Rebusul lacrimilor

Probabil din cauză că îi iese o măsea, Pavel e insuportabil de vreo două zile și nopți. Plânge, dacă nu plânge urlă, dacă nu urlă mănâncă și câteodată toate trei deodată. Nu vreți să știți cum sunt creierii mei franjuri. Aici nu e niciun rebus. Aici sunt doar dureri de la gingii. E clar totul. Integramă pentru începători. Soluția e, aproape întotdeauna, sânul. Acolo se alină. Acolo își linge rănile. Acolo uită de durere. Cel puțin, pentru următoarele cinci minute. Când o ia de la început...

Rebusul e însă altundeva, la nivele superioare, mai bine spus la avansații în vârstă, care au înțeles din păcate, chiar dacă nu știu exact de unde, că e rușine să plângi. Așa că ne mascăm. ne camuflăm supărările, cât putem mai bine? Nu? să facem niște săpături, studii de caz să zicem.

Astăzi la trezire, "bună dimineața" veselă(poate prea veselă) urată de tati fiului cel mare, a declanșat un plâns și o jale totală. S-a supărat atât de tare, de parcă ar fi fost privat de cel mai de preț lucru. Ștefan a rămas interzis, el fusese doar draguț cu Matei, care însă a devenit atât de trist încât ni se rupea sufletul. Mi-am dat seama rapid de unde vine supărarea lui, de data asta mi-a fost chiar ușor să detectez problema, tocmai pentru că reacția era atât de neașteptată. L-am chemat imediat cu noi în pat, a venit într-o secundă, m-am băgat și eu înapoi lângă el și am luat-o de la început, ca și cum încă nu mă trezisem. Pentru că el asta voia: să mai stea în pat, să mai stea cu noi. Totul a durat câteva minute, s-a ridicat apoi singur, ca și cum nu s-a fi întâmplat nimic, ca și cum nu ar fi curs nicio lacrimă.

Și o altă situațiune: acum câteva zile, după grădi, l-a dus tati la cinema. Și încă la 3D. S-a întors rupt de oboseală, înainte de orice altceva. Bineînțeles că nu a fost chip să fentăm ritualul de seară cu puține desene și două cărți citite, chiar dacă se scurgea pe pereți.
Tocmai pentru că era atât de sfârșit, am umblat cu mănuși și eu și tati, să prevenim probabil o eventuală criză de plâns și nervi, datorată unei zi prea pline. Deh, eram și noi cam obosiți, trebuie să recunosc.
Ei bine, plânsul nu a putut însă fi evitat. El a pornit, așa cum mă așteptam, dintr-un motiv absurd: mi-a reproșat că nu a reușit să vadă o pagină din carte și m-a pus să o iau de la început cu ea. L-am refuzat.

Nu cred că am fi evitat plânsul dacă nu o făceam. De fapt, cred că i-aș fi făcut un deserviciu mare dacă nu i-aș fi dat ocazia să plângă. Să se descarce. Am stins lumina, în timp ce el mă acuza că sunt o rea pentru că nu vreau să mai citesc și m-am culcat cu el în brațe. A adormit acolo, printre suspine, în circa două minute.

Aș putea scrie atâtea, păcat că nu mă lasă gingiile alea... Însă mesajul meu de azi e ăsta: nu trebuie să înnăbușim orice plâns, chiar dacă ne vine să o facem, dintr-un instinct probabil sănătos.

Pe lângă că putem pricepe multe din plânsul lor, el e de multe ori necesar. Ca o supapă la oala cu presiune. Și cea mai nefericită reacție? Să îl facem să se rușineze pentru că plânge, să îl facem să încerce să își înghită lacrimile, de dragul nostru, al părinților cu nervii la pământ.

Matei mi-a dat și aici, cea mai cruntă lecție: l-am rugat odată să nu se mai miorlăie, eram foarte obosită. Mi-a spus, printre suspine:"Nu pot nicicum, mami, să mă liniștesc acum." Am crezut că mor, când mi-am dat seama cât de egoistă fusesem...

The Ultimate Cloth Diper

Când mi-a propus Cristina de la Hip Hip să testez un scutec nou adus, pe numele lui Itti Bitti, am fost încântată din start, chiar și fără să știu nimic despre el. Mi-a plăcut pur și simplu cum sună:) Mi-a plăcut și ideea de încă un model la colecția noastră atât de pestriță de scutece. De ce spun pestriță? Pentru ca avem o mulțime de modele: Flip, Patapum, Pop-In, Charlie Banana. Pentru că scutecim 100 la 100 textil, folosim tot ce prindem, chiar și scutece tradiționale din finet. Asta mi se pare și unul din avantajele acestui mod de scuteceală: sunt modele diferite, sunt frumoase fiecare în felul ei.

Nimic însă nu m-a pregătit pentru ceea ce am văzut când am ajuns la fața locului: o cutie maare, proaspăt desfăcută, cu niște frumuseți nemaivăzute! Vă spun sincer acum - sunt frumoase rău în pufoșenia lor. O grămadă de culori vii plus niște imprimeuri haioase, limited edition menite parcă să te facă să își dorești să vină odată vara să-l poți scoate la plimbare doar în scutec...

Mi-am ales unul, pe numele lui "Woo-bott" Tutto One Size, cu roboței, care mi se pare că i se potrivește la fix lui Pavel:). E model all in one, cu absorbanți din bambus și bumbac organic. Chiar dacă inițial mi s-a părut complicată modalitatea de montare, la prima folosință am descoperit că lucrurile nu sunt deloc ambigue: totul se asamblează pe bază de cod de culoare a capselor. Nu trebuie decât să potrivești roșu la roșu, albastru la albastru și totul merge ușor. E ca un joc.

V-am spus că se închide/ajustează cu capse? Dintre arici și capse, eu întotdeauna le-am preferat pe primele. Mi se par mai eficiente, ai siguranța unei închideri corecte chiar și în timpul unei mari zvârcoliri. Spun asta pentru că în cazul nostru, schimbarea unui scutec se lasă întotdeauna cu niște acrobații demne de Cirque du Soleil, atât din partea mea cât și din partea pacientului.

Dar să vă spun cum s-au comportat la testare - excelent. Fără niciun reproș. Pentru că ai posibilități de reglaje fine la el, îl poți fixa exact pe corpușorul puiului tău, reducând la maxim orice tentativă de evadare a "producțiilor" mici sau mari. Inserturile sunt minunate, chiar dacă am lăsat scutecul puțin mai mult decât în mod normal, au absorbit totul lăsându-mi chiar senzația că sunt cvasi-uscate. L-am folosit și pe timp de noapte, acolo unde aveam deobicei mici scăpări. Cu Itti Bitti-ul robotizat am ieșit complet uscați la liman. Și vă spun că e mare lucru - pentru efectul ăsta eram nevoită să îi pun o grămadă de inserturi la alte scutece.

Și încă ceva extrem de important, chiar dacă am lăsat-o pe final: Știu că una din principalele frici pe care le are cineva legată de scutecele textile ține de faptul că ele sunt mai voluminoase decât cele de unică folosință, bebelușii astfel scuteciți par a avea un funduleț dublu ca mărime. Chiar eu mă teameam la început că se va mișca greu, că nu îl vor încăpea hainele.

Ei bine, în cazul ăsta treaba e extrem de bine făcută - se vede că s-a muncit mult ca aceste scutece să fie cât mai mici, să se reducă impresia de “bulky” de care vorbeam mai sus. Drept urmare, Itti Bitti sunt într-adevăr mai mici decât alte scutece din aceeași categorie.

Iar dacă vrei să fie super “fit” există chiar un model pe mărimi "D’lish" pe numele lui. Cu el aproape nu faci diferența față de un scutec de unică folosință.

Hai gata că v-am zăpăcit. O singură concluzie, cea cu care am început - I've found "The Ultimate Cloth Diper"!

Tot legat de subiectul ăsta, mâine vă aștept cu o surpriză pufoasă pufoasă!

Nu sunt un exemplu

Întrebarea la care trebui să răspund tot mai des în ultima vreme e următoarea "Nu ți-e greu cu doi?". O întrebare legitimă, pusă oricărei persoane aflate în situația mea.

Vă spun sincer: Pe mine întrebarea asta mă încurcă, pentru că nu știu exact de unde să o apuc. Dacă spun că nu mi-e greu, clar spun o minciună. Dacă spun în schimb că e greu, vă induc puțin în eroare și așa, în sensul că vă provoc probabil niște sentimente de compasiune sau milă și iarăși nu e corect.

Lumea se gândește probabil că acum, a doua oară, știu să îmi rezolv unele lucruri în așa fel încât să îmi fac viața mai ușoară, însă eu... eu fac altceva - merg pe mâna instinctelor mai mult ca prima oară și aleg mereu variantele care mi se par cele mai bune pentru el, nu pentru mine.

Tocmai din cauza asta îmi dau seama că nu aș putea să îndemn pe nimeni să facă la fel ca mine. Sunt alegeri pe care mulți le văd greșite poate, pentru că se gândesc că îți complică viața. Mă gândesc acum la alăptare la cerere, la alăptare prelungită pe care o prevăd, la diversificare majoritar BLW, la scutece textile și purtarea bebelușului sută la sută din timp, fără cărucior în zonă. Lista aș putea-o prelungi, desigur.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, după ce am găsit o metodă de a face ceva mai bine, pur și simplu nu mai pot să nu o aplic. Și da, cred că e mai bine pentru Pavel că am adoptat toate lucrurile înșirate mai sus. Pentru mine? Hmm... da, e mai bine și pentru mine prin ricoșeu, fericirea puiului meu înseamnă clar și fericirea mea.

Felul în care se dezvoltă, felul în care îmbrățișează lumea și lucrurile din jur, curiozitatea și curajul lui, toate adunate îmi confirmă faptul că e bine pe unde am luat-o.

Sunt mai mulți cei care nu gândesc la fel ca mine în multe privinţe, am înţeles-o destul de târziu, am văzut-o în privirea multora , dar faptul că mă încadrez cred într-o minoritate nu mă face deloc să mă îndoiesc de justeţea hotărârilor mele. Mi-ar plăcea însă poate, puţin mai multă încredere în skill-urile mele de mamă...

Diversificarea - Our Way, The Hard Way

Cu riscul de a plictisi, voi detalia puțin subiectul "murdar" al diversificării. La fel ca și în cazul dormitului și când e vorba de mâncat/mâncare, îmi vine să spun că singura regulă...e că nu sunt reguli. Vă veți gândi probabil că am luat-o pe ulei, că exagerez ca de obicei. Da, probabil că exagerez puțin - doar există atâtea și atâtea articole și tabele cu ordinea în care trebuie date alimentele, cu vârsta de la care ele pot fi introduse, cantități, nevoile copiilor, etc. Sunt informații utile, pe care e bine să le știm însă nimic nu ne poate pregăti cu adevărat pentru realitatea atât de personală a fiecărui copil.

Pentru că pe mine m-a pălit rău amnezia legat de acest subiect, m-am trezit că trebuie să îi dau de mâncare lui Pavel fără să mai țin minte nimic de la Matei, nimic mai mult decât faptul că nu am avut nicio problemă și că a mâncat orice i-am dat. Un pic cam vag, nu? Mda, așa mi s-a părut și mie, așa că m-am pus pe citit, am mers chiar și la un curs pe tema asta.

Înainte însă, am descoperit conceptul de "auto-diversificare" și am fost extrem de încântată. Mi s-a părut grozavă ideea de a merge pe instinctul copilului și pe ideea că ne auto-diversificăm nu atât ca să creștem în greutate sau să dormim legat noaptea, cât să ajungem la un an să mâncăm alături de familie, mâncarea comună.

Semne că alimentele vor fi bine primite am avut destule, Pavel chiuia ori de câte ori îi întindeam o bucățică de pepene sau de piersică și îl lăsam să le soarbă puțin. Mă gândeam că va fi ușor, poate mai ușor ca prima oară.

Cursul acela mi-a prins foarte bine, nu atât pentru că am învățat ce să îi dau de mâncare, ci pentru că mi-a confirmat niște gânduri pe care le-am avut, mai bine spus niște presimțiri legate de subiect. Nu intru în prea multe detalii, pot spune că cel mai important e să fi maleabilă și relaxată. Cumva, imaginea pe care o am eu în minte când mă gândesc la un copil care mânâncă are mai multe în comun cu ulița bunicilor decât cu laboratorul de biologie în care a lucrat mama mea în spital. It makes any sense?

Iar Pavel( of cât îl iubesc, ce minune mi-a dat Dumnezeu!) mi-a trântit(din nou) cea mai bună lecție. Pentru că, pe cât de mișto mi se părea mie treaba cu auto-diversificarea, pe atât de complicat și messy mi se părea. Iar pentru că viașîța mea domestică e oricum super-complicată, am zis că voi combina puțin treaba, îi voi da și fructe în mână, dar și pireuri combinate cu tot soiul de legume, păstrate la congelator cu etichiete, ca să nu trebuiască "să gătesc" în fiecare zi.

Însă planurile mele au eșuat lamentabil, Pavel trăgea niște răgnete care nu lăsau loc de interpretări, imediat după primele trei lingurițe din "delicioasele" amestecuri. Nici m[car fructe blenduite nu voia să vadă - deci pere, pepene, banane, piersici etc - le mânca sub formă de felii adevărate, dar când le combinam și le amestecam îmi dădea peste mână și se apuca de plâns.

Mă gândesc că altcineva în locul meu s-ar fi gândit că trebuie întârziată introducerea alimentelor, că probabil că nu e încă momentul. M-am gândit și eu așa, dar a trebuit urgent să îmi revizuiesc părerea când l-am văzut cum salivează la mâncarea noastră. Și nu numai că saliva, dar se arăta profund jignit că lui nu îi dau nimic. Era o mare problemă, ținând cont că el a participat pasiv la mesele noastre, încă de la începutul vieții lui. Chiar nu aveam ce face, nu aveam unde să îl las nici când mâncam și nici când găteam.

Și am decis că e momentul să fiu curajoasă; i-am dat să guste o linguriță din supa noastră de fasole verde. Încântare maximă. I-am dat o păstaie în mână, a molfăit-o cu entuziasm. A doua zi, legume la wok cu condimente. Multe condimente. Pavel a primit și el, aceeași încântare.

Evident, cantitățile pe care le mănâncă el sunt mici, e vorba de câteva bucăți sau lingurițe. Ideea e că mâncarea are gust de mâncare gătită, cu ulei de măsline, cu chimen, curry, cardamon, piper. să nu uităm de ceapă și de usturoi, care ne plac la nebunie(nouă adulților + Matei). Așa că mesele lui seamănă deja foarte bine cu ale noastre, nu a trebuit să modific prea mult, noi oricum mâncăm destul de light, a trebuit doar să reduc drastic din cantitatea de sare pe care o cam puneam eu.

Fructele zilnice le mănâncă în continuare în stil propriu, cu mâna lui, ne-mixate, ne-combinate, cu multă mizerie în jur.

Singura noastră problemă e cu Matei, care nu suportă să îl vadă pe Pavel murdar-murdărindu-se cu mâncare. Începe să protesteze și să mă pună să îl șterg. Nu mă întrebați de unde a apărut asta, nu am idee.

În concluzie, metoda noastră e una complicată dar și simplă, e cu instinctul lui dar și al meu, e cu mâncat cu mâna(a lui sau a mea) fără linguriță, care mai mult ne încurcă.

Postarea asta nu se vrea o recomandare pentru nimeni, e doar povestea noastră, deși ar mai fi multe de spus.

Și un filmuleț cu deja celebra piersicuță. E printre puținele chestii care îmi permite și să fac altceva în timpul festinurilor pavelești...

Amnezia

Nu știu exact cum funcționează treaba asta cu amnezia, dar pot să spun doar că mi se pare extrem de utilă. Auzeam spunându-se că voi uita cât de tare doare. Imediat după ce am născut prima oară, mă gândeam că nu voi uita așa ceva. Ei bine, am făcut-o, că altfel nu îmi explic cumde m-am apucat să repet experiența. Evident, am uitat și de data asta.

Am uitat și cum e să te trezești de n ori pe noapte, am uitat și cum e să nu ai timp nici să mergi să faci un pipi.

Știți însă ce nu am uitat? Nu am uitat lucrurile care țin mai mult de instinct decât de memorie: nu am uitat cum să îl pun la piept, nu am uitat cum să îi înțeleg plânsurile, nu am uitat cum să îl fac să râdă.

Iar dacă m-aș fi gândit vreodată că expresia "Been There, Done That" are vreo legătură cu repetarea maternității, ei bine, m-am înșelat groaznic. Uiți și ajungi din nou să te minunezi ce mânuțe mici are, cât poate fi de simpatic când reușește să își bage piciorul în gură... ți se pare din nou cel mai tare lucru din lume faptul că se întoarce de pe o parte pe alta. Din nou ai senzația că trăiești ceva magic, chiar dacă ești mai hârșâită ca prima oară.

Când mă gândesc acum că există mame la care le e frică să îl facă pe al doilea, pentru că au impresia că nu mai au resurse de iubire le-aș spune să stea liniștite că așa ceva nu există. Cumva, îmi imaginez iubirea asta la fel cum văd eu problema laptelui matern - cu cât dai mai mult, cu atâta ai mai mult. Și nu e ca și cum ai reduce rația celui dintâi ca să îi dai celui de-al doilea. Deloc. aș îndrăzni chiar să spun că, de când cu al doilea, a crescut calitatea sentimentelor mele pentru primul: le-am golit complet de egoism. Poți să iubești atât de frumos dacă ajungi să nu îl mai consideri buricul pământului. Cumva, sună ciudat asta, dar nu o pot spune altfel.

Revenind la amnezia din titlu, nu aș spune chiar că a fost totul degeaba și că nu am învățat nimic prima oară. Am învățat ceva extrem de important: am învățat că, dacă eu sunt liniștită și relaxată, totul poate fi muuult mai ușor. Și ăsta chiar e un lucru cam imposibil de atins din prima încercare.

De două luni, în cifre

Deși are puțin mai mult de două luni, abia astăzi am fost la control/vaccin. Și chiar nu mă pot abține să nu vă împărtășesc motivul pentru care mi-a crescut inima în mine!

Pavel e ca Făt Frumos, a luat 2 kile 150 în luna asta și 6 cm în lungime. Deci are 7 kile 150 și 63 cm lungime. Și totul cu lapte fără E-uri, produs de o mamă pe alocuri isterică (da, astăzi am început prost ziua).

Nu foarte vesel

De aseară am detectat un fornăit suspect la Pavel, care peste noapte s-a definit mai clar, iar acum pot să spun că puiul meu are nas înfundat. E ceva care influențează direct pofta lui de a păpa, spre disperarea mea.

Am făcut tot ce se poate face la vârsta asta, adică ser fiziologic, pompiță(care nu face mare lucru), Nazomer.
Stau acum și îi urmăresc respirațiile și îi pipăi fruntea, mi-e frică să nu se transforme în ceva mai nasol...

Am nevoie de susținere și gânduri bune, mai ales că Ștefan e plecat din București câteva zile, iar eu am rămas stăpână unică peste împărăție...

Să ne țineți pumnii să treacă totul repede și să se dovedească doar că eu sunt puțin paranoică!

Later edit: S-a dovedit încă o dată că da, sunt paranoică:) Și mă bucur. A fost(mai este puțin) doar un fornăit, cauzat de puțin mai multe secreții decât de obicei. Deci suntem bine, mulțumesc mult de sfaturi și încurajări.

V-am mai spus că iubesc surprizele?

Matei la o săptămână



Matei la trei ani, o luna și o săptămână



Pavel la o săptămână

Evident, nu m-am putut abține de la comparații. După cum se vede cu ochiul liber, băieții mei sunt destul de diferiți în bebelușia lor.

Privind evoluția lui Matei, nu pot să nu fiu curioasă în ceea ce îl privește pe Pavel. Oare el cum va fi peste câțiva ani? Chiar nu am nici o idee și îmi place la nebunie lucrul ăsta!

meet Pavel

Bun venit în lumea noastră!

De câteva postări bune v-am tot dat emoţii prin titlurile alese (tensiunea ultimelor zile şi-a spus cuvântul), acum trebuie să vă dăm vestea cea MARE: Pavel cel mic s-a hotărât să vină pe lume azi de dimineaţă - pe la ora când toată lumea doarme dusă!
Ca să trecem şi prin datele tehnice, are fix 20 grame peste greutatea de la naştere a lui Matei (3,970), însă cel mai important, este sănătos şi pofticios.

Raluca îşi revine încet-încet după aventura nocturnă, a fost un pic mai complicat, dar din fericire şi mai scurt ca prima dată. E tare fericită şi uimită că a trecut şi prin asta... din nou. De fapt, am simţit amândoi aceleaşi senzaţii şi emoţii ca la Matei, probabil şi cu aceeaşi nuanţă palidă a feţelor :))

Ce mă bucură mult e că Pavel stă chiar lângă mămica lui, fără problemele cu mersul până la neonatologie la ore fixe pe care le-am întâmpinat la Giuleşti. Toată lumea este amabilă şi drăguţă cu Raluca, Cantacuzino e un spital curat şi destul de civilizat. Dar despre astea, cu altă ocazie, când suntem cu toţii acasă şi vom depăna amintiri...

Mâine sperăm să-i facem o vizită prelungită lui Pavel, Matei e foarte dornic să-şi cunoască frăţiorul. Vom avea la îndemână şi aparatul foto, aşa că foarte curând îl veţi cunoaşte cu toţii.

Trei torturi

Atenţie! Aceasta nu e o postare culinară. E vorba doar de felul în care am sărbătorit noi cei trei ani pe care i-a împlinit Matei: ca în poveşti, trei zile şi trei nopţi.

Dar să revenim la torturi: tortul no. 1, un tort de 3.200 kg în formă de Mickey a fost devorat de toţi colegii de grădi, de la toate grupele. Am auzit că a fost delicios, cu ciocolată şi fructe de pădure. Nu l-am gustat, pentru că nu am fost acolo. Am decis să nu ne amestecăm în sărbătorirea de la grădi pentru că am simţit cumva că am fi fost nişte intruşi, nu neapărat pentru Matei, dar pentru ceilalţi copii. Am simţit că acolo e un alt univers unde nu e nevoie de participarea noastră. Şi se pare că am făcut bine: copiii s-au distrat, au dansat şi cântat, au ciocnit pahare cu şampanie.

Tortul no. 2, cu ananas, iaurt şi pişcoturi, făcut acasă, a fost mâncat la petrecerea făcută cu bunicii, naşii, unchii şi încă câţiva prieteni vechi de-a lui tati. L-am sărbătorit pe Matei cum se cuvine, cu mâncare gustoasă şi multă voie bună.

Tortul no. 3, cu biscuiţi, brânză şi bezea (din nou, home-made) a fost servit la cea de-a treia şi cea mai mare provocare pentru noi: douăzeci de musafiri, mari şi mici, plus Şerveţel cu trucurile lui. Pentru Matei (şi nu numai) a fost extraordinar, nu cred că dacă am fi procedat altfel ar fi ieşit la fel de fun pentru toată lumea. La fel ca şi mâncarea făcută în casă, petrecerile sunt cele mai gustoase dacă le organizezi cu mâinile tale :)

Mulţumim aici tuturor participanţilor la această desfăşurare de forţe pe trei planuri, care s-au bucurat alături de noi că băiatul nostru a mai crescut cu un an. A! Şi să nu uităm să mulţumim pentru cadourile frumoase pe care le-am primit! Vă aşteptăm şi la anu', când promitem să o facem şi mai lată.

Mici genii

Am găsit astăzi filmulețul ăsta și mi s-a părut imperativ să îl împărtășesc cu cât mai mulți părinți!

Frumos

Am găsit aici un poem frumos, pe care imi permit sa il reproduc și la mine, pentru că sunt total de acord cu ceea ce spune. A venit ca un răspuns la postarea scandaloasă care a apărut săptămâna trecută pe un blog(chiar nu intenționez să dau vreun link) despre violență, ca metodă de educație...Chiar dacă l-ați mai citit, merită revăzut!

Copiii învață ceea ce trăiesc

Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne.
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi.
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie temători.
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă să se autocompătimească.
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi.
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi.
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel.
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi.
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr.
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul.
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi.
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti în lume.

Sursa: Dorothy Law Nolte , Copiii învață ceea ce trăiesc , Ed Humanitas

Stocuri

Chiar dacă acum, a doua oară, așteptarea e altfel pentru că știu în linii mari cam ce va urma, simt că în ultimele zile s-a schimbat ceva. Totul a căpătat o altă consistență, copilul meu a devenit mai real pentru mine, într-un mod ciudat. De simțit îl simt la fel de tare, dar parcă am devenit mai conștientă de existența lui... Are oare sens ce spun?
Cumva, până acum, mă gândeam la el ca la copilul no.2, fratele lui Matei. Acum a devenit pur și simplu "copilul". Nu simt nicicum nevoia să acord numere, să mă gândesc că doi urmează după unu.

Era un lucru pe care nu îl prea înțelegeam până acum, dar pe care nu îndrăzneam să-l vorbesc cu nimeni: cât loc ai să iubești? Mi se părea că îl iubesc pe Matei într-atât, încât cu greu se mai poate strecura cineva acolo... Ei bine, prin nu știu ce magie, mi-am dat seama (am simțit) că lucrurile stau puțin altfel: că cei doi copii nu își vor disputa aceeași felie de iubire, că odată cu apariția noului copil a apărut o nouă felie, doar a lui, pe care nu trebuie să o împartă cu nimeni.

La fel cum Ștefan are locul și felia lui de iubire, alta decât oricare dintre copii.
Și rezerve sunt fără limite.

Și toate gândurile astea mi-au provocat atâta liniște și siguranță că totul va fi bine mai departe... Simt că acum voi ști cum se numește, că îmi va spune cumva numele lui. Greșeam și aici pentru că încercam să găsesc un nume care să dea bine în sintagma "Matei și ....", dar acum îmi dau seama că nu e deloc abordarea corectă, de asta nu am găsit încă răspunsul.

L-am văzut ieri la control. Dormea cu bărbia sprijinită în mânuță. Și doctorul ne-a atras atenția că ochișorii lui se mișcă sub pleoape, semn că visează. Pe bune acum: Oare ce pot visa bebelușii în burta mamei lor? Mi se pare ceva extraordinar, fascinant de misterios... și de frumos.