Unu: O poştă neîncăpătoare, într-o zi foarte ploioasă de octombrie. Bineînţeles, doar un ghişeu din trei este deschis. În consecinţă, o coadă stufoasă şi multă înghesuială. Mă postez cuminte şi eu, cu căruciorul, ultima sosită, la capătul cozii, fix în balta de la intrare.
Pentru că nu i se găsea pensia unei cucoane, situaţia staţionează. Spre deosebire de mine, lui M. îi place la nebunie aglomeraţia, umezeala şi faptul că îl aprovizionez cu formulare verzi de expediere.
Îşi exprimă încântarea pe limba lui, la un volum cam ridicat, ce-i drept... Unica funcţionară îşi ridică privirea din maldărul de cupoane de pensie şi mă priveşte mustrător.
„Aţi face bine să mai aşteptaţi puţin afară, va mai dura puţin până vă vine rândul.”
Nu m-am obosit să-i reamintesc faptul că afară ploua cu găleata, aşa că am plecat, cu coada între picioare.
Încă una: A doua zi, aceeaşi situaţie: o funcţionară – un ghişeu – o coadă. Păşesc încrezătoare, de data asta fără cărucior, cu M. de mânuţă. Pentru că îşi aduce aminte de formularele verzi, se agaţă de mine să-l iau în braţe. În faţa mea, încă patru persoane. M. se întinde după formularele verzi, însă observă altele muult mai interesante, roz. Încearcă să se lanseze din braţele mele, direct pe tejghea, sprijinindu-se în domnul din faţa noastră. Reuşesc să-l potolesc... pentru aproximativ douăzeci de secunde.
Din nou, priviri mustrătoare. Din nou, nu se gândeşte nimeni că m-ar putea lăsa în faţă.
Ultima: În sala de aşteptare a medicului de familie, o incintă de un metru pe cinci, ticsită cu scaune. Reuşesc să mă inserez cu căruciorul înauntru. Acolo, încă trei persoane îşi aşteaptă rândul în tăcere.
Apare asistenta după un sfert de oră şi mă întrabă cum mă numesc, ca să îmi pregătească fişa. Apuc să îi spun că am venit pentru o simplă trimitere. Îmi spune că nu contează şi dispare. Bineînţeles că tantile paciente au respectat cu stricteţe ordinea sosirii, ignorând cu eleganţă copilul, care se urca pe pereţi, în spaţiul acela strâmt şi fără urmă de geam de-aerisire.
Vă jur, nu îmi trebuie statuie pentru faptul că sunt mamă cu normă întreagă, aş vrea doar puţină înţelegere şi omenie în jurul meu.
Îmi vine să le pun piedică atunci când trec pe lângă mine ca şi cum n-aş exista, în timp ce eu mă chinui să urc scările de la ieşirea din metrou cu căruciorul.
Probabil ăsta e principalul motiv pentru care am ţinut morţiş să stau aceşti doi ani acasă cu M. Dacă şapte nu se poate, măcar doi ani să-i ofer şi voi lupta cu toate forţele să nu devină un nesimţit indiferent, aşa cum văd la fiecare pas.
7 comentarii:
Of Raluca! Cat de bine cunosc situatiile astea. Am mai comentat si pe alte bloguri de-a lungul timpului pe acest subiect. Sa vezi ce pateam eu cand eram gravida ... crezi ca la casele prioritare pentru gravide/handicapati, eu fiind cu burta la gura, intr-un loc special pentru cele in situatia mea, se oferea cineva sa ma lase in fata, ei neavand de fapt ce cauta acolo at all, nefiind nici handicapati si cu atat mai putin gravide. Si de cele mai multe ori erau barbati. Intr-o zi erau sa-l taie niste colorati pe soferul meu pentru ca s-a luat in gura cu ei, asistand si el, neputincios de altfel, la toata scena.
imi pare rau. din pacate nesimtirea asta e atit de mult impregnata in noi, ca nu-i dau sanse/sperante de disparitie. si eu cred ca as fi plecat, la nesimtire nu stiu sa raspund cu nesimtire. cred ca singura atitudine e sa fim morali in continuare si macar stim ca nu ne traim viata ca niste animale. sint convinsa ca matei va beneficia de cei 7 ani :)
pot sa zic si eu ceva?
uite, si eu am fost in situatia de a sta la ditamai randul atunci cand veneam cu mariuca la posta sau oriunde. insa, de fiecare data, nici nu mai stateam pe ganduri, intrebam din start daca pot sa trec in fata pentru ca sunt cu un copil mic. si ma lasau. dar nu ma interesa daca stramba din nas. pana la urma e o chestie de bun simt din partea lor sa te lase.
de fiecare data cand veneam la posta, la fel faceam si ma lasau.
tu lasa-i cu nesimtirea lor, tu trebuie sa obtii lucrul pentru care ai venit si trebuie sa te descurci singura pentru ca nimeni sau foarte putini or sa lase de la ei.
la casele prioritare, pentru femeile insarcinate sau parintii insotiti de copii, dar la care se aciuau altii si erau inaintea noastra, faceam la fel. le spuneam politicos ca trebuie sa mergem inainte intrucat suntem cu un copil mic, la o casa speciala, prin urmare trebuie sa trecem. si se dadeau fara sa comenteze, iar daca mai comentau, pur si simplu ignore.
sau, cand umblam cu caruciorul dupa mine prin tramvaie, ii rugam pe cei din statie sa ma ajute. si ma ajutau.
ce vreau eu sa spun este ca, repet, foarte putini vor face ceva pentru tine din proprie initiativa.
Draguta mea, pana nu demult eram si eu ca tine, simtita, decenta, cuminte, preferam sa plec cu eleganta decat sa ma iau in gura cu niste tzatze la menopauza. De cand cu Marcu insa am invatat sa lupt pentru dreptul lui/al nostru, sa-l protejez si sa sper ca raspunzand nesimtirii, nu ridicand tonul vocii, nu injurand sau acuzand ci in cel mai ladylike mod posibil, incerc sa-i educ pe cei din jur. Stiu ca par naiva prin asta, dar sa stii ca de multe ori oamenii au reactionat cum trebuie la fazele astea. Nu-mi pierd speranta ca pot schimba ceva, insa numai fiind prezenta si reactionand imediat.
sunt convinsa ca ati trecut toate prin experiente similare, din pacate...va marturisesc ca nu imi iese faza cu cerutul drepturilor...incerc sa evit disputele cu specimene pe care sunt absolut sigura ca nu am cum sa le educ eu, daca nu a facut-o mama lor, la momentul potrivit. asa ca, daraga Stanca, asta cu ladylike nu prea functioneaza, in marea majoritate a cazurilor.
ceea ce vreau eu sa reusesc, este sa nu ma mai enervez in momentele alea
pai uite de-asta cred eu ca nu se schimba nimic in c----u asta de tara, pentru ca toti oamenii inteligenti, de substanta, cuminti si decenti se lasa calcati in picioare de niste animale din astea de cartier. tu stii cel mai bine cum vrei sa faci sau cum e situatia pe la bucuresti; eu iti spun doar ca in ce ma priveste am vazut ca functioneaza tactica asta. poate nu strica sa incerci si tu, macar asa de amuzament.
draga ralu,
din cand in cand intru si eu pe blogul tau si ma amuz de piticu`tau.
de data asta "comentez" pt ca astfel de lucruri ma indigneaza la culme, ata de mult incat nici atunci cand mi se intampla, pur si simplu, nu ma pot abtine sa nu ripostez!
De ex, in aeroport, aici sau la Roma,(unde am fost) nu are importanta, dar unde musai sunt romani(nu am nimic special cu natia, insa ei au fost in cauza de cele mai multe ori), ei fac coada cu cel putin o ora inainte sa se apropie avionul de poarta cu pricina.eu cu copil de 5 luni, doar nu o sa stau in picioare o ora doar ca sa fiu prima la validarea biletului.asa ca atunci cand vine tanti ma postez si eu in fata, cu bagaje, carucior, genti cu sticlute si scutece, jurarii, tot tacamul.in spatele meu, comentarii, bineinteles, cum adica eu ma bag in fata!?desi intr-un aeroport asa e regula...asa ca de fiecare data am ripostat si nu am dat de la mine, pt ca daca cedez asta le confirma lor, nesimtitilor, atitudinea, ceea ce nu e corect.
Asadar, cu politete si fermitate trebuie infruntate si doamnele de la ghiseu si nenea de pe scaunul cu prioritate din autobus!
Nu acum, dar pana se fac piticii nostri mari, poate amelioram (macar un pic) problema asta,si poate ei nu vor mai trebui sa suporte si astfel de nesimtire, tocmai pt ca noi ajutam la formarea unor deprinderi sociale, chiar daca avem senzatia ca ne luptam cu morile de vant!
Eu asa zic.
Te pup si te astept pe la Cluj cu Matei cu tot!
Trimiteți un comentariu