Pentru că mâine plecăm în vacanţă pe un teren total străin, vă spun deja că o să îmi lipsiţi cu poveştile voastre cu pitici...Noroc că nu vom sta prea mult, la începutul lui august vom fi din nou pe baricade!
Deşi zburăm cu noaptea-n cap, bagajul nostru e încă work in progress. Tipic.
A! Păi nu v-am spus unde. Plecăm în Croaţia. Într-o localitate cu nume care nu se spune, nu e frumos, presupun că o intuiţi însă.
Vă las în compania unei poze de la antrenamentele de înot ale lui Matei, făcute week-endu-l trecut, la Malu Vânăt:
"Uite că începe deja să fie răsfăţat!" îi spune unei bone, o alta, amândouă împingătoare de căruciore cu pici de câteva luni, în momentul în care copilul se întinde plin de speranţă, să fie luat în braţe. Şi o spune pe un ton grav, vădit îngrijorat, de parcă ăla micu' aderase unui cult periculos..
Care e treaba cu răsfăţul? E ceea ce va da naştere mai târziu, la apucături a la domnu' Goe? E ceva atât de nociv?
Am fost gratulată nu demult cu fraza: "Nu-l mai lua în braţe când o cere şi se smiorcăie, îl răsfeţi, îl distrugi!!" Mi-a picat greu, a fost ca o lovitură în plex...
Am stat apoi să mă gândesc...greşesc atât de mult?
Recunosc, nu pot să îl ignor când vine la mie, smiorcăindu-se şi cerând insistent să fie luat în braţe. Nu pot să îl ignor, să îi refuz lucrul ăsta, să îmi târâi piciorul de care el s-a atârnat, disperat. Recunosc, la mine îi merge...
Încerc mereu să îmi dau seama care este motivul pentru care o face, pentru că mă gândesc că există unul. Deobicei oboseala. Sau am mai constatat ceva. O face când e lume multă ,mai mult sau mai puţin cunoscută, care îl solicită. Care aşteaptă ceva de la el. O reacţie. Iar el se simte copleşit şi vrea la mine în braţe. Sunt convinsă că mai sunt şi alte motive, pe care eu nu reuşesc să le citesc atât de bine.
Să fie asta alint, sau vrea să demonstreze pur şi simplu că el e şeful, că mă are la degetul mic? Sincer, mi-e greu să cred...
Pe de altă parte, dacă pui la socoteală faptul că îşi petrece cam 95% din timpul în care este treaz în compania mea, ar fi anormal să nu mă caute în momentul în care nu mai sunt în zonă...Şi nu, nu o face cu disperare,sau cu lacrimi în ochi, dar mă caută. Mult. Să fie oare ceva nociv în dependenţa asta?
Adept al relaxării prin muncă, Matei nu scapă nici un prilej să se implice în operaţiunile de curaţenie. Dă cu mătura, cu peria, cu cârpa, cam peste tot.
Vă spun, e harnic, nu glumă!
Locaţie: Malu Vânăt, casa de vacanţă proaspăt inaugurată a bunicii
După atâta muncă, o pauză binemeritată, în care îşi contemplă munca:
Îl cheamă Alex, are doar trei ani şi suferă de o boală grea – NEUROBLASTOM, cu o tumoare inoperabilă. E clujean de-al meu.
Iată ce spune tatăl lui pe un site făcut special pentru băieţel:
Numele meu este BRISC ALEXANDRU DAMIAN, am 3 ani şi 4 luni, locuiesc în Cluj-Napoca şi până acum 2 luni eram un copil normal perfect sănătos, care alerga alături de alţi copii în parc şi care alături de tatăl meu Claudiu şi mama mea Ioana eram o familie fericită în aşteptarea frăţiorului meu care între timp a venit pe lume şi pe care îl cheamă David Robert şi pe care îl iubesc mult. Acum 2 luni a început calvarul pentru mine, în momentul în care mi s-a spus că trebuie să mă internez în spital pentru că am o “comoară” la burtică ce trebuie scoasă afară.
Singura şansă este tratamentul într-o clinică din străinătate, lucru pentru care are nevoie de bani. Mulţi bani. Peste 165 de mii de euro. Pentru că familia lui nu se descurcă singură, ne cer ajutorul.
Dacă puteţi să donaţi o sumă semnificativă, faceţi-o.
Dacă nu, puteţi măcar participa la tombola care va fi organizată vineri, de la ora 20, la Irish & Music Pub din Cluj. Biletele de tombolă vor costa 5 lei şi toată suma strânsă va fi donată familiei Brisc, pentru salvarea lui Alex. Detalii despre tombolă şi premii puteţi găsi aici.
Conturile unde puteți face donații, deschise la ING Bank Cluj-Napoca, sucursala Mărăşti, pe numele Marius Claudiu Brisc, sunt următoarele:
Lei - RO31 INGB 0000 9999 0019 3771 Euro - RO85 INGB 0000 9999 0155 2157
Telefoane de contact: tatăl (Claudiu Brisc) - 0744-538256, mama (Ioana) - 0740-523918.
Vă îndemn pe toţi cei care aveţi blog, să popularizăm acest caz.
Vă spuneam în post-ul precedent că sunt cuprinsă mereu, de o profundă uimire, de felul în care îşi umple Matei fiecare clipă. El NU are timpi morţi. Şi e mereu absorbit total de ceea ce face, îşi trăieşte clipele la intensitate maximă.
Şi ştiţi ce cred? Cred că frenezia asta e, într-un fel contagioasă.
De când a sosit el, val-vârtej, în viaţa mea, mărturisesc că am ajuns să îmi folosesc mult mai eficient timpul. De parcă sunt mereu într-o cursă contra-cronometru.
Să ne înţelegem. De felul meu, sunt ardeleancă. Ştiţi ce se spune despre noi: că nu avem viteză de reacţie, că ne mişcăm încet...Ei bine, să mă vedeţi în secunda doi, după ce a adormit de amiază. Porneşte cronometrul...Tic-tac-tic-tac. Prin casă...cratiţe....haine...ştiţi voi. Iar seara, da, sunt obosită, dar nu aşa cum ar trebui să fiu!
Nu vreau acum să mă auto-declar supermamă, sau femeia lunii.
N-ar fi corect, pentru că am destule clipe în care mă plâng. Mă lamentez că nu mai pot cu toate...că vreau o pauză...să stau şi eu, tolănită undeva la soare, cu o carte în mână.
Vreau doar să spun că m-a schimbat. În bine, zic eu.
Am senzaţia că, după venirea lui, viaţa mea a căpătat consistenţă, greutate. Aşa cum nimic altceva nu ar fi reuşit să o facă.
Acum am înţeles de ce e-atât de important în viaţă să ai un copil. Te schimbă. Profund. Şi esenţial. E cumva...magic.
Povestea e simplă: pentru că nu putem ieşi afară înainte de şase(caldură mare, deh), inventez tot felul de jocuri în doi ca să îl ţin ocupat, pentru că, dacă îl las să îşi găsească singur ceva de făcut, sfârşeşte inevitabil fie cocoţat pe masa din bucătărie, fie cu mâna în wc, fie urcat într-un sertar de la dulap( după ce-a înşirat toate lucrurile din el prin toată casa). Şi să nu vă gândiţi că îl las singur cu orele.
Mă minunez mereu câte poate face în două, hai, poate trei minute.
Staţi, că am uitat de unde am plecat!
Deci jocuri. În casă.
Pentru că am constatat în ultima perioadă o apetenţă crescută pentru locurile strâmte, cât mai protejate, am scos la bătaie un cort, pe care l-a ignorat total acu juma de an, când l-a primit cadou. Scuzaţi vă rog ţinuta...e de casă...nouă.
Pentru ca Andreea şi Ruxi sunt plecate la Bran, Gabi la Cheia, am cam rămas singuri prin Ioanid. Şi nu ne prea place... Aşa că am hotărât să vedem puţin cum e şi prin alte locuri: Tineretului, Cişmigiu, Amzei...Şi aventura continuă.
Dacă eşti deja mamă, dacă eşti pe cale de a deveni una, dacă intenţionezi să o faci cândva, în viitorul apropiat sau peste câţiva ani buni, dacă eşti doar curios să vezi cu ce se mănânca maternitatea, oricum ar fi, te rog, citeşte asta! Şi dacă tot aţi ajuns acolo, vă rog mult să citiţi şi continuările.
Deşi sunt sigură că majoritatea o cunoaşteţi şi o iubiţi deja pe Alina, mamă a trei căpriţe, o mamă care le zice al naibii de bine.
Ne-a atins pe toate cu vorbele ei, ne-am regăsit acolo fiecare...
Postările ei au fost preluate astăzi şi de către Ziarul Copiilor.
Respect Alina. Mă bucur mult că te cunosc, chiar dacă numai virtual.
Ziua Zero şi Ziua Doi. La atât am putut ajunge. The Killers şi Franz Ferdinand. Dar vă jur, a fost grozav! Acum, că mi-am tratat cumva depresia provocată de faptul că nu am ajuns la Moby, pot să vorbesc în sfârşit despre asta...
Despre cea mai umedă zi de festival, presupun că aţi auzit. Dacă aţi prins ploaia demenţială în casă şi v-aţi consolat cu ea, gândindu-vă că nu e grav că n-aţi putut ajunge la Bestfest, vă spun că v-aţi înşelat amarnic. În loc să strice ziua, eu cred că ploaia i-a adus un plus.
Sunt sigură că vi s-a mai întâmplat să vă adăpostiţi de ploaie sub un balcon, alături de câţiva necunoscuţi şi că, după un sfert de oră, aţi ajuns să legaţi cu ei o conversaţie, nu de puţine ori, chiar plăcută.
Ei bine, acum imaginaţi-vă un balcon imens cât un cort, sub care s-au adăpostit sute de oameni, cu care ştii sigur că ai ceva în comun, mai mult decât dorinţa de-a scăpa de ploaie. Ştii sigur că nu sunt grăbiţi să ajungă acasă, ştii că aveţi mari şanse să vă placă aceeaşi muzică.
Era o senzaţie grozavă acolo, să scandezi ca la meci, ori de câte ori se mai desprindea un trăsnet furios de Sus.
Apoi au venit ei pe scenă. Şi sub imensul balcon nu a mai rămas nimeni, deşi ploua în continuare. Dar oare mai interesa pe cineva?
Am urlat, am cântat, am dansat în ploaie pe Spaceman, Losing Touch, Joyride, Read My Mind, Jenny Was a Friend of Mine, Smile Like You Mean It …
A fost una din cele mai mişto experienţe de festival...Din păcate nu pot să vă spun nimic despre Brandon... deh, sunt femeie măritată...
Şi a trecut Ziua Zero şi a venit Ziua Doi. Pe care ne-am petrecut-o individual, eu şi soţul. Nu, nu din cauza lui Brandon, ci pentru că el a făcut un doi-în-unu, Bestfest-şi-petrecere-de-burlaci pentru un prieten.
Aşa că eu m-am înhăitat cu Maco şi am stat aproape în primul rând la Franz Ferdinand, am dansat până la epuizare la Silent Disco, pe muzica pusă de băiatul de la The Klaxons, privind amuzată cum băetzii de la bi-gi-ess (BGS) îl scot de pe scenă pe Alex Kapranos (solistul de la Franz Ferdinand). Oare cum aş fi putut să cred că vreun badigard l-ar fi putut recunoaşte ?!?
Revenind la concertul scoţienilor, pot doar să spun că o astfel de experienţă nu e de povestit, e de trăit, pe bune!
Despre cei de la Orbital nu vreau să spun nimic, doar că mi s-a părut total aiurea să fie ei cei care au încheiat seara, şi nu Franz Ferdinand...
Una peste alta, a fost grozav. Scurt, dar al naibii de intens. Şi încă nu m-am hotărât de cine îmi place mai mult. De Brandon sau de Alex...
PS. În caz că vă întrebaţi, Matei a stat acasă cu Buni. Şi a fost cuminte. Şi nu, nu ne-am gândit nici o secundă să-l luăm cu noi... Poate peste câţiva ani.
