Un altfel de gimnastică

Eu sunt o persoană matinală. Adică sunt o persoană care funcţionează cel mai bine dimineaţa, iar de când am decis să nu mai folosim maşina pentru mers la şcoală, pentru că trafic, nervi, m-am pricopsit cu circa o oră de drum de întoarcere, timp pe care îl folosesc ca să... mă gândesc. Îmi place mult să îmi las gândurile să zburde, să se plimbe nestingherite, ca apoi să adun ideile şi să le direcţionez puţin, să le dau greutate. Drumul de astăzi a născut vreo trei articole pentru blog, pe care sper să le şi scriu. Se vor lega.

Şi iata-l şi pe primul:

" De când am scris, acum trei zile, aici pe blog, m-am gândit mult la asta, la felul cum a avansat treaba cu... "social media" pentru mine:

Acum doisprezece ani am descoperit că îmi place să scriu. A scrie aici era mai mult decat o gimnastică pentru minte, era ceva ce mă făcea să dezvolt ideile pe care le alegeam singură, normal, era ceva ce mă făcea să intru adânc, să îmi caut cuvintele, să lucrez la aşternerea lor pe foaie. Lua timp, presupunea efort. Lucram apoi şi la titlu, diacritice, puneam eventual si o imagine, era ca si cum aş fi avut de făcut un referat, poate mai mult de atata, un mini-examen. Mă rugam apoi să fiu citită, să primesc poate un comentariu două. Mă mai intorceam asupra textului, poate peste ceva timp şi mă bucuram că l-am scris.

Apoi a venit epoca feisbuc, unde pui poze şi scrii ceva, de obicei o frază, o idee. Atât. Că mai mult nu are lumea rabdare să citească, va trece rapid la urmatoarea chestie din feed. Lucrurile au început să îşi piardă rapid din consistenţă.

Nici nu mai ţin minte cum m-am oprit din scris pe blog şi o dată cu mine marea parte din blogăriţele pe care le urmăream. Acum am peste o mie de prieteni virtuali. Cu majoritatea am interacţionat la un moment dat şi în viaţa reală, dar nu aş putea spune nici că îi cunosc, nici că mă cunosc. Măcar atât am încercat, să nu accept cereri de la necunoscuţi.

Ca să salvez totuşi ceva din conţinutul pe care îl produceam (mult mai slăbuţ decât în epoca blogului), pentru că am simţit mereu nevoia să fac asta, anul trecut mi-am comandat album cu momentele anului, ca să nu uit, măcar imaginile mai relevante plus acele doua/trei gânduri de la fiecare.

Apoi a apărut ceva ce eu nu înţeleg. Deloc. Stories-urile. Acolo pui de-obicei o poză peste care lipeşti cel mult două cuvinte, poate două versuri dintr-o melodie, două stickers-uri şi atât. Stă câteva secunde în faţa ochilor privitorului şi puf!. A doua zi a dispărut complet, nu o mai vezi nici măcar tu. Nu rămâne nimic, în amintirea nimănui. Oare zic bine? Vă amintiţi vreun story pus de cineva? De azi sau de ieri? Mă cam îndoiesc...  Deci care e rostul? Inafară de timp răpit aiurea... Să îmi explice şi mie cineva... Cu siguranţă sunt prea bătrână pentru asta...  "

Caniculă

 Liniște, prea multă liniște aici.

E neuronul meu, paralizat de canicula asta. Iarăși îmi doresc să plec din țară, în una nordică, fără călduri. Sau poate m-aș mulțumi cu o emigrare dincolo de Carpați. Hm.

Cum ce-am mai făcut? Am distrat copiii, că suntem cu ei acasă, fără de grădi. Fun, fun, fun.

Da, îmi spun din nou, sunt mai puternică decât aș fi crezut. Și mi-au murit lăudătorii.:)

Vești. Am intrat cu Matei, în perioada întrebărilor grele. Întrebări de tipul: "Cine l-a făcut pe Doamne Doamne? Moș Crăciun?".

Și încă una, zen style:

"Mami, nu știi că și moliile au mămici și tătici, care plâng după ele? Nu le mai omorî!"

Și stăm toată ziua în piscina de pe balcon, cu bălți pe parchet și haos maxim peste tot.

Puțină matematică, iarăși

În parcul mult iubit, pe unde îmi plimb io plozii de vreo patru ani, văd de câteva luni un cuplu. Și îl văd la fel, zi de zi. El cu o mână împinge căruciorul și cu cealaltă o ține pe ea. În cărucior o fetiță, acum în funduleț. Cuminte foc, nu zice niciodată nici pâs. Ei merg mereu cu-aceeași cadență, prinși parcă în aceeași poveste. Eu de pe banca noastră(mda, aceeași bancă, de multe luni), înconjurată de plozi gălăgioși, de biciclete și de mame vesele, la fel de zgomotoase ca plozii, mă uit amuzată la ei. Mereu. Și am tot stat să mă gândesc de ce mă zgârie imaginea asta idilică. Ce nu e ok acolo. Doar sunt doi oameni care se iubesc mult, romantici. Nu? Ei bine, să vă zic ce anume mă deranjează: ecuația.

Ecuația lor e ceva de genul: "(Unu plus Unu) virgulă Unu egal love". Mda, asta nu e nicio ecuație... Ar trebui să fie altfel, nu? Ar trebui să fie "Unu plus Unu plus Unu egal love".

Da, presupun că nu sunt foarte coerentă, dar asta e buba acolo: că nu au băgat copila în bula lor de dragoste. Asta simt eu, poate mă înșel. Dar nu am văzut chiar nicio interacțiune, never. Băi, ceva nu e în regulă acolo.

Un vis tâmpit

Am avut așa ceva: se făcea că sunt anunțată de maternitate că s-a făcut o greșeală, că puiul meu nu e de fapt al meu, că trebuie să fac schimb de copil cu alții. Și au venit și am făcut schimb. Cred că niciodată nu m-am simțit atât de sfâșiată într-un vis. A fost super-ciudată senzația, pe copilul nou am simțit că îl iubesc din start, dar pe celălalt și mai mult.

Oribil. Sper să nu se întâmple asta nimănui, nici măcar în filme.

Și când te gândești că totul a pornit de la niște discuții apropo de ochii albaștri a lui Pavel...

Mi se pare fascinantă însă capacitatea noastră de a iubi, la ce cote amețitoare ajunge într-un timp scurt...

Ele știu întotdeauna mai bine!

Azi am chef de scris aici. Să vedem dacă voi avea și condiții... vă mărturisesc că încă nu m-am obișnuit să fiu foarte creativă în scris cu bbPavel atârnat de mine.

Așa că bag viteză.

Ieri. Aveam de făcut un drum important, l-am atârnat pe Pavel în wrap și am sărit în primul tramvai. M-am precipitat puțin, trebuia să aștept până adoarme copilul, doar știam că nu îî place să stăm pe loc, treji fiind. Din păcate chiar mă grăbeam...

În tramvai, destul de mare aglomerație, doar ploua afară. Mi-am găsit totuși o poziție confortabilă în picioare (pe scaun nu îi place defel) și am început să răspund la întrebări: Cât are? Doarme noaptea? etc. Lucrurile mergeau bine, lumea era fermecată de căpșorul cu căciuliță roșie care se ițea din wrap, eu eram fericită.

Lucrurile au luat însă o altă întorsătură, pe care o anticipasem de altfel. Copilul s-a plictisit de atâta stat pe loc în spațiu închis și a început să urle ca din gură de șarpe. Bineînțeles, fix atunci și tramvaiul s-a blocat în trafic.

Toată mulțimea de admiratoare pe care o aveam, s-a transformat brusc în mulțime de inchizitoare: "Sărăcuțul, nu stă bine." Și au continuat: "nu e bine pentru coloana lui", "e prea strans", "nu se poate mișca", "doar de la 6 luni poate fi purtat așa"... sau chiar suspectau că-i nehrănit și tot continuau. Eu nu ma prea supăr pe lumea plină de sfaturi aiurea, știu ca sunt folcloriste și propovăduiesc niște îndemne băbești, vechi sau deplasate. Le ignor cu seninătate, nu încerc să le schimb, știu că e imposibil.

Dar acum a fost prea de tot. M-a apucat o agorafobie groaznică, acolo în tramvai. Îmi venea să urlu: "Chiar nu mă interesează ce gândiți, nu sunt o puștoaică inconștientă pe care a lăsat-o grea colegul de bancă!" Pentru că așa mi se adresau.

Eu tot nu înțeleg de ce oare trebuie să arăți obosită și răpusă de îndatoriri ca să te ia lumea în serios, să te trateze cu minimum de respect/considerație. Dacă ești mamă și încă la puterea a doua, trebuie musai să fii distrusă și complet neatrăgătoare? Hai mai lăsați-mă, vă promit că mă voi strădui mereu să vă arăt fața luminoasă a maternității!

Bineînțeles, am terminat de scris tot cu copilul atașat de mine, dar am văzut că se poate:)

Mai mult și mai puțin roz

De la început vă atenționez că mai jos nu e vorba de sexul copilului.

Partea frumoasă: Marți am fost la control și l-am văzut pe bebe pentru prima dată. Cu mâini și piciorușe, cu șira spinării. Data trecută era doar o pată întunecată deci nu se pune.
M-a impresionat atât de mult, mi s-a părut ceva incredibil, de parcă nu aș fi trecut prin asta încă o dată. Dar am trăit momentul ca și cum ar fi fost prima dată, poate și mai intens. Oricum, nu mă gândeam că a doua oară va fi doar o reluare, presimțeam că o voi trăi de la început, nu ca pe-o completare.

Și-acum partea mai puțin roz a postării, pe care nu sunt sigură că ar trebui să o scriu: Am uneori momente când mă simt toantă. Când simt că nimic din ce aș putea spune aici nu ar valora mare lucru. Așa că tac și citesc pe la alții. Și nu odată dau peste texte care tratează mai mult sau mai puțin subiectele despre care aș fi vrut să scriu eu, dar nu am făcut-o. Așa că tac și citesc. Și mă ascund de oricine ar putea să mă judece, pentru că simt că acum nu pot sa fac față.

De asemenea, am clipe(dese în ultimul timp) când nu îmi simt vârsta. La prima vedere ar părea un lucru bun, mă simt copil. Problema e că odată cu asta crește senzația de neajutorare și nevoia de sprijin, senzația nasoală că singură nu mă descurc. Mi se pare al naibii de ciudat că am deja un copil care va merge la grădi și un altul pe drum.

Se spune prin cărți că semestrul doi e unul al stărilor de fericire... atunci de ce?

Din fericire, toate apăsările astea le am în timpul meu liber, când Matei doarme iar eu sunt implicată probabil în vreo activitate care presupune rutină și care îmi lasă mintea să zburde liberă.

Mda, sper să îmi revin odată, nimănui nu-i plac oamenii posaci și nici să citească prea multe nemulțumiri.

...

Și am impresia că totul e legat de ce se-ntâmplă în țara asta, care simt că nu mă mai vrea aici... E prima dată când am vorbit cu Ștefan despre plecare, la modul cel mai serios, chiar dacă acum nu e deloc momentul.

Am recitit și declar sincer că e cel mai dezlânat text pe care l-am scris aici, bat câmpii cu nerușinare. Oare pot spune că hormonii sunt de vină?

A aștepta așteptarea

De câte ori nu ai așteptat cu nerăbdare să se întâmple ceva ca să fii fericit? De câte ori nu ți-ai justificat starea nasoală printr-o lipsă, afirmând sus și tare că, dacă acea lipsă s-ar rezolva, ai fii cât nu se poate de fericit?

Vă sună cunoscute fraze ca: "Dacă aș avea o casă/pe cineva care să mă iubească/un job mai bun etc aș fi fericit" sau de câte ori nu ai așteptat juma de an ca să mergi în vacanță o săptămână nu știu unde? Un alt exemplu și mai tâmpit îmi vine în minte: să aștepți efectiv să treacă un anotimp( majoritatea iarna) ca să îți fie bine. Nu e oare timp prețios irosit, aruncat pe fereastră?

E așa o păcăleală treaba asta cu așteptatul. De parcă am dispune de un capital nelimitat de minute și secunde. Știți bine că nu, deși majoritatea trăiește fără să țină cont de lucrul ăsta.
probabil vă gândiți că e o prostie ce spun eu aici, că pe lângă faptul că aștepți, mai faci o mulțime de alte lucruri simultan. Ce am constatat eu pe propria piele, e că așteptatul degradează clipa prezentă, indiferent dacă aștepți ceva bun sau ceva nasol.

Eu pățeam asta cu ultima zi de vacanță. condițiile erau identice: soare, apă, mâncare bună, peisaje superbe, dar eu nu mă mai bucuram de ele pentru că aveam clar momentul plecării non-stop în fața ochilor. Și uite ce risipă de frumusețe făceam!

Cât despre varianta cealaltă e și mai necâștigătoare: în momentul în care aștepți să se întâmple ceva care îți provoacă o mare plăcere, pornești involuntar de la premisa că toate clipele premergătoare sunt de calitatea a doua. Chiar dacă ți se întâmplă ceva mișto, tinzi să nu îi acorzi valoarea cuvenită, pentru că te gândești că ce aștepți tu e mult mai bun.

Mda, complicat de explicat ideea mea. Să mai dau un exemplu: ești într-o excursie și alegi din Lonely Planet să vizitezi o cetate aflată nu chiar în vecinătăți. Ajungi acolo și este o mare dezamăgire, locul e mult prea plin de turiști pentru gustul tău. Aveai așa mari speranțe de la el! Și nu a fost nimeni să te tragă de mânecă să vezi toate lucrurile fabuloase pe lângă care ai trecut ca să ajungi acolo...

Ce vreau eu să obțin cu toate pălăvrăgeala asta este un moment de reflecție din partea voastră. Sunt sigură că, dacă v-aș întreba ce așteptați, mi-ați putea spune vreo trei chestii într-o singură clipă. Ei bine, să știți că nu o fac... pentru că nu mi se pare important.

Titlul postării e inspirat de aici (deși am citit articolul după ce l-am scris eu pe al meu), chiar dacă ideile sunt puțin altele, mai bine zis - perspectiva diferă.

Subiect rușinos

Deși mi-am propus evitarea orcăror topic-uri "urât mirositoare" aici, am sincer nevoie să aud de la voi cum a decurs operațiunea no more dipers . Cred că e un bun moment pentru Matei acum - și ca vârstă și ca anotimp, fără să ignorăm aspectul economic al problemei, deloc de neglijat...

De câteva zile facem exerciții și stăm prin casă doar în chiloți, dar lucrurile nu par să meargă în direcția dorită, chiar nu vreau să intru în amănunte.

Am doar câteva întrebări: cât a durat, cum ați făcut-o, când?

Act ratat

Ea - undeva(oriunde) între 40 şi 50 de ani, cititoare de "Libertatea femeilor" şi admiratoare secretă a lui Moni Columbeanu.
Eu - nu prea fresh, după o zi despachetat şi montat casa la loc, înhămată la cărucior

Ea (seacă, deşi politicoasă): "Fiţi amabilă, îmi puteţi spune cum să ajung în Piaţa Romană?"

Eu (binevoitoare): "E aproape, o luaţi pe acolo şi ajungeţi în cinci minute"

Ea (ofticată): "Piaţa Romană e în partea asta (arată exact direcţia opusă), nu ştii nimic!"

Cântecul gazelei şchioape

Adică al meu. Îl cânt aproape în fiecare noapte. Uneori pe unu şi un sfert, alte ori pe la trei juma, nu sunt reguli.

De fapt, staţi!

Să o luăm de la-nceput.

Matei, de felul lui băiat finuţ, rezonabil pe alocuri, încă se mai trezeşte noaptea. Uneori motivat,(ies dinţii, vin gaze) alteori nemotivat-dacă mă întrebaţi pe mine.

Îşi primeşte butelcuţa cu lapte şi adoarme urgent, la mine-n braţe.

Încetişor, îl repoziţionez în propriul pătuţ, cel cu o latură deschisă acum. Succes total, am scăpat de ţepii din aşternut. Nici nu clinteşte.

Şi atunci se deschide în faţa mea, prăpastia. De la pătuţ până la uşă. Sunt un coşmar, vă jur.

Nu mi s-a părut aşa acum doi ani, când am văzut pentru întâia oară, apartamentul. Credeam atunci că parchetul acela vechi, şi-ar pierde total farmecul dacă nu ar şi scârţiâi la fiecare pas.

Oh, cât de tare am greşit...

Fac primul pas, un scârţâit moderat. Copilul se foieşte puţin.

Fac încă unul, încetişor. Un scârţâit puternic. Copilul răcneşte.

Iau totul de la început. Îl iau în braţe. Adoarme.Îl pun în pat. Prăpastia. Încerc să o acopăr din trei paşi săltaţi. Primii doi îmi ies, coplul doarme, însă al treilea, e eşec total. Şi de la început...

Dacă sunt norocoasă, din trei sau patru încercări, am reuşit, dar dacă nu...ajung la cântecul gazelei şchioape...pe la cinci dimineaţa...

Nu pot să nu mă întreb:”Oare până când voi continua cu sporturile astea de noapte?” « Există alte metode, înafară de înlocuitul parchetului, ca să scap de scârţâit? »

Nanny Knows Best

Mi-ar plăcea să găsesc o bonă care să-i citească poveşti. Una care să se joace cu el şi să-i vorbească normal, ca unei persoane, chiar dacă el nu poate încă să-i răspundă, altfel decât în gângureli şi în silabe repetate. Pentru că înţelege. Cam totul.

Mi-ar plăcea o bonă cumsecade care să îi arate, cu duhul blândeţii, unde a greşit, fără să îl ameninţe cu Bau-Bau-l, sau şi mai rău, cu sacul ţiganului.

Mi-ar plăcea o bonă care să-şi ţină promisiunile, care să nu îl amăgească pentru că e mic.

Vă jur că nu vreau una cu doctorate, tot ce îmi doresc e-un suflet cald, cu mult bun simţ şi cu răbdare, care să ne respecte pe-amândoi.
Ar fi oare, posibil aşa ceva? Vreau prea mult, oare?

În "lunga"-mi experienţă de parcuri şi grădini, am cunoscut o grămadă de bone, dar sincer n-am prea găsit vreuna cu care să îmi las copilul liniştită...
Voi aţi găsit? Există?

Bunica, sau "Sărut mâna, doamnă"

Bunica mea era maestră absolută când venea vorba de murături. Castraveţi. Gogonele. Conopidă. Ardei umpluţi cu varză. Din cămara ei, pe care o consideram sacră, nu lipseau niciodată borcanele cu compoturi şi dulceţuri, cu etichetele lor albe, pe care era notat, cu pixul, felul şi anul producţiei. Toate erau aliniate după dimensiuni, pe rafturile cu hârtie albastră, prinsă în pioneze argintii, care era înlocuită întotdeauna la curăţenia generală de Paşti.

Îmi plăcea la nebunie să cotrobăi în dulapurile ei imense, din lemn de trandafir, în căutarea comorilor îngropate adânc printre hainele aliniate la linie, călcate toate, inclusiv prosoapele şi lenjeria, Învăluite în omniprezentul miros de levănţică. Săpunuri din Germania. Câte o ciocolată, care avea, evident, gust de săpun. Cărţi poştale cu timbre nemaivăzute.

Bunica mea vorbea germana. Ştia să coasă şi să cârpească mai bine ca oricine. Tricota, croşeta, făcea mileuri fine.

La capătul patului, în noptieră, avea un carneţel, în care îşi nota cu sfinţenie cheltuielile zilnice, nu pentru că era zgârcită, ci pentru că iubea Ordinea.

Era perfect aranjată, ori de câte ori ieşea din casă, fie şi până la colţul străzii, să cumpere pâine.

Ultima oară când am văzut-o, cu o săptămână înainte să moară, m-a rugat să o pensez. Pentru că ea nu mai putea. Nu mai putea nici să se plimbe prin casă.

E cea mai concludentă amintire pe care o am despre ea. A fost o Doamnă până în ultima clipă.

De când cutreier parcurile cu Matei, mi se întâmplă ocazional, să fiu numită “doamnă”, de către prichindeii cu care ne împărţim jucăriile, dar mai ales de către bonele lor. Reacţia imediată, cea involuntară, este de respingere a acestui apelativ. Şi asta pentru că, în capul meu, eu sunt tot o adolescentă cu blugii largi şi cercei cu văcuţe,cu tenişi Vans şi Ipod în urechi. Mi mi se pare că doamnele trebuie neapărat să aibă tocuri şi o anumită vârstă (ooops, dar am deja 30 de ani!), să fie coafate şi aranjate.

Mi-am dat seama că e o greşeală de percepţie din partea mea. Că nu ar trebui să atribui această conotaţie negativă termenului.

Vă mărturisesc că mi-ar plăcea să fiu o doamnă adevărată, aşa cum era bunica mea, să fiu întotdeauna aranjată când ies din casă, să inspir seriozitate şi respect, dar mă tem că sunt cam departe de ceea ce ar trebui să fie una.

Şi ştiţi de ce mi-ar plăcea?

Pentru că cred că toate lucrurile alea pe care le admiram la bunica, nu ţin atât de faptul că era o mare gospodină, cât ţin de faptul că era o Doamnă...

Am hotărât că, de astăzi, voi începe să îmi ţin o agendă de cheltuieli!

Cine se aseamănă...

Nu am putut niciodată să mă prind cu cine seamănă un copil...chiar dacă pentru mulţi e clar, eu nu am poate suficientă imaginaţie în a găsi similitudini între progenituri şi aparţinători. Nici măcar când e vorba de al meu.

Când a apărut Gogoaşa Atomică, m-au distrat părerile legate de acest "vital" subiect. Şi ele au fost foaarte împărţite, încă de la început. Unde mai pui faptul că lumea se şi răzgandea.

Matei a avut perioade în care, potrivit părerii generale, semăna cu mami, apoi altele, când semăna cu tati.

Nici măcar bunicii nu au reuşit să se hotărască, deşi au folosit şi materiale documentare - pozele noastre de când eram mici.

Ca să închidem acest subiect, să liniştim populaţia, am cerut parerea specialiştilor. Şi iată ce a ieşit!

MyHeritage: Family tree - Genealogy - Celebrity - Collage - Morph

Deci, Matei seamănă LA FEL cu mami, ca şi cu tati!

Ca să vezi...

Al vostru? Cu cine seamănă? Încercaţi şi voi instrumentul de măsură. E distractiv!