vineri, 29 ianuarie 2010

Micul Buddha

Alături de pasiunea nebună pentru trenuri, am identificat o alta: mămăruțele (aka gărgărițele), pe care le caută prin toate carțile din biblioteca personală..
Apropo..ați observat că în fiecare carte pentru copii apare măcar o dată o mămăruță?

Ieri după-masa, după ce am inventariat de trei ori la rând toate mămăruțele din toate cărțile, m-am gândit că îi va face o mare plăcere să le vadă animate, așa că am văzut toate filmele cu ladybugs din seria de filmulețe "Minuscules".

Apetitul lui însă nu a fost satisfăcut, așa că am început să vedem și filmulețele cu celelalte specii de insecte.

Totul a decurs excelent, încântarea a fost maximă. Până la filmulețul următor:



...ei bine...în momentul în care a trecut mașina peste cutia cu cuburi, Matei s-a pus pe un plâns disperat. S-a liniștit doar când i-am arătat că furnicuțele nu au pățit nimic.

Reacția lui m-a pus pe gânduri.

Mi-am dat seama că are un simț foarte fin în ceea ce priveste violența, sub orice formă a ei și reacționează imediat.

Până acum am încercat să reduc contactul lui cu televizorul, o sursă foarte parșivă de violență camuflată. Chiar și desenele cu Tom și Jerry mi se par violente.

Dar stau să mă gândesc: Oare e bine așa? Oare nu risc să trimit în lume un copil prea sensibil, neadaptat la realitatea din jur, destul de violentă cam peste tot.

6 comentarii:

Mira spunea...

Ufff, tu ai dreptate.
Eu nu am fost un copil extrem de ferit de violente (doar poate in masura in care atunci televiziunile nu prea existau) si, totusi, in clasa a V-a am inceput sa plang in clasa cand am citit "Puiul" de Al. Bratescu-Voinesti. Si lista continua.
Astazi sunt "om mare" dar incerc sa traiesc intr-un "cocon" - orice vine din afara micutii mele lumi roz, orice imagine neplacuta zarita pe strada, orice conversatie neplacuta auzita din intamplare, chiar si unele imagini din filme, imi fac rau fizic sau ma obsedeaza zile bune. Uneori ani. Si nu e bine, caci simt ca imi fac mie rau ferindu-ma, dar, in acelasi timp, nu ma pot nici supune in mod voit unor astfel de scene. Si nu am nici o idee cum as putea gasi un punct de trecere, o cale intre cele doua extreme.
Cred ca, pentru baietelul tau, fiind inca mic si neformat intr-o directie sau alta, cel mai bun lucru ar fi sa incepi sa il inveti "violenta simulata" - din desene animate, filme (nu documentare!), pentru a intelege ca "nu e pe bune", ca "nimic rau nu s-a intamplat", ca asta face parte din viata si trebuie cumva sa gasim un echilibru pentru a trece prin ea.
De asemenea, cred ca o idee buna ar fi sa gasesti si niste cursuri gen "judo" pentru copii de varsta lui.
Ce crezi?

raluca spunea...

@Mira - nu imi dau seama inca cat de tare as vrea sa il "calesc"...atata timp cand, chiar daca eu ca adult stiu ca nu sunt adevarate filmele, tot ma marcheaza si imi strica somnul. Da, el e baiat, probabil ca va trebui sa fie mai putin sensibil si empatic...dar iti spun sincer ca mi-ar placea sa isi pastreze cat mai mult din latura asta de copil. Pentru judo, cred ca mai trebuie sa asteptam putin, e prea mic. La momentul potrivit, il vom incuraja cu siguranta in directia asta.

Degetica spunea...

eu cred ca nu trebuie expus la violenta.
Eu cred ca noi trebuie sa ne crestem copiii asa cum simtim, fara sa ne gandim sa-i modificam ca sa se adapteze la "lumea reala".
Daca toate mamele i-ar creste dupa sufletul lor de copii, "lumea reala" ar fi mai buna.
Sa-i pregatim pentru jungla? Nu, eu ii pregatesc sa lupte prin bunatate si blandete imptriva junglei.
De ce sa ma vulgrizez eu dupa societate si sa nu se imbunateasca societatea dupa mine? (mine e generic)

Eu cred ca trebuie sa fim verticali, adica sinceri cu noi insine. Numai asa putem fi autentici in fata copilului. Iar autenticitatea e ceea ce conteaza.

poca spunea...

sensibilitatea creste si ea impreuna cu matei, si trebuie sa se extinda ca o imbratisare a toate, si sa se combine cat mai echilibrat cu intelegerea asa de mult incat sa devina iubire, nu numai instinctiva pentru furnici ci si supra-naturala, chiar si pentru cei din masina care striveste cutia.

eu acuma chiar traiesc un episod in care o persoana blanda si fara aparare este strivita sistematic zi de zi in fata mea de catre un turbat de sefh:o jigneste non-stop, urla continuu, o streseaza si cand merge sa se spele pe maini la baie.in timp ea a ajuns asa de fara curaj ca se crede norocoasa ca nu s-a imbolnavit inca, si nu spera la o rezolvare sau schimbare. bineinteles ca cu inima sunt cu ea si simte si ea asta, dar mi-e mila de el mai tare si as vrea sa fiu atat de evoluata incat sa pot sa il ajut pe el mai ales. pana acum nu am reusit deloc, imi vine sa-i crap capu, dar slava Domnului nu dau curs pornilor de genul asta. cred ca oricum, fuga nu e o solutie nicidecum, e solutia egoismului care normal ca imi spune sa ii las sa isi rezolve singuri treburile si eu sa stau linistita la mine in patuc, si nu a dragostei, care m-ar impinge sa raman daca tot am intrat, sa suport, sa incerc, sa sper.

alina spunea...

eu nu le-am expus niciodata pana acum intentionat la violenta, le-am protejat, dar nu excesiv. cand a aparut un episod care s-a cerut explicat, am facut-o. in lumea asta exista si rautate, si tristete, si lucruri rele. eu cred ca este vital si important sa le inteleaga. pentru a pricepe de ce NU trebuie sa le continuam, repetam, cream. cand e vorba despre violenta extrema insa mereu le-am pus palma (figurat sau la propriu) la ochi. pentru ca aia se poate intelege (filtra) abia de la o varsta incolo.

cam asta cred eu.
daca le tin tot timpul sub globul protector, risc sa fie mai fragile decat un fir de iarba. ori eu le vreau sensibile, dar puternice, nu vulnerabile la prima atingere (cum zic ca s-ar petrece cand ar iesi prima data de sub glob).

runbaby spunea...

lumea are nevoie de barbati sensibili si empatici, mind you :)

nu expune copilul la nicio violenta, n-o sa mai ai privilegiul asta prea mult timp, oricum....

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin