Cu Duffy pe nisip

Am o veste bună pentru toţi cei care puneau un semn de egalitate între apariţia unui copil şi dispariţia unor nebunii de tinereţe, cum ar fi fuga la mare pe week-end pentru un concert pe care doar l-ai visat.

Ei bine, vin să vă spun că se poate. Cu puradelul după tine. Şi iese chiar genial!

Nu îmi dau seama exact dacă a fost vorba de puţină inconştienţă sau doar de un dram de curaj, dar noi asta am făcut pe sfârşitul ăsta de săptămână.

L-am împachetat pe Matei şi am fugit la Mamaia, la Duffy, împreună cu prietenii noştri.
Totul a fost la superlativ. Marea. Ea. Oamenii din jur.

M-am simţit atât de norocoasă că eram acolo, cu băieţii mei. Eu zic că Matei a avut parte de un prim concert extrem de special. Poate puţin prea scurt. Dar am savurat fiecare melodie...Noi ăştia mari, căci el a adormit pe la jumătate la mine în braţe şi nu s-a trezit nici măcar la focul de artificii.

Şi când te gândeşti că umblăm pe vârfuri să nu scârţăie parchetul, cănd doarme el, acasă... A făcut ochi doar la final, când ne-am pus în mişcare, purtaţi de un şuvoi de oameni.

Aventura noastră a continuat încă două zile cu apă, soare, plajă. O zi în Mamaia şi alta la Corbu. A fost de vis pentru toţi. Apa caldă, briză răcoritoare, Matei aproape cuminte.

În continuare, lăsăm imaginile să vorbească. Enjoy!




A doua zi, la Mamaia:


La Corbu:

Cel mai neprietenos loc

Mda, cred că am găsit cel mai neprietenos parc din Bucureşti.. Îmi pare rău să o spun, dar este vorba despre părculeţul din curtea bisericii de la Popa Soare, primul parc în care m-am plimbat cu Matei, locul unde ne-am făcut primii prieteni.

Acolo se poate vedea cât de nocive pot fi răutatea şi prostia.
La prima vedere, totul era într-un fel, idilico-bucolic: Un loc maare, cu multă verdeaţă, răcoare, păsărele, în care copilaşii alergau fericiţi, departe de maşini şi agitaţie.

Apoi, pe nesimţite parcă, preotul paroh a început o operaţiune ciudată de îndepărtare a mămicilor cu copilaşi.

În prima fază, a scos toboganul. Apoi balansoarul.

Cred că dacă ar fi putut, ar fi închis şi poarta, cu un lacăt mare. Problema era cu enoriaşii care ar mai fi vrut să spună o rugăciune, în timpul zilei. Aşa că, dacă tot nu o pot închide, măcar să o lase laarg deschisă. Poate poate o ia la fugă un prichindel în mijlocul drumului...Am făcut imprudenţa odată să o apropii, Matei are tendinţa să cam părăsească incintele...Tanti de la biserică m-a certat groaznic şi m-a pus să promit că nu se va mai întâmpla.

Ni s-a făcut apoi o nouă observaţie. Să nu mai lăsăm copiii pe preşul de la intrare în biserică cu vehicole de gen carucioare, triciclete, maşinuţe, pe motiv că "lasă dâre". Ca nişte melci.

Iar asta nu e totul.
Ieri au acoperit şi groapa de nisip cu pământ. Vor să planteze flori acolo. Să fie frumos. Era ultimul colţişor Child-friendly de acolo...

Astăzi, omul de pe lângă biserică, a desfundat un canal. Mâlul împuţit l-a aruncat peste fosta groapă de nisip, iar capacul l-a lăsat deschis..să se aerisească...

Totul a devenit extrem de distractiv acum. Trebuie să ai grijă să nu fugă copilul în stradă, să nu cadă în canal, să nu calce pe preşul de la intrare, să nu umble la mâlul din groapa cu nisip.

Şi totuşi, ne încăpăţânam să stăm acolo. Alt parc în zonă nu prea este, iar parcul nostru e mai departe, mi-e greu să ajung de două ori pe zi pe căldurile astea.

Eu care credeam că dorinţa preoţilor e să atragă lumea la biserică, nu să o gonească...

Şi da, preotul are doi copii, unul chiar e pe cale să împlinească un anişor.

Mateicelmic puţin mai mare

Simt că a trecut la o nouă etapă. Nu mai e bebeluş, e un mic băieţel.

Comunică altfel. Reacţionează altfel. Abordează lucrurile altfel.

Încep să întrevăd frânturi din omulcarevafi şi e ceva magic.

Într-un fel, cred că de-acum începe partea cu adevărat grea. Partea cu valorile, cu binele şi răul.

Mă rog să fiu la înălţime, să îi ofer sprijinul, dragostea şi atenţia de care are nevoie...

Just Another Lemon Tree

Au trecut deja patru ani de când am venit în Bucureşti şi totuşi am accent. De Cluj.
Mai sunt şi alte lucruri pe care le-am păstrat de-acolo şi de care chiar nu vreau să scap, chiar dacă mi-ar fi, probabil, mai uşor aici.
Vă spun sincer, nu vreau să fiu şmecheră. Nu vreau să fiu mereu pe fază. Nu vreau să merg înainte, fără să mă uit în urmă.
Nu vreau să mă cert cu oamenii, chiar dacă ştiu că am dreptate.

Veţi spune că astea nu ţin atât de loc, cât ţin de caracter. Eu totuşi cred că felul nostru de-a fi, are legătură şi cu locul în care ne sunt rădăcinile.

Iar Clujul e un oraş cu multe urcuşuri şi coborâşuri, aşa că e nevoie să te opreşti, câteodată, să îţi tragi sufletul.

Nu o să fac niciodată comparaţie între cele două oraşe, nu voi face topuri de nici un fel, mi se pare o prostie.

Voi spune doar că îmi e tare drag Clujul. E locul unde îmi încarc cel mai bine bateriile.

Şi iată cum l-am văzut eu de data asta:

Când toţi pleacă, noi venim

După absenţa noastră de trei săptămâni, am călcat cu dor prin locurile cunoscute( parcul nostru şi blogosfera) şi am constatat că toată lumea pleacă, sau tocmai a plecat! În vacanţă, evident. Le urăm, pe această cale, distracţie plăcută! Andreea, Ruxi, Bogdana...la voi şi la găştile voastre mă gândesc,în primul rând.

Un sumar al partidei noastre în deplasare, cu prelungiri, dar fără unşpe metri: Prieteni revăzuţi. 13 filme. Făcut plinul la petreceri. Ajutor de la mătuşa. Odihnă şi linişte. Grădina botanică.

Şi ne-am tuns! Eu şi Matei.




Shooting de pe trepied...cam greu cu Matei...

Bine v-am găsit!

pe hol cu Miranda

Miranda July este una dintre cele câteva revelaţii pe care le-am avut în privinţa tinerilor regizori de film. În mod ciudat, întotdeauna când aud de un nume necunoscut, am o reţinere în a intra la film sau de a aprecia opera omului. Aşa s-a întâmplat şi când am auzit pentru prima oară de Me and You and Everyone We Know. Am intrat în sala de cinema cu zero aşteptari şi pe parcurs m-am amuzat şi înduioşat, pentru ca în final să ies de la film cu o lecţie despre prejudecăţi.

În fine, asta a fost acum 4 ani. Între timp, Miranda, despre care am aflat mai apoi că e un apreciat artist, se chinuie de 3 ani să facă un nou film, pentru care a schimbat de tot de 3 ori scenariul. Îi urez totuşi succes, sper să foloseasca la fel de mulţi actori cu părul creţ şi să aibă tot atat de multe idei delicios de demente ca în primul ei film.

Acum, însă, vroiam să vă arăt cam ce mai face ea pe la bienale şi trienale. Instalaţia se numeşte The Hallway (Culoarul), a fost prezentată la Yokohama, si mi-a dat aceeasi senzatie de râsu'-plânsu' pe care am simţit-o şi acum 4 ani.

The Hallway from The Hallway on Vimeo.

De aniversare

Nu, nu este ziua lui Matei. Nici macar a mea, sau a lui Stefan.
Nu este aniversarea casatoriei, sau alt eveniment din viata reala.
E o sarbataoare virtuala!
Ca sa fiu mai precisa, a fost. Pe 30 mai.
A fost prima aniversare a "Lucrurilor marunte". Blogul nostru. A implinit un an! S-a nascut la Cluj, in timpul TIFF-ului, iar acum isi sarbatoreste primul an, tot de aici.

Un an in care a crescut mult. Chiar nu ma gandeam la asa o evolutie. In zilele bune, are in jur de o suta de vizitarori unici. Binisor, as spune. Nici prea prea, mici foarte foarte.

Datorita lui, am cunoscut lume noua, prieteni noi. Datorita lui, cei dragi sunt la curent cu evenimentele mai mici sau mai mari din viata noastra. Datorita lui, simt ca am si eu gasca!

Ii doresc sa creasca mai mare, alaturi de Matei. Va invit sa treceti in continuare pe la noi si chiar sa ne lasati comentarii, daca aveti chef!

Pentru delectare, primul post de pe acest blog, aici.