Fără de noimă

Am împins încet cu piciorul ultimele trei bucăți de lego care mă împiedicau să ajung la birou. Am făcut-o încet nu pentru că mi-e frică să nu îl trezesc, el doarme tun, ci pentru că vreau să îmi menajez neuronul propriu, asaltat altfel permanent de tot soiul de sunetele provocate de cele două mici taifunuri din dotare.
Să mai spun că nu am spălat vasele? Sau că nu m-am pieptănat? Păi când să ai vreme de așa ceva, când ai de construit parcări sau de pescuit plastelină din acvariu?
E o combinație dubioasă, vă jur, între"vreau-să-fug-departe-să-stau" și "I-m-the luckiest-girl-in-the world".
La naiba! De ce nu sunt mai puternică, mai zen, mai înțeleaptă? De ce nu mă pot reseta, reinventa, reîmprospăta de câte ori vreau și când vreau?
Totul e fragmentat, iar asta nu îmi place. Ați văzut-o ieri pe Cătălina Ponor ce exerciții cursive a avut? Cum aluneca parcă dintr-o parte în alta a solului, cu o grație și o ușurătate fascinanta? Ei bine, asta îmi doresc și eu! Să leg clipele, să le trăiesc așa cursiv și armonios.
Ca să înțelegeți la ce mă refer: pentru ca să ajung aici cu amărâta asta de postare au trecut vreo trei ceasuri, cred, de nici nu mai știu exact ce voiam să spun. Așa că, de unde lejeritate, armonie, alunecare de condei?

Să vă spun totuși care e treaba: Pavel e genial, jur, face niște chestii de ne lasă mască. E curajos, curios, descurcăreț. Și are la energie... ne bagă pe toți sub masă. N-aș putea însă să spun că e atomic, că e agitat așa haotic. Nu. El e doar o bucurie pe picioare. O bucurie poznașă, crescută frumos de tot. Așa simt eu. Că l-am crescut bine. Liber. Cu spațiu mult.

Matei-înotătorul se face din ce în ce mai frumos. Se rafinează pe zi ce trece. Asta e impresia mea. E greu, al naibii de greu să fii frate mai mare, dar el se descurcă onorabil. Aș vrea să cred că nu suferă prea mult, Pavel e foarte acaparator de atenție.

Mă opresc acum, am stat destul aici. Am trebi. O mie.
Voi mai scrie din astea fără noimă, cel puțin asta îmi doresc. E de împărtășit. Doi e o cifră mult mai frumoasă decât credeam.

Ne-am întors

... am fost plecați de acasă multișor și ne-a fost bine. Ne-am întors și bucureștiul ne-a primit cu - caniculă, cu Oprescu și cu... gălăgie. Nu, nu ne deprimăm încă pentru că venim de la mare (3 zile la 2 mai), încărcați cu energie pozitivă și cu...speranțe de mai bine. Pentru că, după cum știți... sperața moare ultima.

Nu sunt intrată încă în mood de București, de scris frumos și deștept, așa că voi pune poze. Am adunat vreo 7 sute, mă copleșesc, așa că nu le editez deloc. Nu încă.

Cum Unde?... La TIFF!

La Sibiu cu noua trotinetă

În salină la Turda

a găsit UNICA balegă proaspătă

La plimbare, prin centrul Clujului

Căldură mare..

O bijuterie găsită din întâmplare la Cârța, aproape de Sibiu

Tot la Cârța 
 Despre Cârța, aici

In Piața Muzeului - Cluj

Nu mă descurc nicicum cu pusul pozelor, nu pricep ce au făcut ăștia cu blogger-ul...

O problemă controversată

Un aspect asupra căruia s-au pus parcă de acord cam toate mămicile în zilele astea, în care ne orientăm tot mai mult spre soluții cât mai aproape de natură de creștere a puilor,(mă refer aici la scutece lavabile, co-sleeping, mult babywearing) este statutul suzetei. Se spune că suzeta nu e bună, e preferabil suptul degetului, chiar dacă nici ăsta nu e recomandabil.

Aici vă mărturisesc cu regret că părerea mea e alta. Eu nu văd suzeta ca pe un bau-bau. De stricat dinții, mi se pare că un deget în gură face mult mai mult rău. Chiar știu copii(acum adulți) care au rămas cu un prognatism urât din cauza "infamului deget"(citat din Bogdana).

Da, mă gândesc că se poate și fără niciuna...Dar vă mărturisesc aportul benefic pe care mi l-a adus acest mic obiect în casă - copilul mic urlă(deobicei de oboseală, că de foame nu prea poate fi vorba ținând cont de faptul că e hrănit o grămadă), eu nu am cum să îl iau în brațe fix în momentul ăla pentru că trebuie șă îl conving pe celălalt să își ia chiloții pe el, așa că îi dau suzeta și se liniștește puțin. Atâta cât că îl rezolv pe primul și să mă pot ocupa de el. Pam. Am mai salvat doi neuroni de-ai mei.

Să nu mai zic cât e de util dacă vreau să ies cu căruciorul până în parc(fac aproape 30 de minute până acolo). Fără suzetă, jumătate de distanță mi le petreceam în răcnete și în sunete de neuroni morți. Cam nasol..Unde mai pui că se uita lumea după mine ca după o mamă incapabilă să își aline copilul.

Cam astea sunt momente în care acel mic obiect de silicon îmi e foarte folositor.

Mă puteți acuza de egoism, că mă gândesc doar la neuronii mei, doar la mușchii mei de la spate(care au devenit ca ai unei sportive de performanță datorită multei-purtări a odraslei în diferite mijloace de atârnare). Îmi plec capul, vă dau dreptate, nu e bine, dar e util.

A fost iubire mare și în cazul lui Matei pentru suzetă, aka tzonki-bonki, aka tutu aka tutu-bebe. Abia acum, la 3 ani și aproape jumate am scăpat complet de ea. O mai folosea doar la adormit, nu se putea altfel cât timp erau sub același acoperiș. La grădi de exemplu însă se putea. Acolo nu a avut niciodată nevoie de ea. În schimb acasă, dacă o rătăcea cumva, era sfârșitul lumii, iar reprizele de căutare erau extrem de solicitante, credeți-mă. Ajungeam câteodată pe punctul unui colaps și eu și Ștefan.

Povestea s-ar fi încheiat probabil mai repede, dar eu am fost slabă. Mi se rupea sufletul când îi auzeam jalea și vedeam cum se perpelește, ori de câte ori am mai încercat să o facem pierdută.

Cumva, am așteptat momentul în care să simt că nu mai are atâta nevoie de ea.(Era consolarea lui, era bebelușia lui). Până la urmă ea s-a pierdut prin casă pe bune și am fost nevoiți să dormim fără câteva nopți, în care însă era nevoie de prezența unuia dintre noi la adormire. Adormire care dura câteodată foaarte mult.
erau și câteva lacrimi, dar parcă nu la fel de dramatic și de sfâsietor ca-n alte dăți.

Așa că a plecat de tot. Acum adoarme din nou singur, fără asistență, însă trebuie să lăsăm întredeschisă ușa de la cameră. Fair enough, zic eu.

Și ca un făcut, momentul de renunțare al unuia a coincis cu momentul de acceptare a celuilalt. Parcă s-a transmis, deși e vorba de exemplare diferite, bineînțeles.

Niște vorbe

Parcă ultimele mele postări par prea idilice, de parcă aș vrea să fac în ciudă tuturor mămicilor care se luptă din greu cu maternitatea.

Ei bine, vin cu lămuriri: ca un copil alăptat la cerere care se respectă, Pavel are perioade când vrea să mănânce des, chiar foarte des. Mai ales seara, când stau cu el mufat aproape trei ore, evident cu pauzele datorate unor scurte adormiri de zece minute. Și da, se trezește noaptea, cam la trei ore, iar câteodată hrănitul nocturn durează și o oră.

Ce vreau eu să punctez aici e faptul că există o mare diferență față de perioada similară cu Matei: nu, nu dorm mai mult, iar treabă am mai multă (după cum vă imaginați, chiar dacă peste zi Matei e la grădi), însă toată diferența stă în atitudine și în felul în care mă raportez eu la situațiune.

Poate că zilele astea sunt mai mult mamă decât femeie, nu știu dacă se înțelege ideea, dar nevoile MELE nu sunt atât de stringente (somn, să stau liniștită, să mai ies la o manichiură, etc...). Simt că acum nu e deloc vorba de mine și știu că situația e una temporară. Când era Matei atât de mic, mai aveam clipe în care simțeam cumva că am pierdut ceva, regretam ieșirile la cafea, la film, la shopping.

Sper să nu mă acuze nimeni că m-am transformat într-o neîngrijită fără așteptări prea mari de la viață, dar acum sunt adânc îngropată în filmul ăsta cu maternitatea. Adică îi dăruiesc și ultima fărâmă de energie, fără să simt că fac vreun sacrificiu.

Știu din experiență că voi avea suficient timp să mă ocup și de mine și de nevoile mele de femeie, dar deocamdată nu mă plâng deloc că îmi petrec serile cu Pavel atârnat de mine:)

Aaa și ghiciți ce facem noi în momentul ăsta, înafară de a scrie aici:) Sau imaginați-vă cum am dat eu cu aspiratorul și mopul cu copilul împachetat în wrap...

Deci da, la al doilea e mai ușor și mai puțin stresant.

Voi reveni cu povești despre Matei, care are cele mai năstrușnice dorințe, fix când îi dau lui Pavel de mâncare. Ați putea spune că e gelozie, eu cred că el doar ne testează, vrea să vadă care e poziția lui în sufletul nostru și spun asta pentru că simt că nu e nici un dram de răutate în ceea ce face.

În sfârşit acasă

Vă mulţumesc pentru toate urările, telefoanele şi gândurile bune pe care le-am primit zilele astea. Încă nu îmi vine să cred că e adevărat ce trăiesc, atât de magic şi cumva surprinzător e totul. Fără nicio exagerare. Despre cum a decurs naşterea vă voi spune altă dată. Vă spun doar că pe cât de dureros a fost, pe atât de rapid s+a transformat într-o amintire frumoasă. Şi da, sunt mândră de mine, că am născut de două ori câte un copil de 4 kilograme, în modul cel mai natural şi firesc posibil, fără peridurală şi vă spun că se poate.

Aş vrea să spun multe acum, dar cum probabil vă imaginaţi, nu prea am timp.

Un singur lucru. Am alăptat de la început fără probleme, Pavel e un mâncăcios, iar ceaiul de anason, chimen şi fenicul a făcut o treabă grozavă până acum:)

Probabil vă întrebaţi cum a reacţionat Matei. Vă spun doar că ne-a depăşit toate aşteptările: e tandru şi prietenos cu fratele lui mic. Acum câteva minute, când Pavel a început să plângă de foame, Matei mi-a luat-o aproape înainte şi i-a oferit din mărul din care tocmai ronţăia tacticos.

Și mai multă...grădi

După cum știți probabil, de o lună Matei merge la grădi. Și îi place, îmi dau seama, chiar dacă nu îmi poate încă povesti. Schimbări sunt mari și mici, nu vreau să ne lăudăm acum. Vă spun doar că aproape am scăpat de scutece, dar ce m-a distrat pe mine cel mai tare a fost faptul că ieri a luat un punct roșu pentru că....a cântat frumos!

Nu, încă nu și-a dat drumul la vorbit, dar dovedește reale calități de cântăreț. E ca o privighetoare, mai bine spus ca o găinușă fericită. Fredonează toată ziua "Ta ta ta ti tu ta ti" cu variațiunile "ba bi bu bi ba ba bi" sau "pu pi pu pu pi pu pi", pe diferite ritmuri sau melodii. Și nu se repetă deloc.

E extrem de haios, voi încerca să îl filmez zilele astea, asta până nu se apucă de vorbit/cântat pe bune.

Am o singură problemă cu grădi, pe care sper să o rezolv începând de mâine. El stătea până acum la program mediu, mânca de prânz iar apoi apăream eu să îl duc acasă. Problema era că la ora două când părăseam noi cu greu locația, Matei era mort de oboseală. Nu știu cum sunt copiii voștri, dar el e foarte greu de gestionat în momentele alea: e încăpățânat până la absurd, mârâit și plângăcios fără motiv.

Așa că am hotărât să nu ne mai chinuim aiurea în fiecare zi: de mâine va rămâne să doarmă acolo. Nu va fi prima oară, au mai fost câteva ocazii(puține) când l-am lăsat să doarmă acolo pentru că nu am avut încotro și a fost în regulă.

Acum sunt curioasă cum va reacționa la permanentizarea acestei situații, sper sincer să fie în regulă.

Vești proaspete

Încep această postare cu un gând bun și felicitări Siminei pentru noul Bădică, pe numele lui Toma. Aștept și eu cu nerăbdare poze și vești proaspete de acolo:)

Și în ograda mea s-au întâmplat ieri lucruri pe care vreau să vi le împărtășesc degrabă.

Vă spuneam nu demult, că în proporție de 90 la sută, bebe din burtică e fetiță. Ei bine, ieri am fost la morfologia fetală de semestrul doi și am aflat cu certitudine că va mai veni un băiețel:)Care e frumos și sănătos, la fel de zgubilitic ca Mateicelmic. Are 410gr și are data de livrare pe 11 martie, vârsta biometrică.

Voi scrie și aici răspunsurile la întrebările pe care le-am primit de când am aflat vestea: ...Nu, nu sunt dezamăgită, nu văd de ce aș fi. Cum spuneam, iubesc surprizele pe care mi le rezervă soarta!

...Nu, nu îmi voi da copilul la balet, numai dacă va ține el morțiș să facă asta.

...Nu, nu aveam încă un nume de fetiță și voi evita nume de genul Mădălin, Loredan, acum că știu sigur că e băiețel...

...Nu, nu cred că băiețeii sunt mai răi și mai greu de crescut.

Așa da

Da, l-am tuns de vară.

Da, urăsc această caniculă de început de iunie.

Da, mă lupt cu depresia provocată de ea.

Da, știu că vin zile mai bune.

Da, vreau să mă mut undeva în vârful muntelui, departe de betoane și claxoane...

Crimen ferpecto...

Da, are peste doianișitreiluni...Da, poartă încă scutece și nu dă semne că ar vrea să se împrietenească prea curând cu olița...Nu, încă nu știe să recite "Somnoroase păsărele"...dar cel mai grav, după părerea diverșilor necunoscuți binevoitori cu care ne intersectăm aiurea, e că ÎNCĂ are suzetă. Oao! Crimă de neiertat. Și toți simt nevoia să îi spună lui direct că e rușine maaare. Că o să îi apară bubițe în gură. Că o să fie urât când va fi mare....și alte idioțenii.

Și nu știu exact cum să reacționez: Să mă uit urât la ei să să le spun să își vadă mai bine de treabă, că mă ocup eu cât pot de bine de copil sau să plec capul rușinată?

Sunt singura care consideră că e un moment potrivit pentru toate și că ar fi o cruzime să îl privez acum așa hodorong-tronc de iubitul tzonki-bonki doar pentru că asta vrea lumea?

E chiar atât de grav?

Am prins ultimul tren

Pentru că erau semne serioase de ploaie, am hotărât să ne petrecem sfârșitul sfârșitului de săptămână ...la mall. Ajungem rar acolo, mai ales când nu avem prea mulți bani în buzunare, ca să evităm tentația unor investiții necugetate, de conjunctură.

Așa..acum probabil vă gândiți că au scăzut dramatic șansele ca această postare să vă trezească cât de puțin interesul, mai ales că excursia noastră a coincis ca perioadă de desfășurare cu celebrul concert care a zguduit capitala ieri seară.

Evident că nu am putut sări peste plimbarea obligatorie cu acel trenuleț care străbate mall-ul din Cotroceni. Și ar fi fost ceva normal să îl zăriți pe Matei acolo, împreună cu mămica lui...dar el a insistat să fie însoțit TOATĂ LUMEA participantă la incursiunea noastră. Așa că mami, tati și cu Joujou - prietena noastră, s-au înghesuit într-un vagon minuscul și am colindat mall-ul făcând cu mâna tuturor mâncătorilor de popcorn care așteptau să intre la film și tuturor băutorilor de cola înșirați la măsuțele înghesuite în zona de mâncare.

Vă spun sincer, ne-am distrat copios de reacțiile tuturor celor cu care am interacționat, majoritatea plăcut surprinși de entuziasmul nostru. Da, se opreau din discuții, ne arătau cu degetul și ne răspundeau la salut.
a fost un exercițiu mișto care mi-a demonstrat încă o dată că voia bună e contagioasă. Dacă renunți la postura de adult apăsat de griji măcar pentru cinci minute cât a durat traseul trenulețului, poți avea parte de o doză sănătoasă de fericire, numai bună pentru suflet.

Mulțumesc încă o dată Matei, că ne-ai târât pe toți în lumea ta!

Ca noutate absolută vă spun că, aproape pe nesimțite, am ieșit din epoca locomotivelor cu aburi ...și am aterizat direct în era Porche-urilor și a BMW-urilor. Copilul încă tolerează mașinuțele din lemn pe care i le-mping mereu sub nas, dar trebuie să încep să mă împac cu gândul că ele pierd rapid teren în fața bolizilor de marcă...Și de acum, dublă atenție la picioare!

Vizita la stilist

Am făcut-o, l-a tuns puțin așa cum mi-am dorit. Sunt mulțumită. Cred că și el e fericit ca nu mai îi intră în ochi.

Mașina, ultimul animal

E distracţia momentului. Până în timpul mesei, trebuie să ne uităm peste cartea cu animale. Nu se poate altfel.

Aţi observat că atât raţa cât şi pisica, chiar şi câinele, toate fac "ma" respectiv "ma-ma"?:))

Am încercat şi cu animalele sălbatice, dar nu prezintă niciun interes...nu ştiu de ce.

Micul om mare

Primul lui an de viaţă e atât de aglomerat, atât de plin de mici evenimente, încât îl sărbătoreşti la fiecare lună. Vine al doilea şi lucrurile se mai relaxează.

Deşi realizările lui de acum sunt mai spectaculoase, parcă nu mai îmi vine aşa să pun anunţ la afişierul blocului că Matei duce singur la gunoi biscuiţii care au căzut pe jos, din proprie iniţiativă.

Acum un an, cât eram de fericită că stă singur în funduleţ...

Explicaţia e simplă, cred: nu am devenit mai insensibilă, progresele lui mi se par în continuare încântătoare, diferenţa e că mi-a pierit total dorinţa de a-l compara cu alţi copii de vârsta lui.

Şi asta pentru că, dacă până la un an îl înghesuiam şi eu în grilele de dezvoltare, acum situaţia devine mai complicată, fiecare copil are ritmul lui propriu de creştere.

Nu îl voi grăbi să facă anumite lucruri, doar pentru că le-am observat la alţii. Nu cred că e ruşine să ai suzetă, să stai în carucior, să vrei la mama în braţe.
Pe de altă parte, îi voi vorbi în continuare ca unui om mare, ştiu că mă înţelege, chiar dacă, în vocabularul lui sunt doar patru cuvinte:"mama", "tata", "da' şi "nu".

Acum un an:
Acum:

E vorba de încredere

Nu mi-au plăcut niciodată limitările. Îngrădirile.

Poate din acest motiv am respins fără să clipesc ideea de ţarc, în care să îmi postez copilul, ca pe-un animăluţ la zoo... Întreaga noastră casă este destul de children-friendry, tocmai pentru că am vrut amândoi să îl lăsăm pe Matei să exploreze toate camerele. Nu avem bibelouri, care să se spargă, prizele sunt cu protecţie, iar eu sunt mereu cu un ochi la el...

Recunosc, e foarte ingenios când vine vorba de mici stricăciuni, pe care nu le văd însă ca pe nişte tragedii...

Pentru că tocmai a trecut pragul de un an şi jumătate, ne-am gândit că e suficient de "matur" încât să îi deschidem pătuţul.

A primit modificarea cu entuziasm, fericit că acum poate să se prezinte singur, la şapte dimineaţa, în vârful patului nostru.

Alergător de cursă lungă

Vă spuneam în post-ul precedent că sunt cuprinsă mereu, de o profundă uimire, de felul în care îşi umple Matei fiecare clipă. El NU are timpi morţi. Şi e mereu absorbit total de ceea ce face, îşi trăieşte clipele la intensitate maximă.

Şi ştiţi ce cred? Cred că frenezia asta e, într-un fel contagioasă.

De când a sosit el, val-vârtej, în viaţa mea, mărturisesc că am ajuns să îmi folosesc mult mai eficient timpul. De parcă sunt mereu într-o cursă contra-cronometru.

Să ne înţelegem. De felul meu, sunt ardeleancă. Ştiţi ce se spune despre noi: că nu avem viteză de reacţie, că ne mişcăm încet...Ei bine, să mă vedeţi în secunda doi, după ce a adormit de amiază. Porneşte cronometrul...Tic-tac-tic-tac. Prin casă...cratiţe....haine...ştiţi voi. Iar seara, da, sunt obosită, dar nu aşa cum ar trebui să fiu!

Nu vreau acum să mă auto-declar supermamă, sau femeia lunii.

N-ar fi corect, pentru că am destule clipe în care mă plâng. Mă lamentez că nu mai pot cu toate...că vreau o pauză...să stau şi eu, tolănită undeva la soare, cu o carte în mână.

Vreau doar să spun că m-a schimbat. În bine, zic eu.

Am senzaţia că, după venirea lui, viaţa mea a căpătat consistenţă, greutate. Aşa cum nimic altceva nu ar fi reuşit să o facă.

Acum am înţeles de ce e-atât de important în viaţă să ai un copil. Te schimbă. Profund. Şi esenţial. E cumva...magic.

Mateicelmic puţin mai mare

Simt că a trecut la o nouă etapă. Nu mai e bebeluş, e un mic băieţel.

Comunică altfel. Reacţionează altfel. Abordează lucrurile altfel.

Încep să întrevăd frânturi din omulcarevafi şi e ceva magic.

Într-un fel, cred că de-acum începe partea cu adevărat grea. Partea cu valorile, cu binele şi răul.

Mă rog să fiu la înălţime, să îi ofer sprijinul, dragostea şi atenţia de care are nevoie...

Când toţi pleacă, noi venim

După absenţa noastră de trei săptămâni, am călcat cu dor prin locurile cunoscute( parcul nostru şi blogosfera) şi am constatat că toată lumea pleacă, sau tocmai a plecat! În vacanţă, evident. Le urăm, pe această cale, distracţie plăcută! Andreea, Ruxi, Bogdana...la voi şi la găştile voastre mă gândesc,în primul rând.

Un sumar al partidei noastre în deplasare, cu prelungiri, dar fără unşpe metri: Prieteni revăzuţi. 13 filme. Făcut plinul la petreceri. Ajutor de la mătuşa. Odihnă şi linişte. Grădina botanică.

Şi ne-am tuns! Eu şi Matei.




Shooting de pe trepied...cam greu cu Matei...

Bine v-am găsit!