De nicăieri

Nici măcar nu l-am mai deschis de o mie de ani. Mă gândeam că am ieșit cumva din faza asta (nu știu exact ce vreau să spun cu "faza asta".)Îmi găsisem eu o explicație la un moment dat, că abandonul se trage din faptul că un vedeam ca pe un fel de mijloc de comunicare între mine și ai mei... Habar nu am. O fi și asta. Cert e că în ultimul timp mă bântuie un gând. E de-a dreptul iritant. Cu toată inerția, cu tot programul, cu toată graba și zarva din capul meu, am deschis o pagină albă.

Nu am de gând să reiau, nu am de gând să umplu absența. Nu voi povesti episoadele pe care le-ați ratat... Bine, acum râd (aș pune un happy face dacă aș fi pe feisbuc). Râd de mine că îmi imaginez că mai e cineva pe aici. imaginea pe care o am e cu om intrat în comă, aflat pe un pat de spital de ceva vreme, nu se mai așteaptă nimeni să își revină și la un  moment dat, începe să își miște un deget. Normal că nu îl vede nimeni.

Hai să vă zic cum mă gândesc să continui aici - ca un fel de mini-jurnal. Nu. Nu asta e cuvântul. Cu un fel de text de dimineață, de scris/citit la cafea.că doar sunt în șantier (la figurat), în redescoperiri și restructurări, așa, cum îi șade unei femei la 36 de ani, mamă și soție dedicată...
DA, m-am schimbat mult pe dinăuntru... așa simt. Am devenit mult mai... multe. E de bine zic eu, dar e încă mult de lucru. La șantier adică.

Dar da, mai fac și poze. Multe cu telefonul, dar și cu aparatul. Adică micul studio mai trăiește!

Hai gata. Că oricum e dezlânată scriitura asta. Și nu prea are miez. Dar e de început. Se scuză.

Chiar nu vreau să fiu plictisitoare. Cât e de enervant un blog plictisitor...

Si Mateicelmic. Și Pavel. Ei cresc. Și mă încântă. Și... off, de când nu am mai scris...