Unele bagaje

... sau pietre de moară, cam despre ele e vorba. Știți mailul ăla lung pe care trebuia să îl scrii dar nu ai chef, mai bine nu răspunzi la telefon când te sună să te întrebe dacă mai te interesează? Știi măseaua aia care te tot doare câte un pic de ceva vreme, dar care se liniștește după vreo două calmante? Dar sertarul ăla în care trebuiau să fie doar articole de lenjerie, dar care a devenit surprinzător de greu de închis și eclectic în componența lui? Vouă nu vi s-au adunat în cămară borcane de care nu vă atingeți de ceva ani pentru că nu mai știți ce conțin?

E un feeling pe care îl caut aici, de fapt nu îl caut, eu îl știu exact, dar încerc să vă fac să îl găsiți și voi. Și nu pentru că sunt sadică(el nu e deloc unul plăcut), ci pentru că vreau să vă fac să înțelegeți starea de maximă ușurătate și împlinire, pe care am trăit-o azi, când după 13 ANI, mi-am refăcut carnetul de conducere. Da, am avut și eu odată carnet, însă mi-a fost  furat cu ocazia primei mele vizite în capitală, o vizită fulgerătoare, ce a durat doar câteva ore.

Degeaba mi-am zis atunci că nu mai pun piciorul în București, destinul avea alte planuri cu mine.
Bine, nu are rost să mă întrebați ce vreau exact să fac cu el (cu carnetul adică), e posibil ca rolul lui în viața mea să se fi încheiat aici:)