aici. imaginea pe care o am e cu om intrat în comă, aflat pe un pat de spital de ceva vreme, nu se mai așteaptă nimeni să își revină și la un  moment dat, începe să își miște un deget. Normal că nu îl vede nimeni.

Hai să vă zic cum mă gândesc să continui aici - ca un fel de mini-jurnal. Nu. Nu asta e cuvântul. Cu un fel de text de dimineață, de scris/citit la cafea.că doar sunt în șantier (la figurat), în redescoperiri și restructurări, așa, cum îi șade unei femei la 36 de ani, mamă și soție dedicată...
DA, m-am schimbat mult pe dinăuntru... așa simt. Am devenit mult mai... multe. E de bine zic eu, dar e încă mult de lucru. La șantier adică.

Dar da, mai fac și poze. Multe cu telefonul, dar și cu aparatul. Adică micul studio mai trăiește!

Hai gata. Că oricum e dezlânată scriitura asta. Și nu prea are miez. Dar e de început. Se scuză.

Chiar nu vreau să fiu plictisitoare. Cât e de enervant un blog plictisitor...

Si Mateicelmic. Și Pavel. Ei cresc. Și mă încântă. Și... off, de când nu am mai scris...

Altfel de vacanță

Se iau doi copii, trei biciclete, o valiză plină ochi și... multă energie. Așa am făcut noi anul ăsta: am închis ochii, am învârtit globul (mă rog, harta țării) am pus degetul și am plecat în explorare. Am plecat să vedem, să mirosim, să pipăim locuri neștiute, am plecat în căutarea imaginilor din visele copiilor noștri, imaginile cu palate fermecate, cu cavaleri, prințese, libelule uriașe și animale blânde.

Au fost două săptămâni pe îndelete, două săptămâni în care ne-am adăpostit în cele mai încântătoare locuri, când cu cortul când pe la alții, în care am mâncat mult "din brișcă", dar în care am descoperit și cele mai delicioase ciorbe românești. Ne-am împotmolit(total neprogramat) vreo două zile și în Sighișoara cea medievală cu al ei festival trezitor de amintiri studențești, am luat la rând satele ce-au fost odată pline ochi de sași, dar care astăzi cu greu mai își știu cântul.

Criț, Viscri, Apold, Daia, Mălâncrav, Biertan, Archita, Richiș, Alma Vii - locuri de poveste, unele complet uitate, altele știute doar ca și cântare de rapsod anonim... Sunt atâtea lucruri minunate, atâtea locuri nedreptățite de istoria dată copiilor în manuale prea seci, prea sumare, prea fără de culoare. Mi-am dus copiii de mână pe poteci știute doare de căprioare, le-am arătat cum își așteaptă puii de berze părințíi, i-am lăsat să se joace pe lespezi de piatră și să mănânce fructe căzute din copaci prea grei de rod.

A fost o vacanță cu un ritm propriu, ritm pe care l-am învățat ușor, pentru că era în ton cu bătăile inimilor noastre. Ne-am întors mai bogați, cu tolba plină și cu sertarele cu-amintiri ticsite până la refuz.

E inutil cred să vă spun că avem o țară minunată și că nu e neapărat nevoie să mergi mii de kilometrii ca să găsești FRUMOSUL, în forma lui extinsă, la minte, ochi și suflet.

În poarta bisericii de la Bazna

La Biertan în cetate - poate clișeios cadrul, însă mega-spectaculos locul

Vedeți  cât sunt de terasate dealurile? A fost zonă viticolă aici cândva...

Am auzit niște povești savuroase de la domnul din imagine, un sas adevărat, păstrătorul cheilor bisericii de la Richiș (lângă Biertan)

Aproape de Mălâncrav, la intrarea în Florești mai demult Felța, (în germană Felsendorf) , un sat sălbatic, din care sașii au dispărut în totalitate de prin '92

În cimitirul săsesc de la Alma Vii am descoperit că sașii trăiau fie prea puțin fie muuult de tot

Am întâlnir berze multe peste tot, dar nicăieri ca aici, unde în jurul unui tractor ce ara câmpul, am numărat 22 de bucăți, deloc speriate de uruitul vehicolului

La Șaeș, biserica și zidurile din jurul ei sânt în stare gravă, așteaptă nerăbdătoare să fie ingluse în programul de recondiționare a bisericilor, program ce a salvat, câți va kilometri mai jos de ea, biserica de la Apold

Pentru poze m-a ajutat instagramul, pe care l-am primit cu căldură în viața mea, întrebându-mă chiar cum am putut fără el până acum:) 

Direcţii

Habar nu am cum e prin alte ogărzi, dar eu mă trezesc destul de des ajunsă la o intersecţie. Nu e niciodată aceeaşi şi asta e bine, dar nu prea mi-e dat să călătoresc pe porţiuni întinse, drepte, de autostradă. Drumul meu pare a fi unul de munte, cu serpentine, cu schimbări bruşte de direcţie, care mă iau prin surprindere adesea tocmai pentru că sunt nesemnalizate şi de asta periculoase. Sunt multe amestecate: e adrenalină, e nevoia de creştere, e curiozitate, e testare de limite...

 De fapt, nu. E doar o cursă nebună după fericire. Aş fi nedreaptă cred dacă aş afirma că nu sunt fericită cu ceea ce am. Aş fi tare nasoală. Deci nu, nu aşa trebuie luată afirmaţia mea: sunt fericită şi necunoscătoare pentru tot, dar pentru ca viaţa nu e făcută din o acumulare de cadre statice (frame-uri) frumoase, ci dintr-o curgere, o prăvălire de evenimente ce trezesc trăiri în noi toţi, e muncă multă, e ajustare fină, clipă de clipă.

E vorba despre creştere, e despre cizelare poate, iar rezultatul... păi nu e unul. De fapt avem rezultat, sigur că da, doar că el se modifică atat de repede, încat nu are timp să ajungă să conteze. Bine, rămane de stabilit ce fel de matematică vrei să aplici. Normal, dacă te interesează atât de mult rezultatul, atunci poţi să te focusezi pe el, doar că rişti să rămai înţepenit în proiect, într-un azi care s-a transformat demult în ieri pentru toţi ceilalţi înafară de tine.

Se presupune că la treizecisipatru de ani ar trebui să pot răspunde fără să clipesc la întrebarea "Cum te vezi peste un an de zile?", dar nu pot şi nici nu îmi doresc să o pot face.

Mereu m-au scos din sărite formularele care, pe lângă adresă, numele părinţilor, datele din buletin, te mai întreabă şi ce "funcţie" ai şi care iţi e "ocupaţia". Mă scoate din sărite nevoia asta a sistemului să iţi distribuie un sertar fix, o pătrăţică bine-ştiută, la fel cu a cîtorva alţi indivizi.

Da ştiu, la niciun formular completat nu se aşteaptă nimeni să te spui cu-adevărat pe tine. Nu, e vorba doar de sertăraşe.

Bine bine, dar atunci, oare cine vrea să mă audă cum cânt? Si oare o pot face doar în intimitatea cea atât de aducătoare de siguranţă?

Am fost și eu în vizită

Presupun că aceasta e cea mai întârziată reacție la evenimentul organizat de Medlife, cu ocazia sărbătoririi celor 10 000 de bebeluși născuți acolo. Am ajuns acolo, invitată de Mămica Urbană, împreună cu alte bloggerițe de soi (toate mai conștiincioase decât mine). Mărturisesc că am mers mânată de o super-curiozitate, experiența mea cu privatul fiind nulă, dorind să aflu(în secret) și dacă mă primesc acolo în calitate de doula. Nu că aș avea vreo naștere pe țeavă acolo, ci doar așa, pentru viitor. Din povești de pe la lume adunate, accesul unei doula în cazul unei maternități de stat este foarte puțin probabil, așa că îmi îndreptam speranțele înspre privat.

Pentru mine personal Medlife are o mare bilă albă, pentru rolul jucat în organizarea evenimentului din septembrie cu Michel Odent. Mi se pare că cei de acolo lucrează susținut la schimbarea imaginii pe care o are lumea atunci când vorbește de nașterea în sistemul privat, imagine care implică obligatoriu cuvintele "cezariană" și "lapte praf". Faptul ca ei (conducerea, PR-ul) doresc o schimbare mi se pare un lucru grozav, rămâne doar să aud feed-back-uri pozitive de la mamele care vor naște acolo. Să nu rămână totul la stadiul de promisiuni și lucrături piaristice adică. Să aud povești despre mame la care li s-a respectat eventualul plan de naștere, mame care au fost învățate cum stă treaba cu alăptarea, mame care pot recomanda Medlife nu doar pentru curățenie și liniște, ci pentru că au avut nașterea pe care și-au dorit-o. Eu mă tot întreb de ce nu poate fi și aici la fel ca la Eva - Brașov? Doar cunosc o mulțime de cazuri de femei care au fugit sa nască acolo... E clar ca există cerere și pentru natural, nu doar pentru cezariană. Știu că ea este foarte dorită, dar de ce nu e oare ascultat domnul Ionel, directorul de la Brașov, când le sugera colegilor lui "să se mai și abțină" cu intervențiile?  Să fie buni, să fie pregătiţi, dar să se abţină.

Stop! Să încep totuși prin a face prezentările, să înțelegeți de cine e domnul de mai sus:

Întâlnirea/eveniment  i-a avut ca vorbitori pe Dl. Nicolae Marcu, Director General MedLife, Dr. Aurel Ionel directorul clinicii Eva din Brașov, Margareta Albici, managerul spitalului din București și Roxana Voloșeniuc, redactor-șef la Elle și mama care-a-născut-la-Medlife, plus o doamnă medic neonatolog. Pentru că am fost atât de înceată în reacție, mi-e greu să vă enumăr acum topicurile atinse în discuție, nici nu aș fi vrut neapărat să fac asta, au fost fete-bloggerițe care au făcut asta mai bine decât aș putea să o fac eu. Vă mărturisesc faptul că, pentru mine, prezența și povestea Roxanei Voloșeniuc a fost edificatoare pentru tot ce urma să fie acea întâlnire. M-am simțit brusc o intrusă în lumea aceea a privatului, a saloanelor de lux, eu care am considerat condițiile de la Cantacuzino excelente, pentru simplul fapt ca eram doar trei în salon și că aveam copilul lângă mine, o upgradare maximă față de Giuleștiul de prima dată, unde eram nouă în salon și mergeam la alăptat din trei în trei ore.Mi-am dat brusc seama că nu mă încadrez deloc în target, că ei răspund acolo unor cu totul alte feluri de nevoi decât aș fi avut eu vreodată. Nu că nu aș fi apreciat luxul, dar nu l-aș fi pus niciodată pe primele locuri pe o listă ipotetică a lucrurile pe care mi le-aș fi dorit în preajma nașterilor mele. Acolo se găsesc lucruri atât de greu de găsit la noi, dar atât de normale în simplitatea lor - vorbesc de siguranța, intimitatea, căldura atât de încurajate de Odent, atât de importante în bunul mers al lucrurilor.
E atât de delicat și complicată treaba cu nașterile... Mentalități care trebuie schimbate, munți ce trebuie dărâmați. Reconstrucție. 

Greu. E greu chiar și să pui degetul pe răni... Pentru că lucrurile trebuie să o ia pe altă cale și la gravide, ca și la ei. Știu că deocamdată mentalitatea lor, a medicilor e să asigure un serviciu medical de cea mai înaltă calitate, prin care să câștige încrederea gravidelor... Ei spun că asta li se cere, nu îmi dau seama încă cine ar trebui să le explice femeilor că ele sunt create capabile să facă față unei nașteri prin propriile puteri, că nu au nevoie de nimic la o adică, nici de peridurală, cu atât mai puțin de ghionturile date de ocitocina mult - folosită.
Revenind la discuție, s-a vorbit despre treburi grele, ca VBAC, sau nr maxim de cezariene, despre prematuri și șederea în post-operator.Pentru că fetele din public au fost foarte bine informate, discuția a fost una consistentă, din care au avut toți participanții câte ceva de învățat, și noi dat și ei - specialiștii, zic eu.
Închei acum cu o chestiune arzătoare pentru mine: închei într-o notă optimistă, cu promisiunea doamnei  Margareta Albici că mă va primi pe post de doula când voi solicita asta:)

Trei-în-unu

Chiar fără nicio dificultate escaladează canapeaua și ajunge lângă mine. Apoi, la fel de sprinten, hopa sus! A ajuns în brațele mele. Mă gândesc că vrea din nou lapte. Nu fac nimic, aștept inițiativă din partea lui. Își continua escaladatul pe mine. Mi-a ajuns aproape în cap. Nu pricep. Parcă vrea să mă sufoce. Să mă înghită. Mă mușcă cu patimă de obraz și nas. Matei îl privește, parcă cu timiditate, din colțul camerei. Îi fac un gest subtil, o mini-invitație. O prinde din zbor și mă atacă și el cu viteza fulgerului. Mult mai delicat însă, se culcușește sub brațul meu. Stăm așa, îngrămădiți pe jumătate de canapea, trei suflete.
E un moment simplu de... cum să spun... de apartenență. Eu a lor și ei ai mei.
Sunt fericită.  E atât de simplu să îți deschizi brațele.

Filingăroșenii

Am primit de la sakura încă o leapșă cu filme, de data asta filme filingăroase, de văzut în doi. Deci da, mă uit la așa ceva. Nu cred că filmele de dragoste sunt neapărat dulcegării prostuțe pentru muieri slabe de înger, care nu gândesc și doar "simt"... Nu leg leapșa asta nici de Valentine's Day, nu am chiar nicio treabă cu sărbătoarea asta împrumutată (lăsați-mă, vă rog, cu Dragobete, da?).

Am tot ezitat să mă apuc de ea, tocmai pentru că nu reușeam să îi găsesc un capăt... Adică nu știam exact de unde să o apuc: de la vechituri clasice gen Virginia Woolf sau Casablanca? De chestii grele gen Breaking The Waves (da, eu îl consider un mare film de dragoste)? Sau de comedioare drăguțe gen Serendipity?

Pentru că e vast, chiar vast domeniul ca să zicem așa, le voi lua la plezneală, cum mi-au sărit din ghemul amintirilor.

Înainte de toate vreau să zic de un film care știu sigur că ar intra în topul personal, atâta doar că încă nu l-am văzut până la capăt :) - The Notebook, cu Ryan Gosling, al lui Nick Cassavetes.

Bun. Să merg mai departe. Love Actually...



Sweet November cu iubiții mei Keanu si Charlize



(500) Days Of Summer



Acum alt calup: Reconstruction



L'Amant. Pe ăsta nu ar trebui să îl pun, e o ecranizare, una frumoasă, dar povestea face muzica :)



Dreamers-ii lui Bertolucci.



Off, câte simt că las pe dinafară... Beyond the Clouds-ul lui Antonioni cu frumoasa, atât de frumoasa Sophie Marceau printre mulți alți frumoși...

Mai zic și cele două - Before Sunrise/Sunset, și Intimacy.



Deci am făcut o varză din postarea asta, dar cum spuneam, e prea mult de spus ca să am acum timpul să o fac așa cum ar trebui...

Ștefan, scrii tu varianta proprie mai structurată?

Como agua para chocolate

M-am ținut, conștiincioasă ca niciodată, de proiectul meu cu 30 de zile în bucătărie. Încep să cred pe că au avut dreptate când au spus că un lucru repetat în fiecare zi devine obișnuință:)

îmi place din ce în ce mai mult - să caut rețete noi, să testez gusturi necunoscute, ingrediente și combinații la care nu m-aș fi încumetat altcândva. Dar cel mai fain e faptul că mă disciplinează.

Și vă mai mărturisesc un lucru - sunt o maaare pofticioasă. O gurmandă. Și țin mult și la aspectul a ceea ce mănânc.

Iar când gătitul ține de creativitate mai mult decât de necesitate, lucrurile pot să ia o direcție grozavă!

Am văzut prima oară filmul, apoi am citit cartea lui Laura Esquivel și am pus-o sus în topul preferințelor, pentru că a adus magia pe teritoriul bucătăriei. Am revăzut filmul(din 92') acum câteva zile pe Cinemax parcă. Bineînțeles că nu a mai fost ca prima oară, dar mi-am amintit povestea de care m-am îndrăgostit atunci. Și mi-am readus aminte cum nimic nu e întâmplător, nici măcar filmele peste care dai la tv. Iar brusc am simțit nevoia să-mi prelungesc puțin proiectul.



Un trailer de calitate nu am găsit, v-am spus că e bătrân filmul. Oricum, dacă aveți răbdarea să vedeți începutul ăsta, s-ar putea să vedeți și legătura cu bucătăria mea:)

De început

De curiozitate, am citit ce am scris la începutul lui 2010 și m-a pufnit râsul pentru că mă văd într-o buclă și nu sunt sigură dacă e ceva bun faptul că gândesc mereu la fel perioada asta a anului. Evident, o mulțime de lucruri s-au schimbat, mai puțin discursul meu.

Bucket list-ul meu primit ca leapșă de la Raluca, a ieșit cu de toate pentru toți, nu chiar bucket list, chiar un to-do-list de anul nou pe alocuri:

1. curs finalizat cu brevet de scuba-diving, plus excurii acvatice fără număr
2. să mergem un an-doi cu camperul prin lume. Vă mai amintiți de ei?
3. să avem mulți prieteni în toată lumea cu care să facem schimb de case, timp de câteva luni. Ați văzut probabil The Holiday. Eu mă gândesc la o variantă extinsă, cu familia:)
4. casă cu șemineu, curte și cățel.
5. să învăț portugheza.
6. să merg în Argentina la Joujou și să învăț acolo să dansez tango.
7. să le ofer copiilor mei șansa unei educații altfel decât în sistemul găunos de stat.
8. să mă fac o doula pe bune. Aici trebuie/vreau să mă interesez puțin.
9. să învăț să schiez odată.
10. să cresc Micul Studio atât cât e nevoie
11. să putem pleca oricând, oriunde în lume. Să nu ne țină în loc banii și obligațiile legate de ei.
12. să văd U2 în concert.
13. să merg la niște festivaluri mari, gen Glastonbury, Somerset,
Primavera Sound Festival.
14. și la măcar un festival de film gen Berlin, Cannes, Sundance
15. să ajung în cealaltă emisferă.
16. să mă dau cu parapanta. Singură, fără instructor sau ceva.
17. să mergem la cursul de comunicare non-violentă, pe care îl consider extrem de util:).
18. să avem un pian în casă
19. să învăț să cos la mașină și să posed una mișto.
20. să am întotdeauna bani pe cardul de la H&M:)

Mă opresc aici, că văd că deja o iau razna:)))



Mai sus e un fel de tablou pe care l-am făcut în joacă și pe care am vrut de mult timp să îl pun aici, iar acum mi se pare că e momentul potrivit.

Aș vrea mult să îl transform într-o leapșă, deși nu îmi dau seama câtă lume are chef de bricolaj. La noi, tabloul stă frumos deasupra mesei din bucatărie.

Cum s-a născut el? Am luat un teanc de reviste(aveți cu toții, sunt sigură) și am rupt imagini care mi-au plăcut și care mi s-a părut că reflectă într-un fel viața și preocupările mele, trecutul, prezentul și viitorul meu.Nu am stat deloc să mă gândesc, toată treaba a fost spontana și a durat cam zece minute, un sfert de oră maxim.Le-am lipit apoi pe un A3. Mi-ar plăcea mult să văd ce ar ieși la Raluca, Bee, Adra_Bell, Bogdana, Bogdana, Moniq, Delia, Alex și evident, oricine ar mai avea chef de creații:)

Secretul anului

Am învățat multe anul ăsta: am învățat că borcanul cu iubire e magic, la fel ca și stocul de lapte - cu cât iei mai mult, cu atâta se produce mai mult. Am mai învățat că a doua oară e tot ca prima dată și totuși altfel. Amnezia funcționează atât cât e nevoie ca lucrurile să-și păstreze savoarea primului sărut, dar nu-ntr-atât încât să-ți faci probleme că îți împarte nopțile-n bucăți de somn ce nu pot fi nicicum legate.

A fost un an în care am înțeles că expresia lui Steinhardt "Dăruind vei dobândi" funcționează altfel decât după o matematică meschină: mulți cred că dacă oferă o pară vor primi o alta în schimb, poate chiar mai mare; alții se gândesc poate că, dacă nu primesc o pară, atunci se vor alege măcar cu un măr. Eu am descoperit că nu așa merg lucrurile - orice, dar chiar orice act de dăruire e urmat instantaneu de o îmbogățire - o îmbogățire pe dinăuntru, de mii de ori mai prețioasă decât orice pară sau orice măr. Nu crede niciodată că ai prea puține ca să dai și altora, nu e deloc adevărat. Crezi că ești prea obosită ca să le mai oferi timp și energie puilor tăi? Crezi că vei secătui complet dacă o faci? Îți spun că nu, din contră.

Pentru mine chiar a fost o mare descoperire, atât pe plan afectiv, cât și la modul cel mai concret și materialist, să zicem. Am vrut mult să ajut pe cineva, dar inițial mă gândeam cu tristețe că nu am cum să o fac, nu am nici bani, nici influență încât să îi conving pe alții să o facă. Și atunci am rămas uimită de felul în care lucrează El. A aranjat în așa fel lucrurile, încât s-a folosit de mine, mi-a arătat ce trebuie să fac ca să obțin ce îmi doream. Ideea s-a născut pe nesimțite, fără ca măcar să o percep ca pe o idee, decât după ce ea și-a făcut treaba.

Oh și ce bună, ce valoroasă a fost lecția asta, cât de bogată mă simt acum, când am înțeles cum funcționează treaba cu dăruirea, cu dăruirea de SINE!

Și v-am spus că iubesc decembrie, luna dăruirii? Pentru că despre asta e vorba în fabulă: nu despre câte cadouri mai mult sau mai puțin utile primești, ci despre ce, dar mai ales CUM dăruiești. Faceți-o total, fără frică, fără rezerve.

Să ne-auzim cu bine mâine. În noul an.

O noapte liniștită vă doresc.

Acordare contagioasă

Pentru că lucrurile se complică puțin câte puțin cu fiecare nouă zi, Pavel devenind tot mai curios, tot mai dornic să facă lucruri pe care, bineînțeles, nu le prea poate face, eu îmi dau seama cât de diferit e totul acum, a doua oară.

Chiar dacă poate seamănă fizic, ca și evoluție lucrurile stau destul de diferit, am senzația uneori că vrea să ardă cât mai multe etape, să devină cât mai rapid un partener serios de joacă. Existența lui Matei îl stimulează enorm. Să vrea să cunoască tot felul de lucruri cu care tocmai a umblat fratele cel mare, să poată să ajungă acolo unde e el, să guste din mâncare lui. E înduioșător de-a dreptul să văd cum i se luminează fața când apare Matei de la grădi. La rândul lui, fratele cel mare îmi oferă niște surprize de-li-cioa-se: mai deunăzi, înainte de-a pleca dimineața, a venit într-o goană să îl pupe de fratele-mic pe care l-a alintat așa cum noi nu am făcut-o niciodată: "bombonică" și "piciule". De unde a agățat el apelativele astea, jur că nu știu, tot ce știu e că i se potrivesc de minune lui Pavel, spuse de Matei.

Asta una, dar cred că mai e ceva care face ca totul să fie puțin altfel acum. E vorba de raportarea mea la întreaga situațiune. E una mai fără stres, mai calmă, mai cu urechile ciulite la nevoile lui, mai capabilă să mă acordez urgent la ele. Și asta pentru că am înțeles un lucru: am priceput că nu există rețete, că fiecare e altfel, iar asta nu e doar o vorbă. Am înțeles că este totuși un secret la mijloc: să te dai cu totul nu e lucru ușor de făcut, ai senzația că te-ai legat cu totul... doar așa îți câștigi libertatea aia interioară pe care ți-o dă certitudinea că faci BINE. Și o simți cu fiecare por, ajungi să comunici atât de bine cu omulețul tău, încât descoperi cu mirare că soluțiile la orice problemă ți le dă cumva tot el, pe nevorbite, prin atingere, prin corpul lui lipit de-al tău.

Iar cel mai frumos lucru mi se pare că e felul cum aceste noi descoperiri și senzații care au venit odată cu Pavel, îmi îmbogățesc și simplifică chiar, relația cu Matei, pe care l-am absorbit automat în sfera asta de BINE. Același acord de care vorbeam mai sus, aceeași comunicare de nevorbite, chiar dacă, în cazul lui, mă mai derutează uneori cuvintele spuse.

Încă un dublu început

Așa cum va fi mereu de acum în colo, astăzi e o zi cu două începuturi, câte unu pentru fiecare fecior. Unul a început a doua jumătate din primul lui an de viață(adică a împlinit 6 luni, asta dacă m-am exprimat prea încâlcit) și celălalt a început o grădiniță nouă, de data asta una de stat, cu vreo 30 de copii în grupă.

Așa cum mă așteptam, ambele începuturi, adunate, mi-au provocat CEVA. Și la ceva-ul ăsta parcă nu mă așteptam nici măcar aseară când m-am dus la culcare ușor emoționată pentru Matei. Ei bine, de dimineață am văzut viața plină de optimism. Mi-am văzut copiii mari, unul stând aproape în funduleț și privind totul cu o privire curioasă extrem de atent și vioi, iar celălalt încercând să negocieze dibaci ce anume va primi cadou cu ocazia acestui început. Nu că i-aș fi pomenit eu ceva legat de vreo recompensă, dar cred că a simțit el că e loc de vreun cadouaș acolo, cât de mic.

Am ajuns la grădi l-am descălțat și a dispărut, de parcă mai fusese acolo de multe ori.Mi s-a părut atât de mare printre piticii de trei ani care nu mai gustaseră din savoarea grădiniței și plângeau disperați după mămicile plecate cu inima strânsă, încât am avut un impuls să vorbesc cu cineva să îl mute la o grupă mai mare, de teamă să nu se plictisească. M-a calmat Ștefan, amintindu-mi că are doar trei ani și șapte luni, nu e chiar atât de mare cum îl văd eu.

Cert e că am plecat liniștită că puiul meu se va descurca, se va adapta rapid. Sper din tot sufletul să nu o dau în bară cu presupunerile mele.

Bun. Să vă spun ceva și de mezin. vă spun că l-am cântărit/măsurat ieri și are 9 kile 100 și 76 de centimetri. Mă bucur că a luat-o mai încet cu kilogramele, nu s-a mai îngrășat în ritmul amețitor al primelor luni. Însă e mare! Mi se pare foarte lung și extrem de greu de manevrat, în sensul că se foiește și sucește înnebunitor de mult. După zece minute cu el în brațe, mă simt ca și cum aș fi făcut o oră de sală combinată cu aerobic. Mă dor toate, brațe, abdomen, spate.

Cum vă spunem, am început și diversificarea încet-încet. Iar nu am chef să scriu despre asta, tot ce vă spun e că seamănă cu Matei și mănâncă orice îi dau. În cantități mici, fără să îl prostesc în vreun fel ca să deschidă gura. E bine, spun eu, chiar nu vreau să fac un stres din mâncare.

Nu mă pot lăuda cu felul în care doarme nopțile. Sau zilele. În continuare se trezește destul de des noaptea, iar ziua... maxim o jumătate de oră o dată. E un copil dificil? Nu! Chiar nu îmi vine să spun asta! E doar un copil care consideră că timpul e prea prețios încât să îl irosească dormind.:)

E clar, copilul cu cel mai cuceritor zâmbet din câți am văzut!

Plus doi

Dacă stau să mă gândesc, cred că asta e prima poză pe care o am cu ei doi la un loc. E făcută de pe trepied, bineînțeles. Ne-am distrat cu toții foarte.

E o mini-ședință foto cu dedicație, pentru toți cei cărora le va fi dor de noi săptămânile astea cât vom fi plecați :)

Is It Love?

Cuvinte multe nu am zilele astea, las imaginile să vă povestească despre ce e vorba zilele astea la noi în casă.

Se mănâncă muuult, se doarme și se IUBEȘTE.

Home sweet home

Presimt că, cel puțin pentru o perioadă, blogul ăsta va deveni puțin monoton, axat în special pe pozele cu Pavel. Nu de alta, dar sunt atât de cucerită de mutrișoara lui, încât nu mă pot opri să mă uit/minunez non - stop de minunea care a intrat în viața noastră.

Bineînțeles, vor urma și imagini nemuritoare cu cei doi frați și cât de curând, poze cu ochii deschiși:)

Later edit:



Spuneți sincer - ce poate fi mai frumos decât asta?

În sfârşit acasă

Vă mulţumesc pentru toate urările, telefoanele şi gândurile bune pe care le-am primit zilele astea. Încă nu îmi vine să cred că e adevărat ce trăiesc, atât de magic şi cumva surprinzător e totul. Fără nicio exagerare. Despre cum a decurs naşterea vă voi spune altă dată. Vă spun doar că pe cât de dureros a fost, pe atât de rapid s+a transformat într-o amintire frumoasă. Şi da, sunt mândră de mine, că am născut de două ori câte un copil de 4 kilograme, în modul cel mai natural şi firesc posibil, fără peridurală şi vă spun că se poate.

Aş vrea să spun multe acum, dar cum probabil vă imaginaţi, nu prea am timp.

Un singur lucru. Am alăptat de la început fără probleme, Pavel e un mâncăcios, iar ceaiul de anason, chimen şi fenicul a făcut o treabă grozavă până acum:)

Probabil vă întrebaţi cum a reacţionat Matei. Vă spun doar că ne-a depăşit toate aşteptările: e tandru şi prietenos cu fratele lui mic. Acum câteva minute, când Pavel a început să plângă de foame, Matei mi-a luat-o aproape înainte şi i-a oferit din mărul din care tocmai ronţăia tacticos.

meet Pavel