Am fost și eu în vizită

Presupun că aceasta e cea mai întârziată reacție la evenimentul organizat de Medlife, cu ocazia sărbătoririi celor 10 000 de bebeluși născuți acolo. Am ajuns acolo, invitată de Mămica Urbană, împreună cu alte bloggerițe de soi (toate mai conștiincioase decât mine). Mărturisesc că am mers mânată de o super-curiozitate, experiența mea cu privatul fiind nulă, dorind să aflu(în secret) și dacă mă primesc acolo în calitate de doula. Nu că aș avea vreo naștere pe țeavă acolo, ci doar așa, pentru viitor. Din povești de pe la lume adunate, accesul unei doula în cazul unei maternități de stat este foarte puțin probabil, așa că îmi îndreptam speranțele înspre privat.

Pentru mine personal Medlife are o mare bilă albă, pentru rolul jucat în organizarea evenimentului din septembrie cu Michel Odent. Mi se pare că cei de acolo lucrează susținut la schimbarea imaginii pe care o are lumea atunci când vorbește de nașterea în sistemul privat, imagine care implică obligatoriu cuvintele "cezariană" și "lapte praf". Faptul ca ei (conducerea, PR-ul) doresc o schimbare mi se pare un lucru grozav, rămâne doar să aud feed-back-uri pozitive de la mamele care vor naște acolo. Să nu rămână totul la stadiul de promisiuni și lucrături piaristice adică. Să aud povești despre mame la care li s-a respectat eventualul plan de naștere, mame care au fost învățate cum stă treaba cu alăptarea, mame care pot recomanda Medlife nu doar pentru curățenie și liniște, ci pentru că au avut nașterea pe care și-au dorit-o. Eu mă tot întreb de ce nu poate fi și aici la fel ca la Eva - Brașov? Doar cunosc o mulțime de cazuri de femei care au fugit sa nască acolo... E clar ca există cerere și pentru natural, nu doar pentru cezariană. Știu că ea este foarte dorită, dar de ce nu e oare ascultat domnul Ionel, directorul de la Brașov, când le sugera colegilor lui "să se mai și abțină" cu intervențiile?  Să fie buni, să fie pregătiţi, dar să se abţină.

Stop! Să încep totuși prin a face prezentările, să înțelegeți de cine e domnul de mai sus:

Întâlnirea/eveniment  i-a avut ca vorbitori pe Dl. Nicolae Marcu, Director General MedLife, Dr. Aurel Ionel directorul clinicii Eva din Brașov, Margareta Albici, managerul spitalului din București și Roxana Voloșeniuc, redactor-șef la Elle și mama care-a-născut-la-Medlife, plus o doamnă medic neonatolog. Pentru că am fost atât de înceată în reacție, mi-e greu să vă enumăr acum topicurile atinse în discuție, nici nu aș fi vrut neapărat să fac asta, au fost fete-bloggerițe care au făcut asta mai bine decât aș putea să o fac eu. Vă mărturisesc faptul că, pentru mine, prezența și povestea Roxanei Voloșeniuc a fost edificatoare pentru tot ce urma să fie acea întâlnire. M-am simțit brusc o intrusă în lumea aceea a privatului, a saloanelor de lux, eu care am considerat condițiile de la Cantacuzino excelente, pentru simplul fapt ca eram doar trei în salon și că aveam copilul lângă mine, o upgradare maximă față de Giuleștiul de prima dată, unde eram nouă în salon și mergeam la alăptat din trei în trei ore.Mi-am dat brusc seama că nu mă încadrez deloc în target, că ei răspund acolo unor cu totul alte feluri de nevoi decât aș fi avut eu vreodată. Nu că nu aș fi apreciat luxul, dar nu l-aș fi pus niciodată pe primele locuri pe o listă ipotetică a lucrurile pe care mi le-aș fi dorit în preajma nașterilor mele. Acolo se găsesc lucruri atât de greu de găsit la noi, dar atât de normale în simplitatea lor - vorbesc de siguranța, intimitatea, căldura atât de încurajate de Odent, atât de importante în bunul mers al lucrurilor.
E atât de delicat și complicată treaba cu nașterile... Mentalități care trebuie schimbate, munți ce trebuie dărâmați. Reconstrucție. 

Greu. E greu chiar și să pui degetul pe răni... Pentru că lucrurile trebuie să o ia pe altă cale și la gravide, ca și la ei. Știu că deocamdată mentalitatea lor, a medicilor e să asigure un serviciu medical de cea mai înaltă calitate, prin care să câștige încrederea gravidelor... Ei spun că asta li se cere, nu îmi dau seama încă cine ar trebui să le explice femeilor că ele sunt create capabile să facă față unei nașteri prin propriile puteri, că nu au nevoie de nimic la o adică, nici de peridurală, cu atât mai puțin de ghionturile date de ocitocina mult - folosită.
Revenind la discuție, s-a vorbit despre treburi grele, ca VBAC, sau nr maxim de cezariene, despre prematuri și șederea în post-operator.Pentru că fetele din public au fost foarte bine informate, discuția a fost una consistentă, din care au avut toți participanții câte ceva de învățat, și noi dat și ei - specialiștii, zic eu.
Închei acum cu o chestiune arzătoare pentru mine: închei într-o notă optimistă, cu promisiunea doamnei  Margareta Albici că mă va primi pe post de doula când voi solicita asta:)

meet Pavel

Bun venit în lumea noastră!

De câteva postări bune v-am tot dat emoţii prin titlurile alese (tensiunea ultimelor zile şi-a spus cuvântul), acum trebuie să vă dăm vestea cea MARE: Pavel cel mic s-a hotărât să vină pe lume azi de dimineaţă - pe la ora când toată lumea doarme dusă!
Ca să trecem şi prin datele tehnice, are fix 20 grame peste greutatea de la naştere a lui Matei (3,970), însă cel mai important, este sănătos şi pofticios.

Raluca îşi revine încet-încet după aventura nocturnă, a fost un pic mai complicat, dar din fericire şi mai scurt ca prima dată. E tare fericită şi uimită că a trecut şi prin asta... din nou. De fapt, am simţit amândoi aceleaşi senzaţii şi emoţii ca la Matei, probabil şi cu aceeaşi nuanţă palidă a feţelor :))

Ce mă bucură mult e că Pavel stă chiar lângă mămica lui, fără problemele cu mersul până la neonatologie la ore fixe pe care le-am întâmpinat la Giuleşti. Toată lumea este amabilă şi drăguţă cu Raluca, Cantacuzino e un spital curat şi destul de civilizat. Dar despre astea, cu altă ocazie, când suntem cu toţii acasă şi vom depăna amintiri...

Mâine sperăm să-i facem o vizită prelungită lui Pavel, Matei e foarte dornic să-şi cunoască frăţiorul. Vom avea la îndemână şi aparatul foto, aşa că foarte curând îl veţi cunoaşte cu toţii.

De dimineață

Mda, voiam să scriu mai repede aici, dar nu am putut din motive de net... Long story short, dacă de 8 martie am primit flori și îmbrățișări fierbinți, de 9 martie am primit...o răceală/viroză de toată frumusețea. Și cum bine știți, gravidele nu prea se pot doftorici altfel decât naturist/băbește, am făcut doar inhalații cu sare și am băut la zeamă de ridiche neagră cu miere și alte siropuri permise(pătlagină etc) cât să-mi ajungă pentru un an. Nu am scris nimic ca să nu ziceți că mă plâng iar de ceva, o fac acum pentru că lucrurile merg pe calea cea bună, tocmai am fost să mă asculte cineva la plămâni că nu îmi plăcea deloc cum se auzea tusea mea.

Cum spunea Ștefan: ne vom aduce aminte de perioada asta pre-naștere, ca de un moment greu peste care am trecut cu brio și din care am ieșit cu toții mai puternici și mai imunizați:)

Îmi era groază doar să nu se grăbească Pavel să ne cunoască, pentru că ar fi avut surpriza(neplăcută - zic eu) să fie întâmpinat de o mamă cu mască pe față, deloc prietenoasă.

Cum spuneam, lucrurile sau îndreptat, încă puțin și sunt complet pe picioare.

Dacă tot am fost azi la spital pentru plămâni, medicul ginecolog a profitat ca să îmi facă și un control scurt al situației sarcinii. Mărturisesc că nu am fost foarte surprinsă când m-a întrebat dacă nu vreau să rămân ca să nasc. Colul e complet deschis/șters/moale, numai bun de născut.

Din nou l-am făcut să râdă când i-am răspuns că "nu vreau să rămân pentru că nu îmi vine să nasc". Știu că sună caraghios, nu e un moft, dar țin morțiș să nasc atunci când va vrea copilul să o fac, cu contracții pe bune, neprovocate de nimeni altcineva. Cum spuneam și aici, cred cu tărie că ăsta e primul lui act de voință.

Cert e că mult nu mai este, îl simt că nu mai e mulțumit deloc cu situația actuală cam claustrofobică.

Am găsit un fluture

Așa cum mi s-a prezis(dorit), viroza păcătoasă a lui Matei a trecut complet într-o săptămână, iar băiatul a fost livrat cu greu azi de dimineață la grădi. Se obișnuise acasă, să se corcolească în patul lui mami și să fie tratat ca un prințișor.

În timp ce îmi făceam(într-un final glorios) bagajul pentru maternitare, am avut o senzație din ce în ce mai pregnantă că s-a schimbat ceva. S-a schimbat ceva în feelingurile mele, în felul în care mă raportez la evenimentul ce se apropie cu pași repezi. Am realizat apoi că schimbarea are loc de ceva vreme, doar că eu eram atât de axată pe problemele de care v-am povestit, că aș fi pierdut probabil momentul. Vorbesc aici de o stare specială, de euforie amestecată cu nerăbdare amestecată cu emoție amestecată cu puțină frică. Un cocktail unic, pe care nu cred că-l mai simți de multe ori în viață.

Bineînțeles, nimic din toate astea nu se vede dinafară. Dinafară îmi imaginez că se vede doar o balenă care se târăște cu greu printre pereții casei și oftează la fiecare schimbare de poziție.

La asta chiar nu mă așteptam prin comparație cu sarcina no 1, când am zburat vioaie până în ultima clipă. O fi copilul mai mare(deși nu cred, doar Matei s-a născut cu 4 kile) sau or fi semnele vârstei(3 ani contează așa de mult?) de vină pentru greutățile astea de mișcare...Oricum, nu de ele voiam să spun aici, ci de bucuria pe care ți-o aduce, pe nesimțite în suflet, gândul că vei mai avea un pui mic.

Încă puțin

Aproape 37 de săptămâni, mai avem puțin.

Ieri am fost să mă întâlnesc pentru prima oară cu medicul cu care voi naște. Îl cheamă Dragoș și am stabilit să sărim peste formulele de politețe. Nu, nu e același cu medicul care mi-a monitorizat sarcina, în schimb e același cu cel care m-a ajutat să îl nasc pe Matei, deci ne cunoaștem destul de în amănunt:)Poveste lungă, inutil să vă spun.

Ne-am revăzut cu plăcere, i-am predat toată documentația adunată îl cele nouă luni, am verificat cum stau lucrurile: copil mare (3kg300 după părerea ecografului), vioi de nu se poate (nu vreți să știți cât îmi ia ca să adorm seara), col deschis, deci poate să vină oricând.

"Cum vrei să naști?" - m-a întrebat.

"The hard way" - i-am răspuns. Adică natural, fără peridurală. Nu l-a surprins răspunsul, dar mi-a spus că aude rar așa ceva, în general lumea vrea să fie cât mai nedureroasă treaba.

I-am mărturisit că eu nu o văd ca pe un act din curaj, din contră. Mă înspăimântă mai ales ideea de a nu avea control total asupra expulziei copilului, cât și acul înfipt între vertebre...În plus, pe Matei l-am născut fără și am văzut că se poate, chiar dacă a avut patru kile iar eu nu sunt prea mare nici prea lată.

Să dea Domnul să meargă totul așa cum trebuie iar eu să fiu la înălțimea situației. Să nu uit nici un moment că atunci nu va fi vorba de mine, de confortul meu, ci de el, de puiul meu care va veni pe lume.

Vă mărturisesc că e adevărat ce se spune, durerile nașterii se uită imediat, însă senzația de magie pe care o ai când îl auzi pentru prima oară nu se uită defel...

Văzând cât sunt de pregătite celelalte gravide bloggerițe (Ada, Delia), am decis că e cazul să mă agit și eu puțin, așa că am scotocit printre cutii după hainele de bebe pe care țineam minte că le mai am de la Matei. Nu are rost să vă spun că am descoperit că sunt mult mai puține decât știam, din cauză că am tot dat din ele, deși nu mai știu prea bine cui. Cumva ne vom descurca, nu îmi fac gânduri suplimentare.

V-am spus că o să-l cheme Pavel și că Matei îl caută în fiecare zi când vine de la grădi?

O poveste frumoasă

Vreau mult să vă împărtășesc istoria unei nașteri, pentru că, așa cum spunea și autoarea e bine ca femeile care urmează să treacă prin experiența asta să știe că au de ales. E o variantă puțin mai altfel, care merită luată în considerare.

Dacă aveți răbdare, veți citi o poveste frumoasă, diferită de majoritatea celor pe care probabil că le-ați auzit deja. Dau cuvântul Alinei și mulțumesc încă o dată destinului că mi-a scos-o în cale, datorită micului meu studio, bineînțeles!

"Motivul pentru care m-am apucat sa scriu despre cum am nascut e simplu. Am avut o experienta grea, dar foarte frumoasa, si mi-as dori sa fie cat mai multe astfel de nasteri in Romania. Cred ca prea multe mame accepta durerea si umilinta din spitalele de stat, ca fiind un standard de neevitat. Cred ca mult prea putine indraznesc sa isi ceara macar drepturile minime din lege, nu mai vorbesc sa indrazneasca la mai mult. Si mai cred ca, daca mamele care au nascut “altfel” s-ar ridica si ar vorbi, ar fi o lectie ca sa poate. Poate, peste doi sau peste cinci ani, nu am mai fi noi exceptia, sau oricum nu o exceptie asa izolata.

Eu aproape am nascut in apa, la o clinica privata din Constanta. Spun “aproape” pentru ca bebe a fost prea mare pentru bazinul meu si dupa un travaliu lung, am consimtit la cezariana. Cu toate ca am terminat intr-o operatie, am avut o experienta extraordinar de puternica. Iar costurile cred ca nu au fost mai mari decat totalul spagilor dintr-un spital de stat din Bucuresti.

Cum am ajuns acolo?

Acum vreun an jumate, am ajuns pe net la un forum de proaspete mame. Ele povesteau despre nasterea in apa si o clinica in Brasov, singura la ora aia din Romania unde se facea asa ceva. Erau multe pagini si multe povesti; am citit pana dimineata. Iar apoi, in somn, am visat despre cum am sa nasc si eu intr-o zi in apa. Nu aveam nici un plan de facut copii, dar nasterea in apa parea genul de idée pe care sa o tii intr-un colt al mintii pana cand ai sa ai nevoie de ea. Desi imi suna usor utopic, daca ma gandeam la toate nasterile prietenelor mele, majoritatea traumatizante…

In august am ramas insarcinata, asa ca am inceput sa fiu cu adevarat interesata de ce ar presupune nasterea in apa. Iar in septembrie am citit despre Isis, o clinica noua de la Constanta, unde una din mamele de pe forum tocmai nascuse o fetita in apa. Experienta ei suna ca o vacanta – au plecat la Constanta mai devreme cu 10 zile si au facut plaja pana la nastere, care a fost usoara si lina; oamenii din clinica sunt extraordinari si cu mare deschidere la nasterile naturale-naturale, iar conditiile sunt de hotel. Marele avantaj al clinicii de la Constanta, fata de cea de la Brasov – mai multi doctori fac nastere in apa, daca nu e unul disponibil, nu se strica tot scenariul. La Brasov e un singur medic; cand e de garda la spital, la revedere nastere in apa, ai facut drumul degeaba!

Prin noiembrie, am plecat cu sotul meu la Constanta, sa cunoastem clinica si pe directorul ei, Dr. Mohamed Zaher, un palestinian cu alura de urs de treaba, mutat de vreo 20 de ani in Romania. A fost dragoste la prima vedere. Principiul clinicii, spunea medicul, este nasterea naturala si deplinul acord cu dorintele mamelor. Nimic nu se intampla fara acordul pacientelor, daca nu e o urgenta medicala. Importanta este experienta copilului si a viitorilor parinti, nu neaparat indeplinirea formalitatilor standard. Am vizitat saloanele, am vorbit cu medicii, am vazut cada, am discutat despre nasterea prin hipnoza. Si am plecat de acolo fericiti, aproape uluiti in fericirea noastra: e prea frumos ca sa fie adevarat!

In lunile care au urmat am fost intr-o stare total zen. M-am pregatit ca la carte, cu analize, sport, mancare sanatoasa si cursuri de ingrijire a copilului. Si, dincolo de toate astea, am avut permanent un zambet pe fata – aveam sa am o nastere extraordinara, de care nu imi era deloc frica. Simteam ca am sa fim pe maini bune, si eu, si Toma, bebelusul nostru.

Bineinteles, toata lumea, de la ai mei pana la colegii de la birou, se uitau la mine ca la o nebuna. Cum sa ma duc pana la Constanta, ce, s-au terminat maternitatile din Bucuresti? De ce as vrea sa nasc natural, fara macar o epidurala, daca tot ne-o ofera medicina pe tava? Si mai ales, toti pareau ingrijorati ca ma dau pe mana „unui arab” (cate prejudecati despre omul asta!), cand aveam la Bucuresti doctori cu nume mari. Ce-o sa se aleaga de mine, daca e vreo problema?

Stiam clar ce-o sa se aleaga de mine – in primul rand, eu am sa aleg. Nu o sa imi spuna doctorul sa nasc la data de x, pentru ca atunci are el liber in agenda, nu o sa am un travaliu accelerat de ora la care medicul meu are programari la cabinet, nu o sa stau departe de copilul meu si nu am sa dau nimanui spaga sa se poarte omeneste cu mine si cu bebelusul.

Si cu hotararile astea in cap, in noaptea de 1 spre 2 mai am luat-o spre mare. Intai a fost travaliu fals, dar sarcina era prea avansata ca sa ne mai plimbam asa pe autostrada, toata-ziua-buna-ziua. Cinci zile am ramas la clinica, impreuna cu sotul meu, intr-o rezerva cu doua paturi cu vedere la mare. Cand ne vedea pe holuri, doctorul radea la noi si spunea – stati aici, unde sa plecati, ce, nu va place in vacanta? Si vacanta a fost – zile intregi cu plimbari pe plaja, stat la terase in soare si bai in marea inghetata, pentru jumatatea mea mai curajoasa.

In dimineata de 6 mai, mi s-a rupt apa. Am avut un travaliu de 12 ore (cand or fi trecut?). Dupa doua ore de impins la dilatatie maxima, doctorul a ajuns la concluzia ca Toma nu coboara deloc in bazin. Avand in vedere dimensiunile lui, 4.1 kg si un cap care nu a incaput in estimarile ecografului, mi se spusese ca s-ar putea sa se intample asta. Dar ma bucur ca am incercat si nu imi pare rau pentru nici un minut din cele 12 ore.

Stiu ca am facut tot ce se poate, stiu ca Isis e unul din putinele locuri unde oricum ma lasau sa incerc atat. Si stiu ca toata lumea, de la primul la ultimul om din sala, de la directorul clinicii pana la infirmiere, a fost acolo pentru mine, pentru ca eu sa reusesc.

Cand ma gandesc la cele 12 ore, nu ma gandesc cu groaza sau cu durere sau cu rusine, ca in atatea povesti ale prietenelor mele, care au nascut in spitale normale. Imi aduc aminte despre cum intra soarele in apa din cada, cum am stat cu sotul meu alaturi tot timpul, cum mirosea apa a levantica de la sarea de baie pe care am adus-o cu mine. Cred ca toata lumea a zis ca suntem dusi cu capul cand a vazut cada plina de ierburi uscate, dar important e ca doctorul ne-a lasat in boii nostri! Imi mai amintesc cum intrasem ca intr-o transa si eram complet intoarsa spre mine si spre ceea ce mi se intampla. Chiar nu stiu cand au trecut cele 12 ore, am fost intr-un spatiu in afara timpului...

Cat despre dureri, de ce spune toata lumea ca sunt cele mai groaznice din lume? E drept, „pe uscat” au fost mai rele decat in apa, dar nicaieri nu au fost insuportabile. In plus, invatasem o tehnica de respiratie pe contractie (inspiri numarand lent pana la 4, expiri numarand lent pana la 6) si, concentrandu-ma la ea, aproape ca nu stiam cand se termina durerea...

Cel mai greu a fost momentul in care doctorul mi-a spus ca imi lasa o ora de gandire - mai stam sau ne mutam in sala de operatie. Inima lui Toma batea bine, deci timp era berechet. Dar deja el avea un hematom mare in varful capului si era evident ca se loveste de oasele bazinului. A fost un moment tare greu, in care ma luptam cu sentimente contradictorii: vreau sa nasc natural - dar daca insist aiurea si ii fac rau si copilului?; nu ma intorc acasa infranta, dupa ce am batut toba despre cum am sa nasc eu complet natural, in apa - dar zau, nu mai pot; nu se poate sa nu iasa, m-am pregatit in atatea feluri pentru nascut natural - dar am incredere in medici si nu cred ca ma trombonesc ca nu merge, numai ca sa scape mai repede de mine.

Si uite asa am ajuns si pe masa de cezariana unde, odata sedata, sotul meu imi povesteste cum repetam intr-una "n-am putut, n-am putut". Si dupa aia l-au adus pe Toma, si era alb si mic si lung si absolut perfect. Si restul nu a mai contat. L-am primit la mai putin de o ora dupa ce l-au scos, si imediat mi l-au pus la san si l-au lasat cu mine in pat vreo patru ore. De a doua zi, de cand m-au mutat inapoi in camera cu sotul meu, l-au adus si pe el, si de-atunci suntem de nedespartit.

Am avut rapid lapte pentru el - a ajutat travaliul aproape complet si reintalnirea foarte rapida. Si de atunci am lapte berechet. E o experienta uluitoare!

Cat am mai stat la Constanta – a durat mai mult certificatul de nastere la primarie decat refacerea mea – am avut parte de un super tratament. De la doctor si pana la infirmierele care ne aduceau masa, toata lumea din clinica partea sincer interesata de noi. Ne e bine, stim ce avem de facut, avem nevoie de ajutor?

Acuma, daca e sa fac o comparatie intre nascutul natural si cezariana, as alege oricand, de data asta in cunostinta de cauza, nasterea naturala. E mai simpla, mai fara dureri si mai ales cu impact zero dupa ce s-a sfarsit. La cezariana am avut dureri in primele zile, nu am voie sa fac multe lucruri si am un mare semn de intrebare privitor la o a doua nastere naturala, mai ales daca bebe va fi la fel de mare.

In plus fata de o nastere normala, nasterea in apa face lucrurile mai usoare, mai putin dureroase si, teoretic, mai rapide. Nasterea in apa relaxeaza si – asta o spun din carti, eu nu am trait-o – face expulzia o joaca de copii, in numai cateva minute. Daca ma gandesc cate beneficii are nasterea in apa, pur si simplu nu reusesc sa inteleg de ce nu au toate spitalele in inventar o cada de nasteri...

Vorbeam cu sotul meu in masina la intoarcerea in Bucuresti - am fost ca intr-un refugiu, un loc sigur, si trebuie sa ne intoarcem in lumea reala. O sa fie probleme, o sa avem griji, Toma o sa se mai imbolnaveasca si o sa planga, eu poate am sa ma plictisesc acasa. Dar important este cum incepi lucrurile, si pentru asta Isis a fost cel mai bun loc la care puteam spera.

Nu scriu ca sa fac reclama clinicii unde am nascut – desi reclama se cheama testimonialul unui client incantat! Poate fi orice clinica unde se practica nasterea in apa. Poate fi orice clinica unde se practica nasterea cu chip uman, nu cea industriala. Important este ca si alte femei sa afle ca se poate si altfel."

Cu sau fără? Un post cam deraiat.

De când s-a născut, a trebuit să iau o groază de decizii, unele grele, altele mai puţin, în funcţie de importanţa lor.

M-am întâlnit cu: Să îi dau sau să nu îi dau completare, Să îl adorm în braţe sau să îl las să plângă până adoarme de disperare, Să îl mut la el în cameră sau să îl ţin cu noi, Să îl las să mai doarmă la noi în pat sau nu, Să îi fac baie în cadă sau în covată, Să îl diversific cu biberonul sau cu linguriţa...şi pot să o ţin tot aşa.

Pentru că eu cred pe bune că există acel lucru numit "instinct matern", m-am folosit cu brio de el. Şi sunt mulţumită de rezultat. Da, am citit şi bloguri, am vorbit cu alte mămici, bone, etc, dar am mers tot pe instinct. Ştiţi prea bine, nimeni nu deţine toate răspunsurile corecte, pentru că nu există aşa ceva. Ce funcţionează la mine, poate foarte bine să nu meargă deloc la tine şi viceversa.

Şi am luat deciziile fără să îmi fie teamă că greşesc. Voi vedea mai târziu dacă am procedat bine.

Îmi doresc să cresc un copil curajos, care să nu se poticnească în propriile lui eşecuri, care să îşi asume hotărârile pe care le ia. Ştiu, mai e până atunci...dar, nu vreau să îl cresc în puf, deşi toate avem tendinţa asta.

Un nene cu părul alb foarte drag mie, mi-a spus, când a aflat că sunt însărcinată: "Să nu cumva să îţi provoci naşterea. Dacă poţi, lasă-l să vină când vrea el. E primul lui act de voinţă."

L-am ascultat şi am fugit de cezariană sau alte planificări.

Văd că am deraiat de la ceea ce voiam să scriu aici...Subiectul propus ar fi trebuit să fie "Cu sau fără premergător". Voi scrie mâine despre asta.