De fapt, nu. E doar o cursă nebună după fericire. Aş fi nedreaptă cred dacă aş afirma că nu sunt fericită cu ceea ce am. Aş fi tare nasoală. Deci nu, nu aşa trebuie luată afirmaţia mea: sunt fericită şi necunoscătoare pentru tot, dar pentru ca viaţa nu e făcută din o acumulare de cadre statice (frame-uri) frumoase, ci dintr-o curgere, o prăvălire de evenimente ce trezesc trăiri în noi toţi, e muncă multă, e ajustare fină, clipă de clipă.
E vorba despre creştere, e despre cizelare poate, iar rezultatul... păi nu e unul. De fapt avem rezultat, sigur că da, doar că el se modifică atat de repede, încat nu are timp să ajungă să conteze. Bine, rămane de stabilit ce fel de matematică vrei să aplici. Normal, dacă te interesează atât de mult rezultatul, atunci poţi să te focusezi pe el, doar că rişti să rămai înţepenit în proiect, într-un azi care s-a transformat demult în ieri pentru toţi ceilalţi înafară de tine.
Se presupune că la treizecisipatru de ani ar trebui să pot răspunde fără să clipesc la întrebarea "Cum te vezi peste un an de zile?", dar nu pot şi nici nu îmi doresc să o pot face.
Mereu m-au scos din sărite formularele care, pe lângă adresă, numele părinţilor, datele din buletin, te mai întreabă şi ce "funcţie" ai şi care iţi e "ocupaţia". Mă scoate din sărite nevoia asta a sistemului să iţi distribuie un sertar fix, o pătrăţică bine-ştiută, la fel cu a cîtorva alţi indivizi.
Da ştiu, la niciun formular completat nu se aşteaptă nimeni să te spui cu-adevărat pe tine. Nu, e vorba doar de sertăraşe.
Bine bine, dar atunci, oare cine vrea să mă audă cum cânt? Si oare o pot face doar în intimitatea cea atât de aducătoare de siguranţă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu