joi, 16 ianuarie 2020

Un altfel de gimnastică




Eu sunt o persoană matinală. Adică sunt o persoană care funcţionează cel mai bine dimineaţa, iar de când am decis să nu mai folosim maşina pentru mers la şcoală, pentru că trafic, nervi, m-am pricopsit cu circa o oră de drum de întoarcere, timp pe care îl folosesc ca să... mă gândesc. Îmi place mult să îmi las gândurile să zburde, să se plimbe nestingherite, ca apoi să adun ideile şi să le direcţionez puţin, să le dau greutate. Drumul de astăzi a născut vreo trei articole pentru blog, pe care sper să le şi scriu. Se vor lega.

Şi iata-l şi pe primul:

" De când am scris, acum trei zile, aici pe blog, m-am gândit mult la asta, la felul cum a avansat treaba cu... "social media" pentru mine:

Acum doisprezece ani am descoperit că îmi place să scriu. A scrie aici era mai mult decat o gimnastică pentru minte, era ceva ce mă făcea să dezvolt ideile pe care le alegeam singură, normal, era ceva ce mă făcea să intru adânc, să îmi caut cuvintele, să lucrez la aşternerea lor pe foaie. Lua timp, presupunea efort. Lucram apoi şi la titlu, diacritice, puneam eventual si o imagine, era ca si cum aş fi avut de făcut un referat, poate mai mult de atata, un mini-examen. Mă rugam apoi să fiu citită, să primesc poate un comentariu două. Mă mai intorceam asupra textului, poate peste ceva timp şi mă bucuram că l-am scris.

Apoi a venit epoca feisbuc, unde pui poze şi scrii ceva, de obicei o frază, o idee. Atât. Că mai mult nu are lumea rabdare să citească, va trece rapid la urmatoarea chestie din feed. Lucrurile au început să îşi piardă rapid din consistenţă.

Nici nu mai ţin minte cum m-am oprit din scris pe blog şi o dată cu mine marea parte din blogăriţele pe care le urmăream. Acum am peste o mie de prieteni virtuali. Cu majoritatea am interacţionat la un moment dat şi în viaţa reală, dar nu aş putea spune nici că îi cunosc, nici că mă cunosc. Măcar atât am încercat, să nu accept cereri de la necunoscuţi.

Ca să salvez totuşi ceva din conţinutul pe care îl produceam (mult mai slăbuţ decât în epoca blogului), pentru că am simţit mereu nevoia să fac asta, anul trecut mi-am comandat album cu momentele anului, ca să nu uit, măcar imaginile mai relevante plus acele doua/trei gânduri de la fiecare.

Apoi a apărut ceva ce eu nu înţeleg. Deloc. Stories-urile. Acolo pui de-obicei o poză peste care lipeşti cel mult două cuvinte, poate două versuri dintr-o melodie, două stickers-uri şi atât. Stă câteva secunde în faţa ochilor privitorului şi puf!. A doua zi a dispărut complet, nu o mai vezi nici măcar tu. Nu rămâne nimic, în amintirea nimănui. Oare zic bine? Vă amintiţi vreun story pus de cineva? De azi sau de ieri? Mă cam îndoiesc...  Deci care e rostul? Inafară de timp răpit aiurea... Să îmi explice şi mie cineva... Cu siguranţă sunt prea bătrână pentru asta...  "


Un comentariu:

coco spunea...

cu siguranta si eu :)))

Daisypath Happy Birthday tickers
Lilypie Kids Birthday tickers

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin