Furtuna mea

Acum câteva zile, după ce tocmai publicasem post-ul despre stereotipuri, m-a interpelat o prietenă pe mess, ca să îmi spună, că îi place muuult blogul ăsta, dar că sunt cam negativistă, că mereu mă plâng de ceva, că nimic nu îmi place...

Şi am căzut puţin pe gânduri. Probabil că are dreptate, sunt cam cârcotaşă, dar nu aş vrea ca locul ăsta să fie unul cu tonuri prea închise.

O spun cu convingere, deşi mă gândesc la o sumedenie de lucruri întunecate, probabil din cauza ploii şi a frigului. Mi-ar plăcea să nu fiu meteo-dependentă, mi-ar plăcea să am energia şi nebunia de la douăzeci de ani.

După ce am citit despre o pauză de suflet, mi-am dat seama că îmi este groaznic de teamă să nu fi căzut în mediocritate, asta în cazul fericit în care nu am fost întotdeauna acolo.

Poate mă judec prea aspru, dar am senzaţia că am pierdut ceva pe drum, o sclipire, şi că am ieşit puţin şifonată din bătălia asta mută pentru ziua de măine.

Aştept cu nerăbdare să iasă iarăşi soarele şi pe strada mea.

Şi am o întrebare, aşa, de final: E voie ca mamele să aibă momente din astea?

Oameni simpli

Şi melodia originală, cu dedicaţie pentru tata, mare fan Pulp:



via Radio Guerilla, cu multumiri.

Stereotipuri sau viaţa în roz

“Ai grijă, să nu o loveşti pe fetiţă...” sau „Dăi şi fetiţei camionul tău puţin”. Mă lovesc de frazele de genul ăsta ori de câte ori îndraznesc să îl echipez pe Matei cu orice altceva decât cu hainuţe-albastre-de –băiat.

Chiar aşa? Au pus fetele monopol pe roşu? Îl feminizează atât de puternic o bluză albă cu dungi vişinii? Oare de unde au pornit stereotipurile astea vestimentare?

Când era bebe mic şi avea încă trăsături incerte, înţelegeam cumva confuzia. Însă acum, chiar are aer şi mai ales, apucături de băieţel.

Am văzut acum câteva zile în parc, un batalion de şapte-opt fetiţe care se jucau împreună, toate în roz. Îndiferent de vârstă. Să nu îmi spuneţi că asta e dorinţa lor, pentru că unele erau prea mici încât să-şi manifeste preferinţele vestimentare.

Îmi aduc aminte senzaţia de libertate pe care am trăit-o în clasa a patra, când a venit revoluţia şi am renunţat la uniforme. Sunt sigură că mamele care îşi îmbracă fetiţele doar în roz au uitat, deşi majoritatea au vârsta mea.

Mi-am dat seama că urăsc toate aceste convenţii şi prejudecăţi! De ce mi se spune mereu „domnişoară” , chiar dacă sunt cu căruciorul? Ce ar trebui să fac ca să îmi spună „doamnă” necunoscuţii? Ar trebui să renunţ la tenişi şi să îmi trag o tunsoare de om serios?

Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă deranjează defel statutul de domnişoară. Mă supără însă faptul că vânzătoarele se trag de şireturi cu mine...

Da, am instalat centrala şi da, încă ne spălăm la lighean în aşteptarea contorului de gaz...

Alta ca mine...nu găsești

Cât se poate de neadevărat!

Înainte de căsătorie, știam sigur că TOȚI cei care aveau același nume de familie, îmi erau cu siguranță rude. Iar dacă mă căutai pe internet, dădeai de mine din prima. Și doar de mine.

Ei bine, acum lucrurile s-au schimbat puțin. Spun puțin, pentru că "Bradea" nu e un nume foarte răspândit, chiar dacă e mai întâlnit decât vechiul meu nume...

M-am gugălit din nou și am găsit alte trei(TREI) tize: una din Focșani, 24 ani, cu activitate intensă pe hi5, care mărturisește că e "o carte închisă" în ceea ce privește preferințele ei sexuale, o alta(poate aceeași), mare admiratoare a Danei Rogoz (aka. Abramburica).
Mai am o tiză ce cochetează cu fotografia la un nivel cam amatoricesc, de 28 de ani, culmea, tot din Cluj și ultima, o bunăciune de Galați...
Așa că, dacă mă gugălește cineva, în căutarea unor informații, va fi indus groaznic în eroare și nu prea am ce să fac.

L-am căutat și pe Matei, nu am găsit nimic și am răsuflat ușurată. Are un loc doar pentru el în realitatea asta virtuală.

Jucăm în deplasare

Știți reportajele alea care apar invariabil an de an, pe toate posturile de tv, cu diverse "autorități" care declara că, venirea bruscă a iernii, "i-a luat pe nepregătite", fără de materiale de dezăpezire, etc.

Ei bine, trebuie să spun că și eu pățesc cam același lucru apropos de fiul meu, cam de fiecare dată când se schimbă anotimpul. Mă trezesc că nu am șosete groase, să nu mai vorbim de căciuli...la fel am pățit-o și când a venit vara...îmi lipseau pantalonii scurți.

Nicicum nu reușesc să "fac vara sanie și iarna car"...Ei bine, de data asta am pățit-o și mai rău...a venit frigul și noi nu reușisem încă să ne punem centrală. Așa că am avut parte de niște zile, dar mai ales nopți, foaarte "creponate".

Situația e în curs de rezolvare, am luat copilul cu toate efectele lui și ne-am mutat temporar la buni, unde e cald și bine. Trei pisici și un cățel, în loc de una simgură - fericire maximă.

În altă ordine de idei: LA MULȚI ANI, TATI! Știi că te iubim mult.

Tata şi fiul

Pentru că tocmai a împlinit un an, opt luni şi fix o săptămână, am hotărât că a sosit momentul să vă împărtăşesc un pic din experienţele mele cu Matei. Şi o fac acum, pentru că astăzi a fost întâia oară când am fost doar noi doi, la un loc de joacă in-doors (deh, vremea de toamna-iarnă nu ne-a dat prea multe opţiuni).
Pe scurt, la invitaţia unor dragi prieteni-tineri părinţi, am mers până la Băneasa Shopping City, unde planul era ca "fetele" să meargă să găsească ceva de îmbrăcat pentru prichindei, iar "stimabilii domni" să aibă grijă de cei mici, în spaţiul specializat şi profesionist amenajat pentru ei.

Zis şi făcut, ne împărţim pe grupuri câte doi şi mergem la intrarea locului de joacă. Acolo prima chestie care pe mine m-a siderat este că am primit brăţări cu nume. Cam ca la concerte. Sau ca la spital. Ma rog, o combinaţie cam nefericită, care pe Matei l-a enervat ingrozitor vreo 5 minute, timp în care a încercat cu disperare să şi-o dea jos de pe mână.

A doua chestie care m-a lovit e cât de mulţi copii erau acolo, alergând în toate direcţiile posibile. În fine, cert e că după mai puţin de o oră, atât eu cât şi Matei am început să căscăm şi să ne ia cu ameţeli de la caleidoscopul ăla de culori şi mişcări browniene. Singurul mod în care am reuşit să ne revenim a fost să ieşim la o plimbare printre magazine, unde era sensibil mai puţină lume. De ce? Probabil pentru că toţi erau la vreun loc de joacă...

Oricum ar fi, astăzi am învăţat amândoi ceea ce mami se chinuia de mult să ne înveţe: window-shopping-ul aduce confort psihic! :-)

Antrenamente intensive

Mai jos, aveţi dovada faptului că Mateicelmic ia cât se poate de în serios pregătirile pentru cariera viitoare (de alpinist urban)!



Urcuşul, din trei mişcări



"Mami, vrei să vezi şi cum cobor?"
"??????"



Zi end...