Fashion Police II

Așa. Să scriu acum ce voiam să zic data trecută când m-am lăsat purtată haotic de firul gândurilor ce mă bântuiau și am ajuns la exprimarea feelingurilor la copii...

Cu toții ați observat că de câteva zile, deși e frumos, e un frig de crapă pietrele. Au fost chiar și câteva zile de început de iarnă parcă, cu un vânt urât de tot.

Ca și în fiecare an, odată cu apariția frigului, am observat și dispariția copiilor de pe traseu, din parc sau de aiurea. Singurii pe care îi mai vezi sunt atât de încotoșmănați/înfofoliți, că ai mici șanse să ghicești dacă e băiat sau fată altfel decât după culorile vestimentare afișate.

Cum spuneam și în postarea precedentă, ambii mei copii sunt extrem de ostili când vine vorba de îmbrăcat. În timp ce pe Matei îl mai fac din vorbe, cu Pavel nu am nicio șansă, se răsucește ca un tirbușon sau devine ca o scândură urlătoare...n-am îndrăznit nici măcar o dată să îi dau o combinație de dresuri plus pantaloni plus pulover plus canadiană plus căciulă plus fular peste gură plus... mai puneți voi. Cred că mi-ar lua pe puțin juma de oră, ne-am super-nevroza amândoi, a-m transpira și sigur mi-ar piere tot cheful de ieșit la aer.

Să vă spun cum arată ieșitul la noi, vașnici purtători de copii. Îi trag o pereche de jambiere groase peste orice pantalon se nimerește să aibă pe el, un polar/jerseu în partea de sus, căciula și...gata! Hopa sus în Manduca, lipit de mine, dacă e chiar frig pun și protecția peste, dacă îmi trag eventual fermoarul polarului meu peste( sper să se înțeleagă cum).
Durează cinci minute, niciun nerv și suntem în stradă. Unde mai pui că nici eu nu trebuie să mă îmbrac prea gros, bagajul vesel îmi ține foarte bine de cald și mie.

Sper să nu supăr pe nimeni, dar vă spun sincer că mi-e milă de copiii super-îndesați în costume de cosmonaut, care abia mai încap în cărucior de atâtea haine și pături, mi se pare că, oricâte straturi ar avea, nu-i poți proteja de vânt și frig ca-n brațe.

Mulțumesc pe această cale sorții că mi-a scos în cale babywearing-ul, ar fi putut să o facă chiar puțin mai repede:) Aș vrea să povestesc asta la cât mai multe mămici, să le împărtășesc cât e de reconfortant să știi exact cât îi e de cald sau frig copilului tău pentru simplul fapt că e lipit de tine. E cumva, la fel ca și cu alăptatul: eu nu am știut niciodată câți mililitrii de lapte mănâncă la o masă, nu m-a interesat, eu am știut doar că s-a săturat și e bine. E aiurea comparația? Poate, dar așa cântăresc eu lucrurile, cu sufletul:)

În imagini, pe sărite

În primul şi primul rând vreau să vă urez cu întârziere "Sărbători fericite" vouă, celor ce mai treceţi pe aici.

...şi să vă doresc să aveţi parte de o iarnă la fel de plină de râsete şi voie bună ca şi a noastră:)

Să lăsăm acum imaginile:

Ne-am trezit în mijlocul unui peisaj de poveste...



Am fost în vizită la un prieten drag...



unde am primit primul cadou pentru bebe doi...



şi unde ne-am jucat piticot pe dezbrăcate...



am fost la un test-driving nocturn cu sania proaspăt cumpărată...



şi am mâncat un tort delicios de Sfântul Ştefan!

Scurte. Stop.

La munte cu zapada. Stop. Mami invata intr-un final glorios sa schieze. Stop. Cinci copii. Stop. Toti urasc zapada. Stop.

Ne intoarcem pe final de an, asa ca nu va spun inca La multi ani. Stop.

Un sfat părintesc

Ieri, după aproape o lună de stat cu cojoacele sub plapumă şi de spălat la lighean, au venit cu CONTORUL...acum spăl vasele chiar dacă nu sunt murdare, doar de plăcerea apei calde de pe ţeavă.

După ce procesul de instalare a luat sfârşit iar domnii de la distrigaz s-au răspândit pe la casele lor, sau poate pe la alţii care îi aşteptau mai ceva decât pe Moş Gerilă, domnu Gheo, responsabil cu lucrarea noastră, cel care ne-a tras ţevile prin casă, a ţinut să îl ia deoparte pe soţ şi să îi ofere un sfat părintesc:

"Ascultă la mine, Ştefane, pentru că îmi eşti simpatic, îţi dau un sfat.

Şi eu eram ca tine. Alergam toată ziua, lucram de îmi săreau capacele...

Şi am ajuns la concluzia că nu e bine, aşa te îmbolnăveşti...încearcă să îţi găseşti un loc unde să nu faci nimic toată ziua, doar să stai şi să primeşti şpagă"!!!!!!

Eu nu v-aş crede dacă mi-aţi povesti întâmplarea asta, pe cuvânt.
Am fost mereu tentată să spun că nu există oameni reali, aparent de bună credinţă, care gândesc aşa...

Undeva la prima oră

Micul dejun e sfânt pentru noi, toată gaşca se înghesuie în bucătărie în fiecare dimineaţă, pentru a se implica la prepararea lui. Nu vreţi să ştiţi cât ne este de ajutor Matei...la rostogolirea paharelor de iaurt (încă nedesfăcute) pe jos, la verificarea temperaturii din congelator, la inventarul oalelor şi a farfuriilor din dulap şi asta în fiecare zi.

Mărturisesc că, până nu iau cel puţin şase înghiţituri de cafeaua mea cu lapte cotidiană, nu reuşesc să mă trezesc. Pot să mă spăl cu apă rece, pot să ies afară în frig, degeaba. Am nevoie de cafea!

Era puţin după ora nouă, îmi savuram licoarea magică, îndesată în capotul meu pufos de casă, foarte atentă la o discuţie de la radio.

Au trecut câteva minute bune până să îmi dau seama că sunt singură la masă, că nu încearcă nimeni să îmi răstoarne bolul cu cereale. Băieţii dispăruseră misterios. Mi-am făcut repede calculele: e linişte – semn rău, sunt împreună – semn bun, aşa că am dat mai tare radioul şi m-am afundat şi mai adânc în halatul meu. Câteva minute doar pentru mine şi cafeaua mea...ce bine.

Apoi mi-am amintit brusc de o întâlnire pe care o anunţase Ştefan la nouă jumate şi la care nu vedeam cum va ajunge...aşa că mi s-a aprins un beculeţ. M-am reconectat la realitatea înconjurătoare, de data asta cu simţurile mai ascuţite (efectul cafelei), uşor îngrijorată.

M-am liniştit instant, odată cu apariţia juniorului în uşa de la bucătărie, care m-a luat de mână şi m-a tras înspre dormitor. Cumva vinovată pentru momentele mele de reverie, l-am urmat ascultătoare.

Abia atunci au răzbătut până la mine niste bufnituri înfundate. M-am repezit către dormitor, unde...am aflat şi sursa zgomotelor. Era Ştefan, închis pe balcon, zgribulit, aproape desculţ, cu mătura în mână!

Explicaţia am primit-o abia seara, când nervii s-au destins şi am putut să râdem împreună de toată tărăşenia.

Dintr-un avânt aparent inexplicabil, al meu soţ gospodar hotărâse că îndepărtarea mizeriei de pe balcon provocate de instalarea centralei nu necesită amânare. Aşa că, la nouă dimineaţa, a înşfăcat mătura şi a ieşit pe balcon, urmat îndeaproape de Matei,care abia aşteaptă o incursiune în zonele astea rar accesibile.

Ghinionul a făcut ca, în loc să deschidă uşa de la balcon, să tragă în jos de mâner, Mateicelmic l-a blocat pe tati. Degeaba a bătut cu putere în geam după mami, ea era în alte sfere...

A încercat apoi să îl convingă pe M. să vină după mine. Prima încercare a fost nereuşită: copilul a apărut, după o absenţă dătătoare de speranţe...cu făraşul în mână!.. “Sigur de asta are nevoie tati, de asta îmi face semnele alea disperate!”

S-a mirat puţin când a văzut că tati nu e mulţumit la vederea făraşului...aşa că a plecat în căutarea lui mami, să vină şi ea să îl ajute pe tati la curăţenia asta de dimineaţă.

Zi end

Nu vrea şi basta!

Aştept cu nerăbdare ziua în care vom putea purta o discuţie bazată pe argumente.

Să îi explic pe îndelete cum stă treaba cu virozele, cu răcelile, cu statul în casă, cu termometrul în fund. Şi dacă nici argumentele astea nu ar mai funcţiona, aş recurge la altele la care poate ar fi mai sensibil...I-aş spune că îi stă bine, că toţi băieţeii au aşa ceva, că mi-ar plăcea şi mie să am una, să nu mai îmi îngheţe sufletul în mine.

Ei bine, comunicarea noastră nu e atât de avansată, sau poate nu folosesc argumentele corecte. Cert este că, de fiecare dată, fără excepţie, se lasă cu scandal şi jale mare. Cred că se simte profund jignit când nu îi respect dorinţa şi devine de-a dreptul sălbatic în acţiunea de îndepărtare a accesoriului nedorit.

Săptămana trecută, când deja apăruseră copiii cu căciuliţe şi glugă peste, legaţi fedeleş cu fular, o percepeam ca o mare exagerare şi mă gândeam, cumva cu groază, la ce-i aşteaptă pe micuţi când va veni cu adevărat frigul.

Nu exista persoană care să treacă pe lângă noi şi care să nu îmi arunce o privire dezaprobatoare, ca unei mame total iresponsabile, care îşi ţine copilul FĂRĂ CĂCIULĂ, la cinşpe grade, sau câte erau atunci.
Cum aş fi putut să le explic că el nu e obişnuit cu capul acoperit, că avem o mare problemă la capitolul ăsta.

De câteva zile însă, gluma s-a îngroşat serios, frigul a venit de-adevăratelea. E cancer afară, chiar şi pentru urechile noastre.

Am mare nevoie de ajutor. Spune-ţi-mi vă rog, cum să procedez, nu pot să stau toată iarna în casă! Ce-i drept, dacă o pun cu forţa, după jumătate de oră de scandal se consolează şi se resemnează, dar parcă nu aş vrea să îl supun zilnic la asta...ca să nu mai vorbim de nervii mei, şi-aşa destul de întinşi, în ultima vreme.