O Pisică, Două Întâlniri

 Azi am văzut-o din nou. Eram în Cismigiu și, când m-am oprit pentru a-mi trage sufletul, am observat-o cum se furișa printre alei. O pisică alb-negru, extrem de concentrată pe ceea ce făcea, ca un mic ninja urban. Pășea cu grijă, fiecare mișcare parcă gândită dinainte, dar, în același timp, se mișca grațios, aproape fără să lase vreun semn că ar fi prezentă. Nu am vrut să o deranjez, așa că m-am așezat pe vine, doar pentru a o observa. Era acolo pentru un singur lucru: vânătoare. Un porumbel ciugulea lângă un copac, prea adâncit în mâncare ca să-și dea seama că pericolul era aproape. Pisica a avut o fărâmă de răbdare și, într-un final, și-a făcut mișcarea. Din păcate pentru ea, porumbelul s-a ridicat în zbor chiar înainte de atac. Pisica a privit câteva secunde, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, apoi a continuat să-și urmeze drumul, ca și cum nici măcar nu ar fi avut vreo intenție. Ce mi-a rămas în minte a fost calmul ei absolut. Nu părea să fie vreo reacție sau vreo frustrare. A fost doar un gest natural, ca o alegere de viață. Am uitat-o repede, până când, o oră mai târziu, am dat peste ea din nou. De data aceasta, era în fața unui magazin pe Victoriei. Părea că aștepta ceva sau pe cineva. Sau poate aștepta doar momentul potrivit să se strecoare pe lângă prima persoană care ar fi vrut să intre în magazin. 

În acel moment, am avut un sentiment ciudat, o senzație de déjà-vu. A fost ca în Matrix, când Morpheus spune că un déjà-vu înseamnă o modificare în cod. Am început să mă întreb: oare de ce simțim uneori că lucrurile se repetă? Oare chiar se repetă? Sau e doar mintea noastră care caută sens în haos?

Am început să mă întreb dacă nu cumva realitatea noastră este, în esență, o colecție de momente care se suprapun, se amestecă, și pe care mintea noastră le ordonează în moduri pe care nu le înțelegem pe deplin.

Desigur, știu că pisicile alb-negru sunt comune, dar oare asta schimbă în vreun fel semnificația acestui deja-vu? Cum mi-ar putea cineva demonstra că nu este aceeași pisică? Și dacă ar fi, ce ar însemna asta? Nu cumva, în fond, totul se reduce la sensurile pe care le punem noi în fiecare întâlnire, în fiecare detaliu aparent nesemnificativ? Dacă nu ar fi aceleași pisici, atunci poate că nici nu contează. Poate că, în loc să căutăm răspunsuri clare, trebuie să învățăm să trăim cu misterul și cu fragmentele de realitate care ne fascinează, chiar și atunci când nu le înțelegem complet. Așa că poate răspunsul nu este în a ști cu certitudine dacă este aceeași pisică sau nu. Poate că adevărata magie stă în faptul că, uneori, realitatea nu este ceea ce vedem, ci ceea ce simțim. Iar acele momente efemere de „repetare” sunt doar amintiri care ne reamintesc că, în lumea asta, nu totul trebuie să aibă o explicație. Uneori, este suficient să te lași purtat de senzația că totul este conectat.

Un altfel de gimnastică

Eu sunt o persoană matinală. Adică sunt o persoană care funcţionează cel mai bine dimineaţa, iar de când am decis să nu mai folosim maşina pentru mers la şcoală, pentru că trafic, nervi, m-am pricopsit cu circa o oră de drum de întoarcere, timp pe care îl folosesc ca să... mă gândesc. Îmi place mult să îmi las gândurile să zburde, să se plimbe nestingherite, ca apoi să adun ideile şi să le direcţionez puţin, să le dau greutate. Drumul de astăzi a născut vreo trei articole pentru blog, pe care sper să le şi scriu. Se vor lega.

Şi iata-l şi pe primul:

" De când am scris, acum trei zile, aici pe blog, m-am gândit mult la asta, la felul cum a avansat treaba cu... "social media" pentru mine:

Acum doisprezece ani am descoperit că îmi place să scriu. A scrie aici era mai mult decat o gimnastică pentru minte, era ceva ce mă făcea să dezvolt ideile pe care le alegeam singură, normal, era ceva ce mă făcea să intru adânc, să îmi caut cuvintele, să lucrez la aşternerea lor pe foaie. Lua timp, presupunea efort. Lucram apoi şi la titlu, diacritice, puneam eventual si o imagine, era ca si cum aş fi avut de făcut un referat, poate mai mult de atata, un mini-examen. Mă rugam apoi să fiu citită, să primesc poate un comentariu două. Mă mai intorceam asupra textului, poate peste ceva timp şi mă bucuram că l-am scris.

Apoi a venit epoca feisbuc, unde pui poze şi scrii ceva, de obicei o frază, o idee. Atât. Că mai mult nu are lumea rabdare să citească, va trece rapid la urmatoarea chestie din feed. Lucrurile au început să îşi piardă rapid din consistenţă.

Nici nu mai ţin minte cum m-am oprit din scris pe blog şi o dată cu mine marea parte din blogăriţele pe care le urmăream. Acum am peste o mie de prieteni virtuali. Cu majoritatea am interacţionat la un moment dat şi în viaţa reală, dar nu aş putea spune nici că îi cunosc, nici că mă cunosc. Măcar atât am încercat, să nu accept cereri de la necunoscuţi.

Ca să salvez totuşi ceva din conţinutul pe care îl produceam (mult mai slăbuţ decât în epoca blogului), pentru că am simţit mereu nevoia să fac asta, anul trecut mi-am comandat album cu momentele anului, ca să nu uit, măcar imaginile mai relevante plus acele doua/trei gânduri de la fiecare.

Apoi a apărut ceva ce eu nu înţeleg. Deloc. Stories-urile. Acolo pui de-obicei o poză peste care lipeşti cel mult două cuvinte, poate două versuri dintr-o melodie, două stickers-uri şi atât. Stă câteva secunde în faţa ochilor privitorului şi puf!. A doua zi a dispărut complet, nu o mai vezi nici măcar tu. Nu rămâne nimic, în amintirea nimănui. Oare zic bine? Vă amintiţi vreun story pus de cineva? De azi sau de ieri? Mă cam îndoiesc...  Deci care e rostul? Inafară de timp răpit aiurea... Să îmi explice şi mie cineva... Cu siguranţă sunt prea bătrână pentru asta...  "

Despre aripi

Bănuiam că se pot deschide. De fapt, nici măcar nu aveam habar cât sunt de puternice. Cât de sus mă pot ridica. încercasem eu timid și în alte rânduri să fac exerciții de zbor, dar eram mult prea precaută, mă uitam prea repede în jos și mă apuca amețeala. Îi vedeam pe alții și vedeam că și ei fac la fel. Erau doar vreo doi, puțini, care treceau pe lângă mine atât de repede că nici nu apucam să conștientizez zborul lor. Erau mai mult ca o nălucă.

Mă gândeam că eu nu am ce îmi trebuie să fac la fel. Că nu sunt eu croită să să mă avânt așa. Că rostul meu e aici pe jos, că poate sufăr chiar de vertij.

Și apoi soarta mi-a surâs. Am găsit un lift deloc atrăgător, poate chiar înspăimântător prin lipsa butonului de avarie și am urcat. M-a dus sus, pe acoperișul celei mai înalte clădiri pe care am fost vreodată.

Ei bine și acolo s-a întâmplat ceva. Acolo am putut să îi văd mai bine. Pe ei, pe cei care treceau în viteză, pe cei pentru care blocul meu înalt era doar un bloc.  Și am deschis aripile atunci. Și le-am folosit pentru prima dată.

Și de-atunci nu mai pot să nu le folosesc.  Nu pot să mă fac că nu le am. Sau că nu știu să zbor.

- Păi și care e problema? -  veți spune.

Nici una. Doar că, dacă vreodată mă voi uita în jos, s-ar putea să mă apuce frica. Și nu ai cum să cazi. Poți doar să te pierzi cu totul.

Postare neterminată doi

Să vă zic acum de noua mea iubire, instagramul. Da da, am spus bine, e potrivit cuvântul "noua". Relațía mea cu fotografia, o știți deja, e una veche, durabilă, dătătoare de mari împliniri, aducătoare de multă energie, mijlocitoare de întâlniri magice. Așa cum se întâmplă cu relațiile de lungă durată, lucrurile tind să cadă în rutină dacă nu apare ceva nou, dacă nu se reinventează cineva, dacă nu se rupe cumva ritmul. 

Și aici a apărut el, instagramul, cu formatul lui nou, cu regulile lui altele, cu... cu-ntreaga lui comunitate. Și cu ceva... genial: cu accesibilitatea lui - ești în metrou și pe scaunele din fața ta surprinzi cu coada ochiului un moment, un ceva atât de volatil încât știi cu siguranță că va trece peste două clipiri. Însă ai timp să îți ridici telefonul pe care îl aveai oricum în mână, să-l pui pe silent urgent și... click! Să prinzi clipa fără să se prindă nimeni.Iubesc discreția lui, iubesc senzația asta de paparazzi full-time!

Și mai iubesc ceva la nebunie: de când cu el, sunt mereu cu ochii deschiși cât cepele, privesc laaarg sus, jos, în față, în spate, în bălți, în vitrine, m-am trezit că văd pentru prima dată lucruri/locuri mișto de tot, pe lângă care am trecut fără să le privesc cu adevărat de nu știu câte ori până acum.

De ce spun alte reguli? Pentru că formatul/suportul/dimensiunea imaginii fac ca acolo să jucăm altfel: ușurința cu care faci o imagine trebuie să se regăsească și atunci când o citești. În instagram pot să trăiască cadre care oriunde altundeva ar fi judecate ca naive/plictisitoare/greșit compuse. Și trăiesc nu pentru că acolo suntem mai permisivi, ci o fac pentru că acolo se joacă altfel. Acolo, fiind atât de mic, eu zic că putem avea cadre unde forma să fie conținutul, unde unuplusunu să fie doi sau infinit.

... Și e așa o prospețime, un entuziasm, încât creează dependență maximă, jur. și e inspirațional, aducător de frumos și de good vibes.

Direcţii

Habar nu am cum e prin alte ogărzi, dar eu mă trezesc destul de des ajunsă la o intersecţie. Nu e niciodată aceeaşi şi asta e bine, dar nu prea mi-e dat să călătoresc pe porţiuni întinse, drepte, de autostradă. Drumul meu pare a fi unul de munte, cu serpentine, cu schimbări bruşte de direcţie, care mă iau prin surprindere adesea tocmai pentru că sunt nesemnalizate şi de asta periculoase. Sunt multe amestecate: e adrenalină, e nevoia de creştere, e curiozitate, e testare de limite...

 De fapt, nu. E doar o cursă nebună după fericire. Aş fi nedreaptă cred dacă aş afirma că nu sunt fericită cu ceea ce am. Aş fi tare nasoală. Deci nu, nu aşa trebuie luată afirmaţia mea: sunt fericită şi necunoscătoare pentru tot, dar pentru ca viaţa nu e făcută din o acumulare de cadre statice (frame-uri) frumoase, ci dintr-o curgere, o prăvălire de evenimente ce trezesc trăiri în noi toţi, e muncă multă, e ajustare fină, clipă de clipă.

E vorba despre creştere, e despre cizelare poate, iar rezultatul... păi nu e unul. De fapt avem rezultat, sigur că da, doar că el se modifică atat de repede, încat nu are timp să ajungă să conteze. Bine, rămane de stabilit ce fel de matematică vrei să aplici. Normal, dacă te interesează atât de mult rezultatul, atunci poţi să te focusezi pe el, doar că rişti să rămai înţepenit în proiect, într-un azi care s-a transformat demult în ieri pentru toţi ceilalţi înafară de tine.

Se presupune că la treizecisipatru de ani ar trebui să pot răspunde fără să clipesc la întrebarea "Cum te vezi peste un an de zile?", dar nu pot şi nici nu îmi doresc să o pot face.

Mereu m-au scos din sărite formularele care, pe lângă adresă, numele părinţilor, datele din buletin, te mai întreabă şi ce "funcţie" ai şi care iţi e "ocupaţia". Mă scoate din sărite nevoia asta a sistemului să iţi distribuie un sertar fix, o pătrăţică bine-ştiută, la fel cu a cîtorva alţi indivizi.

Da ştiu, la niciun formular completat nu se aşteaptă nimeni să te spui cu-adevărat pe tine. Nu, e vorba doar de sertăraşe.

Bine bine, dar atunci, oare cine vrea să mă audă cum cânt? Si oare o pot face doar în intimitatea cea atât de aducătoare de siguranţă?

Punct și de la capăt

Mi-am dat seama că îmi lipsește mult scrisul aici, așa că repornesc motorul. Nu știu dacă la fel, nu știu exact ritmul, dar voi scrie.
S-au întâmplat lucruri, unele triste, altele frumoase. Cu speranță și lacrimi, viața merge înainte.

Deci dau drumul la amintiri. Simt că, încet încet, pot face asta.

Și încep cu o poezie. Una scrisă de mine, acu muuultă vreme. În '97. Am găsit-o într-un caiețel, într-o cutie plină ochi cu amintiri de care uitasem. Complet. Să nu fiți prea aspri, eram doar o adolescentă.

Lecție de cromatică

Albastrul este ,desigur, o biată culoare.
Îți spune asta oricine
Nu vrea să priceapă că roșul
Întotdeauna capătă spini
Când se rupe din colosul spectru de lumină.
Încearcă tu însă,
Când ți-ai pierdut curajul,
Să muști cu dinții o bucată de albastru.
Vei vedea cum ți se va prelinge printre intestine
Și deodată, vei avea printre vertebre
Ramuri de nu-mă-uita.
Vei simți atunci, așa cum simt florile,
Momentul când roua acoperă strălucirea lor cu lumina ei.
Și vei renaște atunci când ea, roua
Se va preface,
Înainte de a se topi definitiv în Soare.
Da, ea se va transpune-n spectru
Pentru ca tu,
Cel care vezi din nou în lacrimi
Speranța unui spin,
Să-ți risipești, inoportun,
Veninul.

Un Sir

Dacă vă sună cunoscut numele lui dar nu știți de unde să-l luați, vă ajut eu:) De aici.

Pentru că îmi place atât de mult speech-ul lui, dar pentru că știu că e greu să convingi pe cineva să se uite la ceva lung de 18 minute, am re-scris câteva din lucrurile care mie îmi plac mult de tot.

"Întâlnesc tot felul de oameni care nu se bucură de ceea ce fac. Ei pur și simplu merg prin viața lor descurcându-se cu ea. Ei nu au o mare plăcere în ceea ce fac. Ei o îndură, în loc să se bucure de ceea ce fac și așteaptă să vină week-end-ul.

Este greu să inovezi, deoarece asta înseamnă să faci ceva ce oamenii nu pot face ușor, în majoritatea cazurilor. Înseamnă a contesta ceea ce oamenii nu pot face ușor, în majoritatea cazurilor. Înseamnă a contesta ceea ce este considerat indiscutabil, lucruri despre care noi credem că sunt evidente.

Marea problemă pentru reforma sau transformarea este tirania bunului simț - lucruri despre care oamenii gândesc

Cealaltă mare problemă este conformitatea. Am construit sistemele noastre educaționale pe modelul de fast-food...unde totul este standardizat. Și ne îngreunează spiritul și energia așa cum mâncarea de la fast-food ne golește corpurile fizice."



Please enjoy! I really did.

Mateisme

Dacă până nu demult, doar eu și Ștefan dețineam cheia limbajului mateesc, restul lumii având nevoie de translator autorizat, de-a lungul acestei veri, copilul cel mare a ajuns să poarte conversații civilizate cu lumea întâlnită. Și nu vorbesc aici de lumea-cunoscută-întâlnită. Matei intră în vorbă cu absolut oricine, puțin îi pasă dacă îl cunoaște sau dacă se vor mai întâlni și altădată.

Întrebări de genul: "Unde mergi?" "Ce ai în plasă?" "Unde e copilul tău?" "Ce marcă de mașină ai?" sunt aruncate oricui, fără niciun fel de introducere. Și culmea, primește răspunsuri cât se poate de serioase, iar lumea nu pare deloc deranjată de această intruziune fără preaviz în intimitatea lor.

Și încă una: era o doamnă mai în vârstă, însă cochetă și aranjată tinerește, așa cum numai femeile care vor să își ascundă vârsta știu să se aranjeze. Matei, începe să îmi explice, fix în momentul în care ajunge în dreptul nostru - uite mami, fetița e cu bunica ei, o bunică foarte bătrână...

Mie mi se pare încântătoare curiozitatea asta combinată cu un tupeu/curaj neintenționat. Sunt lucruri care se vor pierde, știu, vor interveni convențiile sociale, regulile de purtare, dar deocamdată... e liber să spună ce vrea el.

Și încă un lucru: prima întrebare a zilei este, de cele mai multe ori: "Cu cine ne întâlnim azi?" - ca un animal social ce este:)

Ne-am (de)conectat

Două săptămâni fără internet şi televizor. Şi fără desene animate. Şi apă caldă curentă. Am supravieţuit cu bine, am lipit multe abţibilduri, am făcut multe puzzle-uri şi am desenat mult cu creta pe asfalt. Nu pot să spun că sunt fizic mai odihnită, nu sunt nici foarte bronzată, dar sunt cu siguranţă cu mintea mai limpede. Good enough, zic eu.

Copiii sunt bine, sănătoşi, cu obrajii roşii. Încă nu am ajuns acasă, mai lipsim puţin, dar acum avem net, deşi simt că nu voi abuza prea mult de el.

Un vis tâmpit

Am avut așa ceva: se făcea că sunt anunțată de maternitate că s-a făcut o greșeală, că puiul meu nu e de fapt al meu, că trebuie să fac schimb de copil cu alții. Și au venit și am făcut schimb. Cred că niciodată nu m-am simțit atât de sfâșiată într-un vis. A fost super-ciudată senzația, pe copilul nou am simțit că îl iubesc din start, dar pe celălalt și mai mult.

Oribil. Sper să nu se întâmple asta nimănui, nici măcar în filme.

Și când te gândești că totul a pornit de la niște discuții apropo de ochii albaștri a lui Pavel...

Mi se pare fascinantă însă capacitatea noastră de a iubi, la ce cote amețitoare ajunge într-un timp scurt...

Aberații de luni dimineața

Deși am senzația uneori că vorbesc la pereți aici, pentru că nu mă pot lăuda cu prea multe comentarii la postări, m-am hotărât să încerc ceva: să scriu zilnic câte puțin, timp de o săptămână. Oare se poate?

Dacă m-ar întreba cineva de ce scriu atât de rar în perioada asta aici, aș fi tentată să spun repede că din lipsă de timp. Ar fi o mică minciună pentru că, deși stau prost cu timpul, nu e chiar așa de grav. Aș putea să mai scriu câte o vorbă din timp în timp...

Dar v-am spus că mă enervează tăcerea voastră? Nu e corect, intrați aici tiptil, aruncați o privire și ieșiți fără să spuneți nimic. Niciodată. Mă întâlnesc apoi cu voi și îmi spuneți că știți ce fac, chiar dacă nu ați mai vorbit cu mine de o sută de ani. Pe de altă parte, vă înțeleg - majoritatea sunt postări cu și despre copiii mei - ați intuit corect, nu-mi trebuie neapărat să îmi spuneți că am copii grozavi. Da, sunt grozavi la fel ca toți copiii. Da, sunt speciali pentru mine.

Cred că s-ar impune un mic sondaj, ca să aflu ce ați vrea să găsiți aici, ce anume v-ar făcea să ieșiți din anonimat și să vă faceți auzită vocea. Dar stați! Am uitat. Am uitat că sunt egoistă, că țin blogul ăsta mai ales pentru mine. Și el e așa ca mine - cu toane, cu chefuri, cu lene multă de organizare

Și totuși am o întrebare pentru cei care au blog personal - nu-i așa că vă vine greu să scrieți după o pauză lungă? Sau este doar problema mea?

După cum vedeți, deja bat câmpii dar e voie - aici e locul în care pot face chiar orice. Am spus-o.

Deci o săptămână. Zilnic. Deschid pagina asta și pun ceva pe ea. Ca să nu mă mai acuze soțul că pierd vremea degeaba pe net.

Nu vă îngrijorați, nu am pățit nimic, atâta doar că iarăși am avut parte de o noapte foarte fragmentată, în care Pavel m-a trezit din oră-n oră. Îmi tot promit să nu mă mai laud cu el că doarme bine nopțile și că se trezește rar, că de câte ori o fac, urmează una din asta criminală :)

Populară, dar nu-mi pasă!

pentru că o iubesc la nebunie. S-a lipit atât de tare de mine, încât sunt tentată să o ascult la nesfârșit... Nu o fac pentru că nu vreau să mă satur de ea.

Dacă aveți puțin timp și răbdare, iată și versurile:

A falling star fell from your heart and landed in my eyes
I screamed aloud, as it tore through them, and now it's left me blind

The stars, the moon, they have all been blown out
You left me in the dark
No dawn, no day, I'm always in this twilight
In the shadow of your heart

And in the dark, I can hear your heartbeat
I tried to find the sound
But then it stopped, and I was in the darkness,
So darkness I became

The stars, the moon, they have all been blown out
You left me in the dark
No dawn, no day, I'm always in this twilight
In the shadow of your heart

I took the stars from our eyes, and then I made a map
And knew that somehow I could find my way back
Then I heard your heart beating, you were in the darkness too
So I stayed in the darkness with you

The stars, the moon, they have all been blown out
You left me in the dark
No dawn, no day, I'm always in this twilight
In the shadow of your heart

The stars, the moon, they have all been blown out
You left me in the dark
No dawn, no day, I'm always in this twilight
In the shadow of your heart

Dorel dixit

Eu desculţă, pe balconul care dă în curtea interioară. El, două etaje mai sus...

"Vă rog frumos, nu mai spargeţi cu barosul, lăsaţi puţin bormaşina!...E ora prânzului, îmi doarme copilul."

"Vă înţeleg doamnă, dar ce vreţi să fac DACĂ NU DAU GĂURI?"

"...?!?...Nu ştiu...Dar e o regulă nescrisă, ţine de bun-simţ, să respectaţi orele de linişte..."

"Vă înţeleg doamnă, dar ştiţi,...şeful meu nu are bun-simţ!"

Despre românul şi bormaşina, aici.

Ceci n'est pas une fille

...Ce să fac dacă băiatul meu nu suportă băscuţele sau alte pălării de soare, puţin mai masculine?
Insulta supremă: o bunică l-a făcut "puicuţă"?!? Adică..."chick"...

Cuvinte încrucişate, sau rebus la nisip

Principalul motiv pentru care urăsc ANUMITE discuţii (mai mult sau mai puţin întâmplătoare) despre copii, este abuzul de diminutive. Ştiu că odoarele noastre sunt drăgălaşe şi micuţe, dar când sunt agresată cu fraze de genul :"După ce X-uţ a păpat supica, i-am făcut băiţă şi apoi nănic în pătuţul lui...", vă jur că mi se strepezesc dinţii şi îmi creşte brusc glicemia! Să nu mă înţelegeţi greşit! Nu pledez pentru eradicarea totală a diminutivelor, nu, şi eu spun "papucei", "şosetuţe", dar nu construiesc fraze interminabile folosindu-le exclusiv.
Şi cu ce au greşit oare progeniturile noastre, să li se atribuie apelative de genul "bebic", "bebelu" sau după caz, "bebelina"?
Eu dacă vreau să îl alint pe Matei, prefer să o fac, spunându-i :"gândac", "goangă"...etc. V-am oripilat? Mie mi se pare mult mai drăgălaş aşa. Zău!

Şi apoi mai am câteva probleme, să le zicem "lingvistice":

De unde a apărut cuvântul "fructă"? Şi am o întrebare: Para e o fructă, dar mărul nu? Sau cum se foloseşte?

Şi cum e treaba cu "doctora"? Are altă calificare faţă de clasica "doctoriţă"?

La final, vă spun sincer, eu nu găsesc nimic drăgălaş în ideea de "bani"..Atunci de ce îi alintaţi şi le spuneţi "bănuţi"? Cu siguranţă nu sunt nici inofensivi, nici puri, nici simpatici...

Astea sunt doar câteva exemple care mă zgârie pe creier...Mai ştiţi şi voi altele?