Doar un gând

Despre locul ăsta virtual aș vrea să vă spun puțin. De fapt, nu chiar despre el, mai mult despre mine. Căci nu, asta facem mereu? Ne proiectăm în tot, ne oglindim în fiecare ciob pe care îl întâlnim, oricât ar fi el de mic?

Mi-e teribil de greu să scriu aici, deși îmi doresc tare mult să o fac. Într-un fel mi se pare că nu mai am dreptul să o fac, că l-am jignit atât de tare (pe el, blogul ăsta) prin neglijența, abandonul meu, încât ar trebui să nu mi se mai potriveasca parola, pur și simplu. La fel cum mi s-ar părea normal să nu mai îmi mearga cheia de la apartamentul alor mei. Apartamentul pe care îl iubesc la nebunie, dar care îmi provoacă încă atâta durere din aia feroce, nu domolită, suavă, așa cum se întâmplă cu durerile după ce trece timpul peste ele.

Când îmi făceam veacul pe aici erau timpuri diferite. Eram în epoca mămiciei intensive, eram în perioada în care totul era mult prea fierbinte încât să pot să privesc, să mă privesc fără vreo lentilă ajutătoare, care, invariabil, modifica puțin lucrurile. Acum le văd de la distanță. Le văd mai bine. Atâta doar că nu mai joc în liga aia. Mă simt mai mult ca și cum am trecut în rândul antrenorilor și e tare bine acolo. Mă pricep și îmi place. Mii de satisfacții. Uite, despre asta vreau să scriu, dar nu acum.

Acum vreau să mă apropii din nou, doar că acum știu cum să o fac.... stăteam aseară la culcare lângă Pavel(da, încă îl acompaniez în lumea viselor, deși e mai mult pentru mine decât pentru el) și mă gândeam cât e de vorbăreț. Era ca și cum nu putea să își trimită mintea la culcare înainte să mai îmi povestească câteva lucrușoare nu neapărat întâmplări de peste zi cât gânduri, idei care îi trec lui prin cap. De fapt era, pur și simplu, pentru că îi plăcea intimitatea noastră,  Era duios, era curat, era... foarte copil.

Iar eu, simțeam, ca și în prima zi, că mor de dragul lui. La fel de feroce.