Micul om mare

Primul lui an de viaţă e atât de aglomerat, atât de plin de mici evenimente, încât îl sărbătoreşti la fiecare lună. Vine al doilea şi lucrurile se mai relaxează.

Deşi realizările lui de acum sunt mai spectaculoase, parcă nu mai îmi vine aşa să pun anunţ la afişierul blocului că Matei duce singur la gunoi biscuiţii care au căzut pe jos, din proprie iniţiativă.

Acum un an, cât eram de fericită că stă singur în funduleţ...

Explicaţia e simplă, cred: nu am devenit mai insensibilă, progresele lui mi se par în continuare încântătoare, diferenţa e că mi-a pierit total dorinţa de a-l compara cu alţi copii de vârsta lui.

Şi asta pentru că, dacă până la un an îl înghesuiam şi eu în grilele de dezvoltare, acum situaţia devine mai complicată, fiecare copil are ritmul lui propriu de creştere.

Nu îl voi grăbi să facă anumite lucruri, doar pentru că le-am observat la alţii. Nu cred că e ruşine să ai suzetă, să stai în carucior, să vrei la mama în braţe.
Pe de altă parte, îi voi vorbi în continuare ca unui om mare, ştiu că mă înţelege, chiar dacă, în vocabularul lui sunt doar patru cuvinte:"mama", "tata", "da' şi "nu".

Acum un an:
Acum:

Intim

Domnul Nechita Neculai este proprietar. Pentru că nu a auzit de noţiunea de “hair stylist” îşi spune, în continuare, frizer. Şi pentru că rezistenţa la schimbare e destul de puternică la vârsta lui, locul pe care îl deţine se numeşte simplu: frizeria„Intim”.

Îmbrăcat într-un halat scurt alb, impecabil, îşi aşteaptă zi de zi, puţinii clienţi( probabil extrem de fideli), citind imperturbabil, ziarul “România Liberă”.Niciodată altceva.

Deşi conform programului, la orele 16 fix, locul se închidea, plăcuţa ce atârna pe geamul de la intrare, arăta mereu “DESCHIS”. De fiecare dată când treceam pe acolo, îmi aruncam privirea înăuntru, în dorinţa de a mai fura încă un amănunt din universul încremenit parcă în timp, “Intim”. Era ca şi cum aş fi făcut o călătorie într-un trecut puţin familiar, într-o vreme în care bărbaţii purtau ceasuri de buzunar şi jobenuri negre, din fetru. Cel puţin asta vedeam eu.

Mi-ar fi plăcut să intru, să mă prezint politicoasă, să-l rog să-mi povestească povestea vieţii lui. Dar mi-a lipsit curajul, cred.

De două săptămâni, plăcuţa ce arăta mereu “DESCHIS”, a fost întoarsă, iar domnul Nechita Neculai nu a mai apărut. De câte ori ajung la colţul străzii, grăbesc pasul şi mă uit, plină de speranţă, la plăcuţa de la intrare, în speranţa că domnul frizer-proprietar s-a întors, că şi-a luat o mică vacanţă binemeritată...

M-ar durea tare dacă l-aş pierde din universul meu, dacă frizeria “Intim” ar dispărea. Este credinţa mea, că locurile astea magice cu oamenii lor speciali, ascunse parcă pe străzi înguste, sunt cele care păstrează sufletul oraşului.

Iar eu am nevoie de ele, ca de aer.

Şi invers

Bee, am constatat că sunt o grămadă de lucruri care nu îmi plac! Şi nu mă refer la minciună, nesimţire, vulgaritete, prefăcătorie, sau alte treburi generale, deşi aş putea face o listă lungă şi aici...Nu, am constatat( fără pic de surpindere), că sunt o tipă cu muulte fixuri micuţe. Iată câteva dintre ele:

Nu îmi place canicula

Nu îmi plac şosetele în sandale.

Nu îmi plac mâncărurile făcute cu borş. Mi se pare că omoară toate celelalte arome.

Nu îmi plac maşinile albe. Le asimilez cu frigiderele.

Nu îmi plac dezacordurile, mă doare vorbirea agramată.

Nu îmi plac forwardurile funny.

Nu îmi place să văd doi oameni care se ceartă.

Nu îmi plac ţinutele neasortate.

Nu îmi plac colţurile îndoite pe post de semn de carte.

Nu îmi place să văd că se scumează în mâncare.

Nu îmi place Sfântul Valentin şi Halloween-ul la noi.

Şi aş putea să o ţin tot aşa...Dau leapşa mai departe către aceleaşi fete cărora le-am trimis-o şi pe cea cu "îmi place". Poca, către cele două Bogdane, Mălina, Cris, Bee, Ruxi, Gabi. Asta dacă mai aveţi chef, bineînţeles!

E vorba de încredere

Nu mi-au plăcut niciodată limitările. Îngrădirile.

Poate din acest motiv am respins fără să clipesc ideea de ţarc, în care să îmi postez copilul, ca pe-un animăluţ la zoo... Întreaga noastră casă este destul de children-friendry, tocmai pentru că am vrut amândoi să îl lăsăm pe Matei să exploreze toate camerele. Nu avem bibelouri, care să se spargă, prizele sunt cu protecţie, iar eu sunt mereu cu un ochi la el...

Recunosc, e foarte ingenios când vine vorba de mici stricăciuni, pe care nu le văd însă ca pe nişte tragedii...

Pentru că tocmai a trecut pragul de un an şi jumătate, ne-am gândit că e suficient de "matur" încât să îi deschidem pătuţul.

A primit modificarea cu entuziasm, fericit că acum poate să se prezinte singur, la şapte dimineaţa, în vârful patului nostru.

Îmi place

Vă mai aduceţi aminte cum începea „Le fabuleux destin d'Amélie Poulain”? Cum enumera ea lucrurile care îi plac?

M-am gândit la asta instantaneu, când am văzut leapşa, care era trimisă şi către mine, pe blogurile lui Ruxel şi Bogdana.

Aşa că m-am gândit să răspund în stilul lui Amelie, în zece paşi în loc de cinci.

Aşadar, îmi place:

- să mă uit la pozele din vacanţele trecute.

- să calc hăinuţele lui Matei.

- să mă uit la analiza traficului de pe blog.

- să mănânc pepenele roşu (lebeniţa) tăiat în două, direct cu linguriţa.

- să trag cu urechea la conversaţiile necunoscuţilor, întâlniţi pe stradă.

- să vânez firele albe din părul lui Ştefan.

- să urmăresc cum evoluează o construcţie, de la o zi la alta.

- să construiesc jucăriile din ouăle Kinder.

- să citesc ambalajele diferitelor produse din baie, în timp ce stau în cadă.

- să aranjez cărţile din bibliotecă, după înălţime.

- să fac ordine în agenda telefonului, ştergând numele persoanelor pe care nu le mai ţin minte..

Da, aveţi dreptate, sunt 11, dar nu m-am putut opri !

A trimit înapoi, către Ruxi şi Bogdana. Aş mai vrea să văd cum răspund Cris, Poca, Mălina şi cealaltă Bogdană, lui Ralu, Bee, Gabi si Alina. Deci, zece la zece!

Vacanţa noastră

Ne place imprevizibilul. Iubim surprizele. Ocolim convenţia şi rutina. All-inclusive-ul nu e pentru noi. Când am ales Croaţia ca destinaţie de vacanţă, nu ne-am gândit, nici măcar pentru o clipă, că vom ajunge acolo şi ne vom relua rutinele de acasă( plimbare-somn-masă-plimbare-somn), într-un loc nou. Pentru că, dacă ne-am fi gândit aşa, vacanţa noastră ar fi fost un chin.

Cum să ajungi la prânz acasă pentru somn, când tu eşti plecat la câţiva zeci de kilometri, să descoperi o nouă localitate, o nouă insulă superbă? Mă întreba cineva, pe marginea postului precedent, dacă am ales o destinaţie baby-friendly. Am răspuns afirmativ, pentru că noi toţi ne-am simţit minunat, deşi nu am avut parte de o vacanţă convenţională, cu toate facilităţile incluse. Am răspuns afirmativ, pentru că Matei era aproape tot timpul cu zâmbetul pe buze, cu ochii mari-mari, în toate părţile.

Şi da, dormea câte trei ore de zi. Majoritatea, în cărucior, pe plajă. Sau la noi în braţe, în autocare. Mânca excelent. De toate. La fel ca noi, pe la restaurante. A gustat peşte, calamari, chiar şi midii, toate i-au plăcut. Am dus cu noi două borcănele cu mâncare de bebe. Şi ne-am întors cu ele. Nici nu a vrut să le vadă. Voia să descopere şi el deliciile bucătăriei croate.

Cam aşa a fost în Croaţia: am plecat cu o singură valiză, în care am înghesuit lucrurile a trei persoane. Doar strictul necesar. Ne-am descurcat de minune.
Am văzut locuri încântătoate, un litoral cu multe feluri de plajă, pentru toate gusturile. Bineînţeles, majoritatea erau stâncoase, cu pietre, mai mari sau mai mici, pe care bineînţeles că Matei le-a gustat. Am explorat fundul mării, împreună cu tot felul de specii de peşti, care înotau liniştiţi, în jurul tău. Peste tot, plăcuţe ajutătoare, totul foarte bine marcat.
La final, câteva sfaturi pentru amatori: pe cât e de frumoasă, Croaţia e o destinaţie destul de piperată. Din câte am înţeles, întreaga lor economie se sprijină pe turism, pe care însă îl stăpânesc la perfecţie. Fiecare locşor, fiecare ruină, totul e pus în valoare. Orice sătuc trebuie să aibă o stradă a uleiului de măsline sau câteva trasee de bicicletă sau de trekking.

Un must-have: opincuţele de scuba, dacă nu vreţi să vă răniţi picioarele pe plajă sau în apă (după cum a păţit-o Ştefan). Nu vă îngrijoraţi, le găsiţi de vânzare peste tot.
Dacă doriţi să folosiţi autobuzul, ca mijloc de transport, vă recomand să vă faceţi abonament, altfel cheltuiţi o căruţă de bani cu el.

Nu vă înţepeniţi într-o singură locaţie. Chiar dacă în aparenţă păreau asemănătoare, fiecare localitate are farmecul ei aparte. Să faceţi tot posibilul să ajungeţi la Rovinij. Chiar dacă este cea mai scumpă, este superbă. Aduce a Veneţia, combinată cu San Marino.

Dacă eşti vorbitor de engleză, s-ar putea să rămăi puţin descumpănit că, într-o ţară care se bazează atât pe turism, şoferii de autobuz vorbesc doar croată şi mai sunt dotaţi şi cu câteva noţiuni de italiană, pe care o vorbeşte însă cam 90% din populaţie, dacă nu şi mai mult. Asta nu e de mirare, ţinând cont că Istria, zona unde am fost noi, a stat câteva sute de ani sub stăpânirea veneţienilor, şi până de curând a existat o importantă minoritate italiană.

Vă recomand cu căldură să ajungeţi acolo! Chiar dacă sunteţi nevoiţi să schimbaţi două avioane şi două autocare. Şi faceţi-o în compania unor buni prieteni, la fel ca noi. E mult mai distractiv, pentru toată lumea, mai ales pentru copii.
Imagini de final – siestele lui Matei de pe plajă:

Post preliminar

Da. Ne-am întors. Cu muulte poveşti şi poze. Pentru că nu prea am timp de vorbe, voi lăsa imaginile să povestească...

Bine v-am găsit!