O Pisică, Două Întâlniri

 Azi am văzut-o din nou. Eram în Cismigiu și, când m-am oprit pentru a-mi trage sufletul, am observat-o cum se furișa printre alei. O pisică alb-negru, extrem de concentrată pe ceea ce făcea, ca un mic ninja urban. Pășea cu grijă, fiecare mișcare parcă gândită dinainte, dar, în același timp, se mișca grațios, aproape fără să lase vreun semn că ar fi prezentă. Nu am vrut să o deranjez, așa că m-am așezat pe vine, doar pentru a o observa. Era acolo pentru un singur lucru: vânătoare. Un porumbel ciugulea lângă un copac, prea adâncit în mâncare ca să-și dea seama că pericolul era aproape. Pisica a avut o fărâmă de răbdare și, într-un final, și-a făcut mișcarea. Din păcate pentru ea, porumbelul s-a ridicat în zbor chiar înainte de atac. Pisica a privit câteva secunde, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, apoi a continuat să-și urmeze drumul, ca și cum nici măcar nu ar fi avut vreo intenție. Ce mi-a rămas în minte a fost calmul ei absolut. Nu părea să fie vreo reacție sau vreo frustrare. A fost doar un gest natural, ca o alegere de viață. Am uitat-o repede, până când, o oră mai târziu, am dat peste ea din nou. De data aceasta, era în fața unui magazin pe Victoriei. Părea că aștepta ceva sau pe cineva. Sau poate aștepta doar momentul potrivit să se strecoare pe lângă prima persoană care ar fi vrut să intre în magazin. 

În acel moment, am avut un sentiment ciudat, o senzație de déjà-vu. A fost ca în Matrix, când Morpheus spune că un déjà-vu înseamnă o modificare în cod. Am început să mă întreb: oare de ce simțim uneori că lucrurile se repetă? Oare chiar se repetă? Sau e doar mintea noastră care caută sens în haos?

Am început să mă întreb dacă nu cumva realitatea noastră este, în esență, o colecție de momente care se suprapun, se amestecă, și pe care mintea noastră le ordonează în moduri pe care nu le înțelegem pe deplin.

Desigur, știu că pisicile alb-negru sunt comune, dar oare asta schimbă în vreun fel semnificația acestui deja-vu? Cum mi-ar putea cineva demonstra că nu este aceeași pisică? Și dacă ar fi, ce ar însemna asta? Nu cumva, în fond, totul se reduce la sensurile pe care le punem noi în fiecare întâlnire, în fiecare detaliu aparent nesemnificativ? Dacă nu ar fi aceleași pisici, atunci poate că nici nu contează. Poate că, în loc să căutăm răspunsuri clare, trebuie să învățăm să trăim cu misterul și cu fragmentele de realitate care ne fascinează, chiar și atunci când nu le înțelegem complet. Așa că poate răspunsul nu este în a ști cu certitudine dacă este aceeași pisică sau nu. Poate că adevărata magie stă în faptul că, uneori, realitatea nu este ceea ce vedem, ci ceea ce simțim. Iar acele momente efemere de „repetare” sunt doar amintiri care ne reamintesc că, în lumea asta, nu totul trebuie să aibă o explicație. Uneori, este suficient să te lași purtat de senzația că totul este conectat.

Un altfel de gimnastică

Eu sunt o persoană matinală. Adică sunt o persoană care funcţionează cel mai bine dimineaţa, iar de când am decis să nu mai folosim maşina pentru mers la şcoală, pentru că trafic, nervi, m-am pricopsit cu circa o oră de drum de întoarcere, timp pe care îl folosesc ca să... mă gândesc. Îmi place mult să îmi las gândurile să zburde, să se plimbe nestingherite, ca apoi să adun ideile şi să le direcţionez puţin, să le dau greutate. Drumul de astăzi a născut vreo trei articole pentru blog, pe care sper să le şi scriu. Se vor lega.

Şi iata-l şi pe primul:

" De când am scris, acum trei zile, aici pe blog, m-am gândit mult la asta, la felul cum a avansat treaba cu... "social media" pentru mine:

Acum doisprezece ani am descoperit că îmi place să scriu. A scrie aici era mai mult decat o gimnastică pentru minte, era ceva ce mă făcea să dezvolt ideile pe care le alegeam singură, normal, era ceva ce mă făcea să intru adânc, să îmi caut cuvintele, să lucrez la aşternerea lor pe foaie. Lua timp, presupunea efort. Lucram apoi şi la titlu, diacritice, puneam eventual si o imagine, era ca si cum aş fi avut de făcut un referat, poate mai mult de atata, un mini-examen. Mă rugam apoi să fiu citită, să primesc poate un comentariu două. Mă mai intorceam asupra textului, poate peste ceva timp şi mă bucuram că l-am scris.

Apoi a venit epoca feisbuc, unde pui poze şi scrii ceva, de obicei o frază, o idee. Atât. Că mai mult nu are lumea rabdare să citească, va trece rapid la urmatoarea chestie din feed. Lucrurile au început să îşi piardă rapid din consistenţă.

Nici nu mai ţin minte cum m-am oprit din scris pe blog şi o dată cu mine marea parte din blogăriţele pe care le urmăream. Acum am peste o mie de prieteni virtuali. Cu majoritatea am interacţionat la un moment dat şi în viaţa reală, dar nu aş putea spune nici că îi cunosc, nici că mă cunosc. Măcar atât am încercat, să nu accept cereri de la necunoscuţi.

Ca să salvez totuşi ceva din conţinutul pe care îl produceam (mult mai slăbuţ decât în epoca blogului), pentru că am simţit mereu nevoia să fac asta, anul trecut mi-am comandat album cu momentele anului, ca să nu uit, măcar imaginile mai relevante plus acele doua/trei gânduri de la fiecare.

Apoi a apărut ceva ce eu nu înţeleg. Deloc. Stories-urile. Acolo pui de-obicei o poză peste care lipeşti cel mult două cuvinte, poate două versuri dintr-o melodie, două stickers-uri şi atât. Stă câteva secunde în faţa ochilor privitorului şi puf!. A doua zi a dispărut complet, nu o mai vezi nici măcar tu. Nu rămâne nimic, în amintirea nimănui. Oare zic bine? Vă amintiţi vreun story pus de cineva? De azi sau de ieri? Mă cam îndoiesc...  Deci care e rostul? Inafară de timp răpit aiurea... Să îmi explice şi mie cineva... Cu siguranţă sunt prea bătrână pentru asta...  "

Cu ochii larg deschişi, 365 de zile din an.

O idee desprinsă din Regulile de viaţă ale lui J Peterson este că există o dependenţa a vederii noastre de ţintă( implicit de valoare). Asta se întamplă pentru că mare parte din vederea noastră este cu rezoluţie mică, doar ceea ce considerăm cu adevărat important e perceput la rezoluţie înaltă. Acolo unde apare repetiţia, rutina, tindem să nu folosim lentila aceea bună, cu rezoluţie înaltă. Daca avem zilnic acelaşi drum, tindem să vedem aceleaşi lucruri, probabil cele pe care le-am înregistrat prima oară când am inventariat locul. Sunt slabe şanse ca mai apoi să se adauge detalii, chiar dacă vorbim de noutăţi din realitatea imediată. Noi nu le vedem.

Tot anul trecut am facut proiectul pe Instagram cu câte o poză pe zi, 365 de zile din an. Şi pentru că mare marte din viaţa mea se petrece pe aceleasi trasee bătătorite, m-am găsit destul de rapid pusă în poziţia în care, fie îmi alegeam alte drumuri, fie (şi asta necesita un grad deloc ignorabil de efort) priveam realitatea cu alţi ochi şi aşa mi se dezvăluiau într-o nouă lumină. Erau pur si simplu imagini obţinute utilizând lentile diferite.

Si aici apare surpriza! Ce să vezi? Schimbând lentila pentru a înregistra realitatea imediată, ea rămânea aşa şi când mă uitam în interiorul meu. Acţiunile mele, felul în care judecam lucrurile, totul era schimbat. Soluţii noi la probleme vechi, ramase mult timp aparent fără răspuns, îşi găseau brusc rezolvarea. Vă spun însă: nu e deloc uşor! E ca şi cum ţi-ai pune niste ochelari noi, mintea ta protestează, îi este greu, strigă după rutina cea călduţă şi atât de bine ştiută.

Vă propun ceva pentru gimnastica minţii: schimbaţi o obisnuinţă, o rutină şi observaţi ce se întamplă cu mintea voastră. Încercaţi de exemplu să vă treziţi cu jumătate de oră mai repede, sau să plecaţi de acasă cu o jumătate de oră mai repede - peisajul urban  va fi altul, va garantez. Sau alegeti să ajungeţi acolo unde trebuie să fiţi altfel decat de obicei. Mergeţi la servici cu maşina personală? Încercaţi mâine să o lăsaţi acasă şi să luaţi mijloacele de transport în comun. Se va schimba lentila, veti vedea lucrurile altfel! Dacă nu reuşiţi asta într-o singură zi, vă sfătuiesc să nu renunţaţi, căci poate, chiar daca aţi schimbat drumul nu aţi reuşit să schimbaţi şi lentila :)

Vreau ca duşmanii mei să nu devină şi ai lor

Unul din defectele mele majore e că sunt inconsecventă, las un lucru imediat ce mă plictisesc de el. Urăsc rutina, monotonia. Bine, sunt convinsă că nu sunt mulţi care să le iubească pe astea două. Atâta doar că sunt oameni care au o rezistenţă mai mare la ele şi care pot să vadă puţin mai departe, dincolo de ele. Ei bine, eu nu din păcate. Şi văd fix acelaşi lucru şi la Matei.

Să exemplific puţin, ca să înţelegeţi; când eram în clasele primare, am vrut să merg la multe: la pian, la balet, la tenis. La primele două am mers doar de câteva ori şi apoi am spus stop. Am făcut asta pentru că nu era la fel cum mă gândeam că o să fie: mă gândeam că o să mă duc acolo şi în scurt, extrem de scurt timp, o să devin expertă.

Iar mama mi-a respectat mereu deciziile, asta poate şi pentru că eram foarte categorică (a se citi încăpăţânată), vocală, mereu cu toate cuvintele la mine. Nu vrea copilul, nu îi place, nu mai merge. Şi uite aşa am ajuns la arte, acolo mi-a plăcut să exersez, mi se părea depaarte de rutină şi chiar era, nu? Desenam/pictam de fiecare dată, dar era mereu altceva.

Eu zic că am avut noroc atunci. Am avut noroc pentru că mi-am găsit felia unde să performez fără să pun prea mult osul, fără să mă expun la ore de transpiraţie pentru un rezultat cât de cât acceptabil.

Stau acum să mă întreb dacă a fost bine aşa. Pentru că modelul mi-a intrat în sânge. Abandonez mereu când simt că mă paşte rutina, plictiseala. Problema e că acum, ''la bătrâneţe", nu mai îmi convine modelul ăsta. M-am apucat de înot acum câteva luni bune. Ajunsesem la 60 de bazine, dar... am început să mă plictisesc. Şi să merg tot mai rar. Acum sunt la reabilitare, acum mă duc indiferent de chef şi văd că partea grea e pănă ajung acolo. Odată intrată în apă, bazinele curg.

Vă spun doar că e greu, e greu să ieşi din nişte scheme vechi. E greu să înveţi răbdarea după ce ţi-a intrat în cap că tu eşti groaznic de inconsecventă.

Da, pare că tot ce am scris până acum este despre mine, dar de fapt este despre Matei. Despre Mateiul meu, care pare şi mai puţin dispus să pună osul dacă nu vede rezultate imediate. Este de fapt, despre tendinţa noastră de a ne băga copiii în schemele proprii.

Cum se face? Cum îl învăţ eu răbdarea, atâta timp cât mine mi-a lipsit cu desăvârşire? Sper din inimă că faptul că am ales Waldorful îmi/îi va fi de ajutor.

"A se folosi cu atentie!"

Pornita sa fie azi ziua aia cu startul la care visez de ceva vreme( da, visezi sa imi incep ziua cu ceva micmic scris pe blog), imi ridic capacul de la laptop... si imi apare pagina de feisbuc. Arunc o privire rapida si ma impiedic de un share a unei prietene virtuale, caruia i-a fost publicata o recenzie pe un site destept la care scriu oameni destepti. Intru acolo, o citesc, ma umplu de bucurie si de admiratie. Dau apoi de un filmulet in care cineva gasise o metoda ingenioasa de a ajuta homlessi.

Din nou ma simt scaldata de sentimente de compasiune, de bine, imi trece prin cap gandul ca astia sunt oamenii care fac lumea mai buna, din nou admiratie. 

O doamna din alt colt de lume face ce mi-ar placea si mie sa fac, isi creste afacerea asa cum mi-ar placea si mie sa imi creasca proiectele(nu, inca nu le pot numi afacere, ci doar idei bune de tot la care trebuie sa muncesti ca sa le ajuti sa treaca de stadiul de idei).

Si inca cateva din astea. 

A, mai am o prietena(tot virtuala), care isi gestioneaza gospodaria perfect. Mancare, curat, copii, totul organizat, asa cum stiu ca un taur ca mine nu va putea niciodata sa o faca, desi mi-ar placea.

E bine sa te inconjuri de lucruri pozitive. De povesti, mai mari sau mai mici, care sa te inspire. Te simti parca mai bine, chiar daca nu ai facut altceva decat sa ridici capacul de la laptop.

Daca totul se termina insa la ora 11.00, cand ti-ai dat seama ca ai trecut de la o poveste la alta pe parcursul a doua ore, te-ai incarcat cu diverse "voi face si eu asa candva", e cam nasol. Seamana putin cu cei care isi traiesc viata in fata televizorului urmarind cum altii isi traiesc viata.

Daca insa, dupa ce dai o tura scurta acolo, pui mana si scrii si tu doua randuri, parca e mai bine.

Hai, gata. Va las. Fug la bazin putin, inainte de treaba.

ps Nu am gasit diacriticele la laptopul asta. Scuze. Nu se va mai repeta.

Mi-am luat pantofii cei roșii

Am făcut-o din nou! Am fugit! După un an extenuant, plin de treabă, de evenimente, de emoții așa cum nu am mai avut demult, am hotărât să ne mai luăm câte o pauză ca să ne tragem sufletul. A fost Istanbul la începutul iernii și acum... Paris.

Oricât de tare încerc să evit clișeele peste tot, trebuie să vă mărturisesc că m-am întors îndrăgostită! E atât de reconfortant să fii într-un loc unde Frumosul(da, ăla cu F mare) te așteaptă la fiecare colț de stradă. Știți mesajul "regarde le ciel" cu povestea lui? Zic și eu că e suficient să te uiți în sus ca să dai de frumos, trebuie doar să;i ridici ochii din pământ și să te uiți în jur - pe lângă faptul că orașul geme de clădiri frumoase , simți poveștile, simți întâlnirile și despărțirile în jur. Și oamenii.

O, da, de oamenii vreau neapărat să zic. Nu e că sunt cu toții frumoși. Nu. Nu toți. Doar că, așteptând să se facă verde la semafor( deși ei nu fac asta - nu prea așteaptă) sigur va apărea de după colț cineva care își va atrage atenția: fie o ea, extraordinar de înaltă, cu un palton lung lung, fie un el zgribulit în sacoul de stofă croit pe măsură, totuși prea subțire pentru ianuarie. I-am studiat la metrou: sunt încălțați frumos, cu pantofi de lac, cu ghete lustruite. Nu cu cizme groase, nu. Și am căutat o explicație: cred că ei prețuiesc mai mult esteticul decât utilul. Sau cel puțin așa i-am perceput eu.

Și am venit acasă cu o colectă impresionantă de amintiri prețioase. Da, am stat doar patru zile. A fost suficient ca să știu cu certitudine că aș putea să trăiesc acolo. Cred că mi-aș găsi ușor locul, m-ar amesteca bine printre ei.Știu, nu sunt tocmai cei mai simpatici când vine vorba de străini. Știu că există locuri mai puțin prietenoase. Poate chiar murdare. Știu că e îngrozitor de scump când vine vorba de chirii. Dar nu mă interesează asta. Pe bune. Balanța plusuri minusuri mă face să spun da, as putea.

La întrebarea dacă e posibil să faci depresie de dor de ceva ce ai gustat doar 3 zile, vă spun că da. Fix asta am pățit. Mi-a fost îngrozitor de greu să mă reîncadrez în tot ce înseamnă București să nu mă rănească pe retină zoaiele de pe jos, cizmele scâlciate pline de noroi și fețele posace din metrou.

Bineînțeles că sunt subiectivă, bineînțeles că sunt incorectă. Sunt intolerantă și cer mult de la ceilalți? Normal. Doar cer enorm și de la mine. E vorba de starea aia de bine pe care mi-a dat-o tot arașul ăla și pe care mi-o doresc. E greșit oare să vrei asta? E exagerat?

Voi reveni la subiect, așa îmi propun.

În ordine crescătoare

Mă întrebam deunăzi dacă e așa la toți. Dacă sunteți cu toții într-un șantier continuu. Oi fi doar eu atât de înapoiată încât la vârsta mea (oare am 34 sau 35 de ani?) să simt că mă apuc din nou de construit, că demolez și pun sub semn de întrebare tot ce am crezut până acum... Sau e doar felul meu de a împacheta frumos (asta cu creșterea, cu lucrul la mine) o trăsătură de caracter nu tocmai lăudabilă? Mda... I'm restless! Adică nu pot sta locului. Mă plictisesc de cunoscut, îmi trebuie provocări. Sunt taur și noi nu stăm foarte bine cu energia vitală. Metabolismul nostru e lent. Adică dacă ajungem să ne rutinăm am pus-o! Clar rutina aduce depresia.

Ca să înțelegeți ce se întâmplă aici, vă spun că am început postarea asta acum ceva vreme și am abandonat-o că mi se părea prea greu să explic ce vreau să zic. Așa că am lăsat-o baltă, în speranța că va veni și vremea ei. Dar nu a venit. Și îmi bloca inspirația cumva. Mă tot întorceam să scriu pe blog dar dădeam de primele rânduri de mai sus. Și plecam. Dar acum m-am enervat și mi-am propus să scriu ce-mi vine. Mi-am propus să termin cumva. Oricum. De ciudă.

Că rezoluții și rezumate de final de an nu am avut. Că erau rândurile astea amărâte care mă blocau. Așa că acum pot să scriu! Pentru că a trecut suficient timp încât să se deschidă și aici o provocare! Deci e interesant!

Offf, cât sunt de ușurată - pentru că nu mi-e frică să o spun: sunt varză câteodată! Am frici, am probleme cu felul în care sunt percepută, cu ceea ce cred alții despre mine. Sunt inegală, foarte subiectivă, superficială pe alocuri. Așa, și?Nu vreau să mă pretind un guru, un expert în nimic. Îmi urăsc perfecționismul din toți rărunchii.

Vedeți, nu?

E mare șantier la mine :)

Despre aripi

Bănuiam că se pot deschide. De fapt, nici măcar nu aveam habar cât sunt de puternice. Cât de sus mă pot ridica. încercasem eu timid și în alte rânduri să fac exerciții de zbor, dar eram mult prea precaută, mă uitam prea repede în jos și mă apuca amețeala. Îi vedeam pe alții și vedeam că și ei fac la fel. Erau doar vreo doi, puțini, care treceau pe lângă mine atât de repede că nici nu apucam să conștientizez zborul lor. Erau mai mult ca o nălucă.

Mă gândeam că eu nu am ce îmi trebuie să fac la fel. Că nu sunt eu croită să să mă avânt așa. Că rostul meu e aici pe jos, că poate sufăr chiar de vertij.

Și apoi soarta mi-a surâs. Am găsit un lift deloc atrăgător, poate chiar înspăimântător prin lipsa butonului de avarie și am urcat. M-a dus sus, pe acoperișul celei mai înalte clădiri pe care am fost vreodată.

Ei bine și acolo s-a întâmplat ceva. Acolo am putut să îi văd mai bine. Pe ei, pe cei care treceau în viteză, pe cei pentru care blocul meu înalt era doar un bloc.  Și am deschis aripile atunci. Și le-am folosit pentru prima dată.

Și de-atunci nu mai pot să nu le folosesc.  Nu pot să mă fac că nu le am. Sau că nu știu să zbor.

- Păi și care e problema? -  veți spune.

Nici una. Doar că, dacă vreodată mă voi uita în jos, s-ar putea să mă apuce frica. Și nu ai cum să cazi. Poți doar să te pierzi cu totul.

Good morning! Sau când se pornesc motoarele

Dacă în prima parte a vieții mele declaram sus și tare câ seara e momentul în care funcționez cel mai bine, acum pot să spun cu mîna pe inimă că sunt o morning person. Chiar dacă nu pot efectiv să leg două capete de gând pînă nu îmi beau cafeaua, după aia... se pune rapid mecanismul în funcțiune. Cu entuziasmul și energia orcărui început!

De fapt cam asta e ideea. Sunt persoana de început de drum! Dar mi-e o ciudă de mor că nu reușesc să mențin turația decât cam juma de zi... restul o cam târâi, rar mă pot remonta odată ce am lăsat-o mai moale... Am o situație și nu știu încă cum să o rezolv: dimineața, cu elanul de care vă spuneam mai sus, îmi propun să fac un număr de lucruri mărețe. Lucruri de curaj, de creativitate... lucruri excepționale, să spunem. Și pornesc să le fac, dar... obosesc... mă desumflu și rămân pe listă, reportate pentru următoarea zi. Și tot așa...

Nu am descoperit încă soluția... pentru mai multă energie... oare am îmbătrânit? Oare așa arată?

Vreo idee?

Postare neterminată unu

... Și vor mai fii, asta mi-am dat seama că ar fi singura soluție ca eu să scriu aici, mi-am dat seama ca e mai bine puțin decât deloc, că e mai bine să pun aici un gând decât să-l las să moară neștiut, uitat și nebăgat în seamă. E clar, sunt egoistă, vor fi mai mult pentru mine-cea-care-va-veni-aici decât pentru voi-cei-de-acum.

Deci să vorbim neterminat, să zicem lucruri mici, nu teorii împachetate-n coerență.

V-am spus că m-am pornit să schimb lumea? La propriu adică., pentru că m-am prins că se poate. Că pot asta. Eu. Poți și tu. Poate te vei prinde la un moment dat. Nu-i simplu însă. Dar e bine că e așa.

Și ce fac? Păi zic mai departe. Încerc să deschid minți, să dărâm prejudecăți, să sap la rădăcina fricilor cele paralizante și stricătoare. Am momente (multe) când îmi cade scutul și o iau personal/și mă doare/și îmi vine să o las baltă și să îmi văd de colțișorul meu cald și scăldat de iubire, dar... nu pot să stau. Așa că mă ridic, mă scutur de praf, îmi ling puțin rănile și o iau din loc. Și mai fac ceva: citesc, mă documentez, mă antrenez. Ca să pot să lupt mai bine adică.

Și miza? Păi asta-i buba: e mare. Sunt ei, ăștia micii. Ei, cărora, știu sigur că le mai bine dacă sunt alăptați (de preferință la cerere), dacă sunt ținuți cât mai mult în brațe, dacă sunt ascultați. Și dacă sunt lăsați să își aleagă singuri momentul în care să vină pe lume:)

va urma

Și va fi cu câte un instagram, unul ce merge cu vorbele de mai sus, vine ea și postarea neterminată despre noua mea iubire (aifonul).

Direcţii

Habar nu am cum e prin alte ogărzi, dar eu mă trezesc destul de des ajunsă la o intersecţie. Nu e niciodată aceeaşi şi asta e bine, dar nu prea mi-e dat să călătoresc pe porţiuni întinse, drepte, de autostradă. Drumul meu pare a fi unul de munte, cu serpentine, cu schimbări bruşte de direcţie, care mă iau prin surprindere adesea tocmai pentru că sunt nesemnalizate şi de asta periculoase. Sunt multe amestecate: e adrenalină, e nevoia de creştere, e curiozitate, e testare de limite...

 De fapt, nu. E doar o cursă nebună după fericire. Aş fi nedreaptă cred dacă aş afirma că nu sunt fericită cu ceea ce am. Aş fi tare nasoală. Deci nu, nu aşa trebuie luată afirmaţia mea: sunt fericită şi necunoscătoare pentru tot, dar pentru ca viaţa nu e făcută din o acumulare de cadre statice (frame-uri) frumoase, ci dintr-o curgere, o prăvălire de evenimente ce trezesc trăiri în noi toţi, e muncă multă, e ajustare fină, clipă de clipă.

E vorba despre creştere, e despre cizelare poate, iar rezultatul... păi nu e unul. De fapt avem rezultat, sigur că da, doar că el se modifică atat de repede, încat nu are timp să ajungă să conteze. Bine, rămane de stabilit ce fel de matematică vrei să aplici. Normal, dacă te interesează atât de mult rezultatul, atunci poţi să te focusezi pe el, doar că rişti să rămai înţepenit în proiect, într-un azi care s-a transformat demult în ieri pentru toţi ceilalţi înafară de tine.

Se presupune că la treizecisipatru de ani ar trebui să pot răspunde fără să clipesc la întrebarea "Cum te vezi peste un an de zile?", dar nu pot şi nici nu îmi doresc să o pot face.

Mereu m-au scos din sărite formularele care, pe lângă adresă, numele părinţilor, datele din buletin, te mai întreabă şi ce "funcţie" ai şi care iţi e "ocupaţia". Mă scoate din sărite nevoia asta a sistemului să iţi distribuie un sertar fix, o pătrăţică bine-ştiută, la fel cu a cîtorva alţi indivizi.

Da ştiu, la niciun formular completat nu se aşteaptă nimeni să te spui cu-adevărat pe tine. Nu, e vorba doar de sertăraşe.

Bine bine, dar atunci, oare cine vrea să mă audă cum cânt? Si oare o pot face doar în intimitatea cea atât de aducătoare de siguranţă?

Tot despre doule...

Puțină statistică, pentru început: rata cezarienelor scade cu 50%... travaliile 25% mai scurte... cu 60% mai puține cereri de anestezie epidurală... 40% mai puțină occitocină sintetică folosită... cu 30% mai puține cereri pentru analgezice... cu 40% mai puține nașteri cu ajutorul forcepsului.

Știu, e statistică, știu, vă gândiți că mai e loc destul și pentru happy-end-uri, dar... nu ați prefera să crească șansele ca ele să se întâmple cu ATÂT de mult?

Cunosc atâtea cazuri de mame care, după prima naștere traumatizantă, care nu a ieșit deloc așa cum și-au imaginat, să își dorească măcar încă una, care să le vindece rănile primei experiențe, care să schimbe cumva întreaga lor percepție asupra acelui moment unic!

Vreau să mă credeți pe cuvânt: Nu trebuie să fie așa! Se poate să vă iasă din prima. Știu, e sistemul, sunt doctorii, sunt asistentele cele dornice de bani în buzunar pentru fiecare gest pe care îl fac, care sunt acre chiar dacă le dai atenția bine-cunoscută. Cu siguranță ați auzit de cazuri nefericite când asistentele se cațără pe gravidă și împinge copilul cu cotul ca să iasă mai repede, de doctori care grăbesc inutil pacientele, de multe intervenții medicale de rutină care se fac cumva din obișnuință cred sau pentru a elibera un pat mai repede și pentru a bifa cu satisfacție încă o naștere.

Ai auzit sute de povești incredibil de asemănătoare, pe care speri să le eviți, alegând poate o maternitate privată, la care vei plăti o căruță de bani. Bani strânși abia abia, cu multe sacrificii poate, dar pe care îi dai mai ales pentru o doză de umanitate, de respect, de empatie.

Ce fac eu aici? Nu fac altceva decât să vă spun că există o rotiță, de care poate nu știați, o rotiță simplă... care poate face ca întregul mecanism, atât de bine pus la punct dealtfel, să poată să funcționeze perfect.

AP și la grădi!

Schimbări de tot soiul: de statut, de status, la ei și la mine.În sfârșit nu mai mint când spun că unul are cinci și altul doi, chiar așa e. Cumva, pentru că am făcut așa o pauză mare de la scris aici, acum o fac cu gâlme, convinsă că nu voi reuși să transmit ceea ce vreau. În fine. Încerc.
Sunt multe multe lucruri care se leagă așa frumos în viața mea... doula - Pavel - grădinița - Concept Continuum - alăptare - Lamaze - familie - AP - comunitate... multe și greu de împărtășit.
Sa detaliem putin măcar o parte din această înșiruire, că altfel nu are nicio noimă. Cu grădinița e Pavel, care din decembrie deja merge conștiincios în fiecare zi. E o grădi frumoasă, un loc cald cu oameni așișderea. Chiar dacă e micuț, cred că cel mai mic de acolo, nu am niciun dubiu că e în regulă cu el. Și aici vine poate paradoxul (pentru unii care nu au înțeleles cum stă treaba cu AP-ul, adică cu attachement parenting-ul). Cred că, pe lângă niște caracteristici genetice ale lui( deci faza cu așa e felul lui), Pavel stă acolo și a îmbrățișat atât de ușor această schimbare de ritm tocmai pentru că l-am crescut cât de AP am știut - faptul că l-am alăptat la cerere (încă o fac), faptul că am încercat mereu să îi răspund nevoilor de a fi aproape, de a fi cu mine mereu, oriunde, oricând, faptul că l-am respectat și l-am tratat mereu ca pe un egal, chiar și faptul că am co-sleep-uit (încă o facem), toate astea l-au făcut cred să aibă încredere că poate să zboare, că cuibul lui nu pleacă nicăieri, că locul lui e la fel de cald iar laptele lui e la fel de mult și de bun.
Încă din prima zi a uimit pe toată lumea... la masă. Mănâncă super-bine, chiar cu supliment adeseori, mănâncă singur, cu lingura și furculița de om mare. Paf! A căzut și mitul cum că ăștia alăptați sunt mofturoși și sclifosiți când vine vorba de mâncare.
Păi și cu laptele? El e pentru acasă, e tot la cerere și cere destul de des. Dacă însă nu sunt, no problem, se poate și fără.
Să vă zic și de întoarcerea de la grădi: să face în fix două feluri - purtat în spinarea mea atunci când mă grăbesc și pe jos, cu opriri muuulte, la fiecare mașină, fiecare cățel sau pisică, fiecare baltă. Cum aș putea să le explic binevoitorilor care se găsesc să îi spună să se dea jos din spinare că e mare cum că așa purtat e mai ușor pentru mine nu pentru el? Nu cred că ar pricepe...

Gata. Atât pentru acum. Vă las cu un citat dintr-un articol despre cartea mea preferată, Conceptul Continuum - "Sugarii ai căror necesităţi sunt îndeplinite conform conceptului “continuu” din perioada timpurie de sugar mic (ţinut în braţe) cresc cu o mai mare stimă de sine şi vor fi mai independenţi ca şi cei a căror plâns rămâne fără răspuns pentru că părinţilor le e frică să nu-i răsfeţe sau să nu devină prea dependenţi."

Despre feelinguri

Că evenimentele prin care am trecut în ultimele luni și-au lăsat urme adânci în mine, cred că e de la sine înțeles. Eu vreau să le accept, să nu îmi bag suferințele, angoasele, tristețile sub covor. Vreau să repar ce e de reparat, să vindec ce se poate, să le întorc înspre bine pe unele. Muncă multă îmi propun, dar nu e vreme de pierdut! Avem viața asta atât de frumoasă de trăit, încât ... e păcat.

Îmi trebuie oameni frumoși, solari, luminoși în jur, nu ca să le fur energie, ci ca să mă contagiez cu binele.
Da, asta e una din revelațiile pe care le-am avut (din nou):) Mda, știu, revelațiile vin o singură dată, însă mă folosesc de cuvântul ăsta pentru că se potrivește, am avut-o la un alt nivel cumva, am simțit-o visceral, am vânat-o la mine și la cei ai mei apropiați.

Vorbesc aici de faptul că sentimentele sunt contagioase. Fie ele bune sau rele, fie că ne dăm seama sau nu, ele se agață, le preluăm. Dacă, în cazul copiilor, ele se oglindesc în forma lor brută, imediat, fiind ușor de identificat momentul și locul contagierii, la noi adulții, lucrurile sunt mai complicate, ele se camuflează, necesită parcă timp de coacere, își schimbă forma și ajung de multe ori să ne deruteze.

Cumva, totul a pornit de la Odent, care ne-a explicat cât de contagioasă e adrenalina și cât de mult rău face ea oriunde în preajma unei femei în travaliu. Să nu mă înțelegeți greșit, adrenalina nu e un hormon "rău" așa la modul absolut, e însă antagonic occitocinei, principalul hormon responsabil cu contracțiile, deci cu nașterea.

Iar am ajuns la Odent:) Să mă scuzați, dar e încă atât de prezent în gândurile/planurile mele de viitor...

Mergând cu raționamentul mai departe, mi-am dat seama cât de greu e să trăiești frumos într-un oraș precum Bucureștiul. E greu, pentru că se agață de tine toată energia din jur, tot stressul, toată încrâncenarea, toată tristețea și nefericirea celorlalți. Da, poți să te protejezi, dar e al naibii de obositor să fii nevoit să faci mereu asta. Chiar nu poți lăsa deloc garda jos... Și vii apoi la copiii tăi curați cu toate astea, vii și nu mai știi să le dai ce ai fi vrut să le dai, să primești ce ai fi vrut să primești.
Și ajungi să îi rănești pe ei și așa să te rănești și pe tine.

Un sfat, că trebuie să închid: de câte ori veniți de afară, dezbrăcați-vă de hainele de stradă, lăsați-vă pantofii la intrare, spălați-vă pe mâini și pe față și... închideți puțin ochii, măcar cinci minute. Așa, ca un fel de reset al gândurilor. Și încă o recomandare: nu continuați acasă treburile de la serviciu, vă faceți rău vouă și celorlalți. Cum? Nu puteți? Încercați măcar, sau faceți-o în cunoștință de cauză, luând în calcul consecințele acțiunilor voastre...

Chemarea

Vă spusesem eu, undeva la început de an, printre multe alte fantasmagorii, că îmi doresc să devin o doula. Ce nu știam eu atunci, dar am aflat de la niște oameni minunați, la un curs ce m-a schimbat și m-a întors pe dos, a fost că a fi doula, estre treabă extrem de simplă, dar totodată și al naibii de grea. Poate tocmai de asta am amânat atâta să scriu aceste rânduri. Am priceput atunci că a fi doula, nu presupune atât să faci ceva, cât să fii cumva. Ați înțeles? Probabil că nu...hmm. Vreți să știți mai multe? Chiar vreți? Bun. Hai că încerc. O iau de la început.

Aș începe prin a spune că o doula nu este o moașă. Ca să devii moașă, ai nevoie de patru ani grei de studii(atât durează facultatea). Cursul meu de doula a durat fix trei zile. Atât. Și ar fi putut dura, probabil, și una singură.Și gata? Asta a fost tot? - veți zice.

Da. Atât. Acum probabil e momentul în care vă veți întreba  care e totuși treaba cu doula asta? Oare ce face ea? E chiar nevoie de așa ceva?

Răspunsul l-am auzit de la Liliana Lammers, DOULA perfectă ( dacă mă întrebați pe mine) și îl voi spune în engleză: "When in labour we need a person who gives us peace’

Pentru că au trecut aproape cinci ani de la prima mea naștere, amintirile s-au estompat, aș zice. Chipul unei singure persoane mi-a rămas însă în minte: chipul unei stagiare(nu am știut niciodată numele ei), pe care am rugat-o să mă țină de mână între contracții. Așa am simțit eu, că de asta am nevoie. Să mă țină cineva de mână. În pauze. Ea a fost doula mea, o doulă fără să știe, iar prezența ei a contat enorm.

Cum spuneam mai sus, a fi doula e o treabă simplă și grea în același timp. E nevoie de multă empatie, de un car de energie pozitivă și de multă dăruire. Ești acolo, lângă femeia care trece prin cea mai importantă zi din viața ei, ca să oferi confortul psihic atât de important, atât de rar de găsit în maternitățile noastre. Ești acolo ca să o ferești pe viitoarea mamă de griji inutile, să o împiedici să ajungă să se simtă abandonată poate, fără să priceapă exact ce se întâmplă cu corpul ei în momentele alea atât de speciale...Protecție... ăsta e cuvântul pe care îi căutam!

Acum, dacă stați să vă gândiți, oare câte dintre voi ar fi avut nevoie de o doula atunci?

Sunt multe lucruri de spus, însă simt că nu pot fi zise altfel decât în șoaptă, la ureche. Așa o văd eu pe o doula. Cu brațele deschise în cea mai caldă îmbrățișare, gata să aline, să accepte, să dea putere.

Mi-am pus amintirile pe HOLD

E singurul lucru de făcut momentan. Că altfel e o maare rană deschisă. Să spun că e nedrept sau că e absurd? Păi cine sunt eu ca să judec asta?
Ca să știți despre ce vorbesc, vă spun că s-a stins cel mai fidel cititor al acestui colț virtual. Tatăl meu. S-a dus fulgerător și total neașteptat, în urma unui accident rutier.Eu m-am cufundat în cotidian, în treburi multe. Nu vreau să mă gândesc cu adevărat. Normal că el apare de peste tot. E practic imposibil să fie altfel. Dar mi-am propus ca, măcar pentru o perioadă, să nu răscolesc printre gânduri. Măcar până scap de nodul ăsta din gât. Știu că voi scăpa, până la urmă. Știu de la mama.

Vă spun același lucru pe care l-am zis și acum trei ani jumate: puneți mâna pe telefon și sunați-vă părinții. Spuneți-le că îi iubiți. Chiar nu contează dacă vă sprijină, dacă vă ajută, dacă sunt de acord cu alegerile voastre. Nu contează. Ei sunt și atât. Eu vă invidiez sincer pentru că îi aveți.

Am înțeles, la modul cel mai dur, un lucru. Am înțeles cât suntem de fragili.

Cuvântul spus

Să ridice mâna sus cine a auzit prin parcuri următoarele vorbe: "O să cazi și o să te lovești!", cu varianta mega-prăpăstioasă"O să cazi, o să îți curgă sânge și o să mergem la spital, unde o să îți facă injecție!"
... "Ești prea mic pentru toboganul ăla.."
... "Mai încet, o să te împiedici!"
... "O să aluneci, o să te lovești și o să te doară... o să plângi"
astea și alte multe previziuni sumbre.

Vorbe spuse. Vorbe toxice.

Teoria mea e următoarea: lucrurile astea au mult mai multe șanse să se adeverească odată ce le pui în cuvinte. Fără să vrei, le materializezi. Deja era nasol când doar le gândeai, dar asta e mai dificil de controlat. Însă ele nu trebuie spuse cu voce tare! E ca și cum le-ai chema să se întâmple. Eu așa zic. Vorbesc aici de energie cu frecvenţă joasă sau înaltă, care poate face rău...

Ok, bine. Nu e teoria mea, au spus-o alții înaintea mea, eu pur și simplu am îmbrațișat-o.

Distanțe

Nouă luni, există cordonul ombilical. Ăla fizic adică. Nu poate nimeni să facă nimic, e parte din tine și nu avem ce discuta. Apoi se naște, cordonul e tăiat. Vă dați seama cât poate să fie de greu pentru ei? Brusc, nimic din ceea ce știau nu mai e cum a fost. Doar mirosul mamei. Acolo. DA, acolo. La ea în brațe, la sânul ei. Da. Doar colo se simt acasă. Doar asta știu. Acolo totul e așa cum trebuie.

Distanțele când apar, ele dor. Tare tare. Se plânge din toți rărunchii. Oare chiar trebuie să îi obișnuim din fașă? Oare chiar trebuie să afle din start că, în viață, nu totul e așa cum vor ei, că nu sunt buricul Pământului?
Ce păcăleală mare mi se pare laptele ăsta praf. Ok, rezolvăm partea nutritivă, dar cu cealaltă ce facem?
Căci alăptarea mi se pare mult mai mult decât atât: mi se pare unica, singura portiță prin care UNU-l se menține în plan fizic. E singura modalitate prin care distanța rămâne în continuare zero.
Mda, ăsta e obiectivul mamei, în primul an. Așa simt eu. Să reducă orice fel de distanță. E cheia fericirii, părerea mea.

Copil-alăptat, copil-purtat, copil-îmbrățișat. Așa arată fericirea.

De ce te plângi că nu mai ai spațiu pentru tine? Păi nu știai că până la doi ani copilul și mama au aceeași aură? Adică sunt încă UNU? Așa mi-a spus mie mama, într-o zi frumoasă de martie:)

Of, cât de simplu poate fi totul, dacă se reduc la minimum distanțele astea...

E postarea mea cu care mă simțeam datoare, scrisă pentru Săptămâna Alăptării și dedicată unei prietene dragi de departe.

Fără de noimă

Am împins încet cu piciorul ultimele trei bucăți de lego care mă împiedicau să ajung la birou. Am făcut-o încet nu pentru că mi-e frică să nu îl trezesc, el doarme tun, ci pentru că vreau să îmi menajez neuronul propriu, asaltat altfel permanent de tot soiul de sunetele provocate de cele două mici taifunuri din dotare.
Să mai spun că nu am spălat vasele? Sau că nu m-am pieptănat? Păi când să ai vreme de așa ceva, când ai de construit parcări sau de pescuit plastelină din acvariu?
E o combinație dubioasă, vă jur, între"vreau-să-fug-departe-să-stau" și "I-m-the luckiest-girl-in-the world".
La naiba! De ce nu sunt mai puternică, mai zen, mai înțeleaptă? De ce nu mă pot reseta, reinventa, reîmprospăta de câte ori vreau și când vreau?
Totul e fragmentat, iar asta nu îmi place. Ați văzut-o ieri pe Cătălina Ponor ce exerciții cursive a avut? Cum aluneca parcă dintr-o parte în alta a solului, cu o grație și o ușurătate fascinanta? Ei bine, asta îmi doresc și eu! Să leg clipele, să le trăiesc așa cursiv și armonios.
Ca să înțelegeți la ce mă refer: pentru ca să ajung aici cu amărâta asta de postare au trecut vreo trei ceasuri, cred, de nici nu mai știu exact ce voiam să spun. Așa că, de unde lejeritate, armonie, alunecare de condei?

Să vă spun totuși care e treaba: Pavel e genial, jur, face niște chestii de ne lasă mască. E curajos, curios, descurcăreț. Și are la energie... ne bagă pe toți sub masă. N-aș putea însă să spun că e atomic, că e agitat așa haotic. Nu. El e doar o bucurie pe picioare. O bucurie poznașă, crescută frumos de tot. Așa simt eu. Că l-am crescut bine. Liber. Cu spațiu mult.

Matei-înotătorul se face din ce în ce mai frumos. Se rafinează pe zi ce trece. Asta e impresia mea. E greu, al naibii de greu să fii frate mai mare, dar el se descurcă onorabil. Aș vrea să cred că nu suferă prea mult, Pavel e foarte acaparator de atenție.

Mă opresc acum, am stat destul aici. Am trebi. O mie.
Voi mai scrie din astea fără noimă, cel puțin asta îmi doresc. E de împărtășit. Doi e o cifră mult mai frumoasă decât credeam.

Sărumâna de masă!

... sau cum se hrănește el adică, la un an și vreo trei luni ale sale.

Voi începe cu laptele. Cu laptele meu. Că altul nu vede. E alăptat cu spor, mult încă, atât cât vrea și când vrea. Deja au început să apară întrebările pe temă dată, dar vă jur că nu mă supăr. Și nici nu mă rușinez sau ceva. Și chiar nu mint când spun că nu știu până când. Chiar nu intenționez să schimb ceva.

Nu vreți să știți cam cât timp am alocat alăptării pe plajă, când m-a prins în costum de baie:)Că v-am zis că am fost trei zile la mare, nu? Da sigur nu v-am zis cât de plină de bebeluși e plaja la 2Mai. Gene, nu alta. Parcă nu te lasă la plajă fără un urlător la purtător.

Așa, mă așteptam ca măcar acolo să văd mai mulți copii alăptați, fie ei cât de mici. Dar nu. Eu și Delia. În schimb am văzut multe multe biberoane. Cu lapte, ceai sau alte licori. Și am auzit multe orori de genul "nu o mai lăsa dragă cu mâinile în găletușa cu apă, că deseară face iarăși febră... " Deci îmi place să cred că le era rușine să alăpteze pe plajă. Că o făceau discret, atunci când nimeni nu se uita, departe de ochii curioșilor ca mine.

Să merg mai departe cu mesele lui Pavel. Parcă vă mai spusesem eu că e hrănit cam sută la sută BLW. Adică îl las să se descurce singur - cu linguriță/furculiță (de metal, de-ale noastre, alea de plastic nu-i plac defel). Sau direct cu mâna, deși preferă cu furculița. Dacă ar putea, chiar și apa ar lua-o tot cu furculița(aia înspăimântătoare, de metal).

Iar acum (de vreo lună) pot să spun că mănâncă. Adică am văzut chiar că îmi cere chestii.
Vă mărturisesc că am trecut printr-un moment de dubiu, că nu fac bine că îi stau atâta la dispoziție cu tzâtza, că nu va ajunge să mănânce și el ca oamenii. Noroc că mi-a trecut. Dubiul. Că am văzut că mă înșel. Că el are ritmurile lui, timpii lui, agenda lui. Una bună de tot. Poate puțin diferită de a mea, dar, cu siguranță, una mai bună.

Iubesc felul în care mănâncă, felul în care mânuiește instrumentele mai sus menționate. Da, se murdărește încă, dar se descurcă remarcabil.

Printre preferințele lui culinare se numără semințele de cânepă, castraveții cu tot cu coajă, ridichile, untul, merele, salata verde, germenii, nucile de orice fel, stafidele, somonul. Și dintre găteli: supele, orezul și pastele. Iubește ciorba de fasole boabe cu afumătură:)

Sunt atât de încântată că am ajuns aici fără nicio impunere, fără nicio zdroabă.
Cât despre el: adoră să mănânce - e joacă dar și lucru serios.

Deocamdată atât, mă duc să pregătesc ceva pentru prânz.