Fix după un an

...S-au întors, pentru un nou shooting la micul studio, chiar de ziua în care piticul a împlinit doi ani!

Ne-am bucurat mult de revedere, ador să văd cum cresc și se "maturizează" voinicii ăștia mici:)

Abia aștept să ne vedem și la trei ani!







Aici puteți vedea cum a mers prima noastră întâlnire.

La joacă, de sărbătoare

Pentru că, anul ăsta, sărbătorile noastre au fost cu jumătate de normă din motive de alăptare/oboseală, nu ne rămâne decât să vă arătăm niște imagini nemuritoare luate în parcul unde ne-am întâlnit cu jumătate de București în prima zi de Paști.

Eroul principal este Matei, din ce în ce mai mare și mai vesel.












Și iat-o și pe cloșca cu puii de aur:




Și ați văzut bine, Pavel e alimentat chiar peste tot:



Sper că ați avut parte de niște niște sărbători luminoase!

Puțin răsfăț

Ieri am făcut ceva ce nu am mai făcut demuult - am fost la shopping pentru MINE. Cu Pavel în wrap, m-am avântat cu încredere printre rafturile de la proaspătul deschis Pull&Bear și mi-am ales niște lucruri pe care le-am cumpărat, bineînțeles, pe neîncercate. (Toate articolele cumpărate îmi vin la fix, după cum se vede în imagine)

Nu pot să vă povestesc ce bine mi-a făcut! Probabil sună superficial, dar aveam atâta nevoie de asta, deși nu aveam habar! Tendința automată a unei mămici e să investească toată averea spre binele copilului(copiilor). Cel puțin așa eram eu... chiar nu simțeam că îmi lipsește ceva MIE.

Acum vă îndemn pe toate: răsfățați-vă puțin! Meritați cu vârf și îndesat! Și gândiți-vă că tot pentru ceilalți o faceți: moralul vostru crescut se va răsfrânge asupra lor.

La final, vă las în compania unor imagini nemuritoare cu Pavel și noua lui poziție de somn.

Invazia de dimineață

E ritualul zilnic. Apare pe la ora 8, cu vreo două mașini în mână și se inserează la locul lui deja consacrat. Acolo îl așteaptă perna lui - una mică, galbenă, ce zace mai nou între pernele noastre.

Iar acum e și Pavel, tot timpul proaspăt alimentat. El încă nu are perna lui, dar presimt că în curând își va aduce și el mașinile între pernele noastre...

Nu foarte vesel

De aseară am detectat un fornăit suspect la Pavel, care peste noapte s-a definit mai clar, iar acum pot să spun că puiul meu are nas înfundat. E ceva care influențează direct pofta lui de a păpa, spre disperarea mea.

Am făcut tot ce se poate face la vârsta asta, adică ser fiziologic, pompiță(care nu face mare lucru), Nazomer.
Stau acum și îi urmăresc respirațiile și îi pipăi fruntea, mi-e frică să nu se transforme în ceva mai nasol...

Am nevoie de susținere și gânduri bune, mai ales că Ștefan e plecat din București câteva zile, iar eu am rămas stăpână unică peste împărăție...

Să ne țineți pumnii să treacă totul repede și să se dovedească doar că eu sunt puțin paranoică!

Later edit: S-a dovedit încă o dată că da, sunt paranoică:) Și mă bucur. A fost(mai este puțin) doar un fornăit, cauzat de puțin mai multe secreții decât de obicei. Deci suntem bine, mulțumesc mult de sfaturi și încurajări.

O lună

Am sărbătorit ieri, prin muncă, prima lună în patru. Spun prin muncă, pentru că am avut și primul shooting după naștere. Așa că, dacă mai sunt interesați, declar Micul Studio deschis!

Dar să vă spun despre prima lună. A fost frumoasă rău, cu de toate, a fost altfel decât cealaltă primă lună. A fost cu mult mult lapte, câteodată prea mult pentru gustul meu (în special noaptea), dar i-am îndeplinit doleanțele. A vrut trei ore non-stop? Trei ore non-stop a primit. Iar consecințele se văd cu ochiul liber: Pavel a crescut mai mult de un kilogram iar în lungime are 58 cm. Aici le bănuiesc pe tantile care l-au măsurat la naștere că au greșit ceva: nu se poate ca un copil să se lungească 7 centimetri într-o lună, oricât de mult ar mânca el...Poate dacă ar fi Făt Frumos sau ceva...

Înafara unei mici depresii legate de faptul că m-am văzut îmbătrânită în niște fotografii, tonusul meu e incomparabil mai bun, așa cum am mai spus aici.

Cel mai mult mă încântă faptul că am curaj să îl duc peste tot. E un copil care, până la o lună a fost: afară din București la o petrecere cu mulți copii, a fost în parcuri și grădini, a fost la cumpărături, a fost și cu tramvaiul...Dacă continuă în ritmul ăsta, presimt că la pubertate va face înconjurul lumii:)

Și un ultim lucru pe ziua de azi: e mult peste așteptări fericirea pe care o simți când se culcușesc amândoi în brațele tale...Matei e un frate mai mare excelent!



Asta ar trebui să fie în dicționar la cuvântul "sătul".



Se poate spune că are o privire ștrengărească la o lună?

Remember Micul Buddha?

Pentru că programul de alăptat a lui Pavel e total neregulat (adică nu există, e fix când are el chef) acțiunea mă (sur)prinde în fiecare cameră, în ordine aleatorie - când bucătărie,când în camera copiilor, când în dormitor sau în sufragerie. Asta așa, ca să nu ne plictisim de peisaj:)

Mai deunăzi m-a prins chiar în fața televizorului, unde am zapat în căutarea a ceva cât de cât interesant. M-am oprit pe HBO la un film despre un câine pe nume Hachiko, foarte frumos. Povestea e tristă, câinele îşi însoţeşte stăpânul în fiecare zi până la staţia de tren şi îl aşteaptă apoi să se întoarcă în același loc. La un moment dat stăpânul pleacă şi nu se mai întoarce pentru că moare, dar câinele continuă să-l aştepte în continuare, vreo nouă ani.

Ei bine, cam în momentul în care stăpânul moare iar câinele continuă cu așteptatul a apărut și Matei de la grădi și s-a postat lângă mine la tv. Primul meu impuls a fost să schimb canalul, dar juniorul a protestat vehement. El vroia să vadă cățelul. M-am gândit apoi că nu e nimic dăunător: el vede doar un cățel care stă în fața unei gări și tot felul de oameni vin la el să îl mângâie. Nu? Nu pare ceva rău pentru un copil, mai ales că respectivul cățel era chiar foarte drăguț.

Ei bine, m-am înșelat. Copilul a știut, sau mai bine zis a simțit. Și s-a pus pe un plâns cu jale, că nu mai știam ce să fac. Degeaba am încercat să îl păcălesc, să îi arăt că diverse personaje sunt de fapt stăpânii animalului, că nu m-a crezut.
Singura care l-a convins a fost într-adevăr soția stăpânului mort, care a apărut la un moment dat doar ca să constate că acel cățel era tot acolo, dar care a plecat apoi fără să îl ia cu ea. Iar Matei s-a reapucat de plâns.

Să îmi explice cineva dacă poate: de unde știa Matei că acel câine suferă și că își așteptă stăpânul?

Pe mine m-a impresionat total reacția lui și felul în care a înțeles exact despre ce era vorba.

Despre micul Buddha am mai scris și aici, se pare că lucrurile nu s-au schimbat deloc, din contră.

Mai are rost să vă spun cât de mult îl iubesc în momente din astea?

Hachiko: A Dog's story

Vezi mai multe video din film

De mare ajutor

Matei participă cu entuziasm la toate activitățile care îl implică pe fratele lui mai mic. Băița de seară e momentului lui preferat. A lui Matei, căci Pavel e de multe ori prea înfometat ca să mai aprecieze momentul la adevărata lui valoare...

De obicei, Matei e responsabil cu spălarea mânuțelor, asta ca să împiedicăm eventualele accidente provocate de prea mult elan.

Iar după baie, urmează acea masă copioasă care durează în jur de trei ore și în paralel se desfășoară activitățile de culcare a puiului cel mare care inventează noi și noi modalități de a ne testa dragostea și de a stabili importanța lui în dinamica familiei. Fair enough, are toate motivele să o facă, ne bucurăm că încă nu au apărut semne cum că s-ar simți lăsat pe locul doi.

Presimt totuși că oarecare probleme vor apărea în momentul în care Pavel va începe să mișune și să atenteze la bunurile lui Matei:) Deocamdată eu sunt singurul bun de care au amândoi nevoie câteodată în același timp, însă încerc din răsputeri să gestionez cât mai bine situația...

Niște vorbe

Parcă ultimele mele postări par prea idilice, de parcă aș vrea să fac în ciudă tuturor mămicilor care se luptă din greu cu maternitatea.

Ei bine, vin cu lămuriri: ca un copil alăptat la cerere care se respectă, Pavel are perioade când vrea să mănânce des, chiar foarte des. Mai ales seara, când stau cu el mufat aproape trei ore, evident cu pauzele datorate unor scurte adormiri de zece minute. Și da, se trezește noaptea, cam la trei ore, iar câteodată hrănitul nocturn durează și o oră.

Ce vreau eu să punctez aici e faptul că există o mare diferență față de perioada similară cu Matei: nu, nu dorm mai mult, iar treabă am mai multă (după cum vă imaginați, chiar dacă peste zi Matei e la grădi), însă toată diferența stă în atitudine și în felul în care mă raportez eu la situațiune.

Poate că zilele astea sunt mai mult mamă decât femeie, nu știu dacă se înțelege ideea, dar nevoile MELE nu sunt atât de stringente (somn, să stau liniștită, să mai ies la o manichiură, etc...). Simt că acum nu e deloc vorba de mine și știu că situația e una temporară. Când era Matei atât de mic, mai aveam clipe în care simțeam cumva că am pierdut ceva, regretam ieșirile la cafea, la film, la shopping.

Sper să nu mă acuze nimeni că m-am transformat într-o neîngrijită fără așteptări prea mari de la viață, dar acum sunt adânc îngropată în filmul ăsta cu maternitatea. Adică îi dăruiesc și ultima fărâmă de energie, fără să simt că fac vreun sacrificiu.

Știu din experiență că voi avea suficient timp să mă ocup și de mine și de nevoile mele de femeie, dar deocamdată nu mă plâng deloc că îmi petrec serile cu Pavel atârnat de mine:)

Aaa și ghiciți ce facem noi în momentul ăsta, înafară de a scrie aici:) Sau imaginați-vă cum am dat eu cu aspiratorul și mopul cu copilul împachetat în wrap...

Deci da, la al doilea e mai ușor și mai puțin stresant.

Voi reveni cu povești despre Matei, care are cele mai năstrușnice dorințe, fix când îi dau lui Pavel de mâncare. Ați putea spune că e gelozie, eu cred că el doar ne testează, vrea să vadă care e poziția lui în sufletul nostru și spun asta pentru că simt că nu e nici un dram de răutate în ceea ce face.

Trei săptămâni

...aproape. Doar atât a trecut de când ne-am cunoscut, dar am senzația că ne știm mai demult! Crește văzând cu ochii. E cuminte, foarte cuminte. Nu mă simt obosită, nici stresată, nici surmenată. E diferit, clar e diferit la al doilea, dar nu ai cum să apreciezi asta dacă nu ai trecut prin focurile de la primul pui:)

Nu e nimic spectaculos de povestit, mâncăm, dormim și creștem. Și ne e bine, foarte bine.