Botezul lui Pavel, în câteva imagini

Imagini frumoase, imagini așteptate ca pâinea caldă, imagini care arată exact așa cum a fost: vesel, luminos și plin ochi de prieteni. Acum, la distanță de o săptămână, am retrăit totul și mi-am dat seama că a fost perfect. Pur și simplu.

credit foto

Mulțumiri tuturor participanților:)

În sfârşit acasă

Vă mulţumesc pentru toate urările, telefoanele şi gândurile bune pe care le-am primit zilele astea. Încă nu îmi vine să cred că e adevărat ce trăiesc, atât de magic şi cumva surprinzător e totul. Fără nicio exagerare. Despre cum a decurs naşterea vă voi spune altă dată. Vă spun doar că pe cât de dureros a fost, pe atât de rapid s+a transformat într-o amintire frumoasă. Şi da, sunt mândră de mine, că am născut de două ori câte un copil de 4 kilograme, în modul cel mai natural şi firesc posibil, fără peridurală şi vă spun că se poate.

Aş vrea să spun multe acum, dar cum probabil vă imaginaţi, nu prea am timp.

Un singur lucru. Am alăptat de la început fără probleme, Pavel e un mâncăcios, iar ceaiul de anason, chimen şi fenicul a făcut o treabă grozavă până acum:)

Probabil vă întrebaţi cum a reacţionat Matei. Vă spun doar că ne-a depăşit toate aşteptările: e tandru şi prietenos cu fratele lui mic. Acum câteva minute, când Pavel a început să plângă de foame, Matei mi-a luat-o aproape înainte şi i-a oferit din mărul din care tocmai ronţăia tacticos.

Trei torturi

Atenţie! Aceasta nu e o postare culinară. E vorba doar de felul în care am sărbătorit noi cei trei ani pe care i-a împlinit Matei: ca în poveşti, trei zile şi trei nopţi.

Dar să revenim la torturi: tortul no. 1, un tort de 3.200 kg în formă de Mickey a fost devorat de toţi colegii de grădi, de la toate grupele. Am auzit că a fost delicios, cu ciocolată şi fructe de pădure. Nu l-am gustat, pentru că nu am fost acolo. Am decis să nu ne amestecăm în sărbătorirea de la grădi pentru că am simţit cumva că am fi fost nişte intruşi, nu neapărat pentru Matei, dar pentru ceilalţi copii. Am simţit că acolo e un alt univers unde nu e nevoie de participarea noastră. Şi se pare că am făcut bine: copiii s-au distrat, au dansat şi cântat, au ciocnit pahare cu şampanie.

Tortul no. 2, cu ananas, iaurt şi pişcoturi, făcut acasă, a fost mâncat la petrecerea făcută cu bunicii, naşii, unchii şi încă câţiva prieteni vechi de-a lui tati. L-am sărbătorit pe Matei cum se cuvine, cu mâncare gustoasă şi multă voie bună.

Tortul no. 3, cu biscuiţi, brânză şi bezea (din nou, home-made) a fost servit la cea de-a treia şi cea mai mare provocare pentru noi: douăzeci de musafiri, mari şi mici, plus Şerveţel cu trucurile lui. Pentru Matei (şi nu numai) a fost extraordinar, nu cred că dacă am fi procedat altfel ar fi ieşit la fel de fun pentru toată lumea. La fel ca şi mâncarea făcută în casă, petrecerile sunt cele mai gustoase dacă le organizezi cu mâinile tale :)

Mulţumim aici tuturor participanţilor la această desfăşurare de forţe pe trei planuri, care s-au bucurat alături de noi că băiatul nostru a mai crescut cu un an. A! Şi să nu uităm să mulţumim pentru cadourile frumoase pe care le-am primit! Vă aşteptăm şi la anu', când promitem să o facem şi mai lată.

O zi de luni aparte

În general nu îmi place ziua de luni, cred că e cea mai nesuferită zi a săptămânii... Și parcă e un fapt constatat statistic, se pare că toată lumea simte la fel.

De data asta însă mi-a ieșit minunat, total neașteptat. Și asta pentru că am primit niște invitații la un concert special, cu 40 de minute înainte ca el să înceapă.

Nici nu știți cât de greu îmi este să povestesc aici cum m-am simțit la Misia. După ce am pierdut-o pe Mariza din motive de boală mi-am promis că voi ajunge neapărat la compatrioata ei, poate mai puțin cunoscută aici.

Am ajuns în ultimul moment la Operă, taman înainte de a se stinge luminile în sală, îmbrăcată deloc festiv. Și mi-a părut rău, pentru că locul, motivul, spectacolul ar fi meritat să-mi pun cea mai bună rochie și să-mi las toate gândurile și grijile auxiliare acasă.

Nu pot să spun decât că m-a lovit atât de puternic încât la primele melodii m-am luptat din greu cu lacrimile. Nu, nu erau lacrimi de tristețe, chiar dacă fado e o muzică tristă, de jale și dor. Erau lacrimi speciale, care mă năpădesc ori de câte ori dau peste ceva care rezonează perfect cu resorturile mele cele mai profunde... au fost cărți, locuri, filme și povești total diferite care le-au declanșat. Erau "lacrimi de recunoaștere", așa m-am hotărât să le numesc.

Deși nu mă așteptam, concertul de aseară, care a durat cam două ore, nu a fost doar de fado. A doua lui parte a fost o colecție de cântece care i-au dat "lacrimi de recunoaștere" Misiei, colecția ei personală de dor.
Au fost reinterpretări după Nine Inch Nails (Hurt), Joy Division (Love Will Tear Us Apart), un cântăreț de flamenco, Dalida (Pour ne pas vivre seul), un cântec napolitan... Misia culege aceleași sentimente ca și fado și parcă ne spune că, deși există nenumărate genuri muzicale, în final, există un singur cântec universal.

Am ieșit de acolo atât de impresionată, încât i-am spus lui Ștefan la plecare că a fost printre cele mai bune experiențe muzicale pe care le-am trăit.

A! Și să nu uit: locul a contat enorm, nu pot să îmi imaginez concertul ăsta desfășurându-se la Sala Palatului...Am citit că și concertul Marizei a fost superb, dar mă gândesc că și ei i s-a fi potrivit mai bine o sală ca cea de la Operă.

Mi-aș dori să se țină acolo cât mai multe evenimente, nu cred că aș rata vreunul.


Și acum, imaginați-vă cum a sunat asta:

Recomandare de week-end

Știu sigur că vă plac bijuteriile. Unele le preferați pe cele din argint, altele sunteți dependente de târguri de hand-made unde găsiți de toate pentru toate gusturile.

Târgul de bijuterii Autor, ajuns deja la a 4-a ediție, are loc mâine și poimâine la Sala Dalles. Chiar dacă trebuie să plătiți o taxă de intrare(10 lei), eu zic că merită să dați o tură pe acolo. Sunt lucruri puțin mai altfel, calitatea(deci și prețurile) e mai ridicată decât la târgurile tradiționale de hand-made sufocate deja de broșe și cercei din FIMO(plastelina care se coace în cuptor).

Vă mărturisesc că am un motiv ascuns pentru care vă spun de Autor: prietenele mele de care v-am mai povestit, cele care mi-au dăruit păpușa cea frumoasă vor fi și ele acolo, cu niște coliere și broșe cum nu ați mai văzut.

Înapoi în realitatea virtuală

Am făcut o cură sănătoasă de viață departe de taste, de facebook și blog. Nu a fost ceva programat/intenționat, a fost doar perioada crepusculară obligatorie de TIFF, care mi-a intrat atât de tare în sânge, încât nu aș putea concepe sfârșitul de mai în alt mod.

E o experiență atât de mișto, de diversă în coloratura ei, încât mi-e absolut imposibil să vă transmit starea mea de acum. E mai mult decât zece zile de filme, e un cocktail de întâlniri cu mulți oameni pe care îi vezi doar atunci, de party-uri în locuri în care nu aș călca altfel, de șaorme uriașe mâncate la trei dimineața, de furișări departe de copilul lăsat fără regrete în grija mătușii preferate, de trei/patru ore de somn pe noapte.

Și cum spunea o prietenă, întoarcerea în rutina cotidiană e mereu deprimantă, dar o depresie pe care o cunoști atât de bine, care știi precis că va dura puțin, pentru că va fi o nouă ediție la anul, la care deja te gândești cu plăcere.

Mi-e clar că TIFF-ul creează o dependență de care chiar nu vreau să mă vindec niciodată.

Îmi dau seama acum că e o postare despre TIFF dar care nu spune nimic apropos de filme, deși am văzut vreo două duzini. Le-am ocolit din nou pe cele care vor veni în cinematografe și am încercat să văd cât mai multe din cele douăsprezece intrate în competiția festivalului. Bineînțeles că am ratat fix pelicula câștigătoare, filmul tailandez "Poveste anodină", dar ce să-i faci, nu le poți avea pe toate.

Pentru mine, filmul preferat de anul ăsta a fost unul micmic din 2007, "Cu fanfara în vizită", o peliculă la care am râs non-stop și care mi-a adus aminte de hazul stârnit de "A fost sau n-a fost"-ul lui Porumboiu din 2006.

Pentru că aș vrea să vă invit pe toți acolo anul viitor, îl las acum pe Chiri - directorul artistic al festivalului, să vă convingă, prin intermediul unui interviu preluat de pe Hotcity.ro





LE: Dacă doriți, la MȚR începe retrospectiva TIFF 2010,cu o mulțime de filme bune!

Vă rog încă o dată să stingeți lumina!

Mai precis sâmbătă, între orele 20.30 și 21.30. E Ora Pământului.
Am făcut același apel și acum un an, când noi am făcut asta.

Mai multe despre acțiune, aici.

Undeva la prima oră

Micul dejun e sfânt pentru noi, toată gaşca se înghesuie în bucătărie în fiecare dimineaţă, pentru a se implica la prepararea lui. Nu vreţi să ştiţi cât ne este de ajutor Matei...la rostogolirea paharelor de iaurt (încă nedesfăcute) pe jos, la verificarea temperaturii din congelator, la inventarul oalelor şi a farfuriilor din dulap şi asta în fiecare zi.

Mărturisesc că, până nu iau cel puţin şase înghiţituri de cafeaua mea cu lapte cotidiană, nu reuşesc să mă trezesc. Pot să mă spăl cu apă rece, pot să ies afară în frig, degeaba. Am nevoie de cafea!

Era puţin după ora nouă, îmi savuram licoarea magică, îndesată în capotul meu pufos de casă, foarte atentă la o discuţie de la radio.

Au trecut câteva minute bune până să îmi dau seama că sunt singură la masă, că nu încearcă nimeni să îmi răstoarne bolul cu cereale. Băieţii dispăruseră misterios. Mi-am făcut repede calculele: e linişte – semn rău, sunt împreună – semn bun, aşa că am dat mai tare radioul şi m-am afundat şi mai adânc în halatul meu. Câteva minute doar pentru mine şi cafeaua mea...ce bine.

Apoi mi-am amintit brusc de o întâlnire pe care o anunţase Ştefan la nouă jumate şi la care nu vedeam cum va ajunge...aşa că mi s-a aprins un beculeţ. M-am reconectat la realitatea înconjurătoare, de data asta cu simţurile mai ascuţite (efectul cafelei), uşor îngrijorată.

M-am liniştit instant, odată cu apariţia juniorului în uşa de la bucătărie, care m-a luat de mână şi m-a tras înspre dormitor. Cumva vinovată pentru momentele mele de reverie, l-am urmat ascultătoare.

Abia atunci au răzbătut până la mine niste bufnituri înfundate. M-am repezit către dormitor, unde...am aflat şi sursa zgomotelor. Era Ştefan, închis pe balcon, zgribulit, aproape desculţ, cu mătura în mână!

Explicaţia am primit-o abia seara, când nervii s-au destins şi am putut să râdem împreună de toată tărăşenia.

Dintr-un avânt aparent inexplicabil, al meu soţ gospodar hotărâse că îndepărtarea mizeriei de pe balcon provocate de instalarea centralei nu necesită amânare. Aşa că, la nouă dimineaţa, a înşfăcat mătura şi a ieşit pe balcon, urmat îndeaproape de Matei,care abia aşteaptă o incursiune în zonele astea rar accesibile.

Ghinionul a făcut ca, în loc să deschidă uşa de la balcon, să tragă în jos de mâner, Mateicelmic l-a blocat pe tati. Degeaba a bătut cu putere în geam după mami, ea era în alte sfere...

A încercat apoi să îl convingă pe M. să vină după mine. Prima încercare a fost nereuşită: copilul a apărut, după o absenţă dătătoare de speranţe...cu făraşul în mână!.. “Sigur de asta are nevoie tati, de asta îmi face semnele alea disperate!”

S-a mirat puţin când a văzut că tati nu e mulţumit la vederea făraşului...aşa că a plecat în căutarea lui mami, să vină şi ea să îl ajute pe tati la curăţenia asta de dimineaţă.

Zi end

Un post cam subiectiv

Ştiu că aţi fost şi voi acolo. Dacă nu aţi fost, atunci aţi citit păreri. Sau aţi văzut reportaje. Şi cu siguranţă v-aţi făcut deja o părere. Probabil nu mai aveţi nevoie şi de viziunea mea.

Dar pentru că sunt intoxicată de expresiile „SHOW TOTAL” şi “artista care se reinventează”, am zis că este loc şi pentru mine.
Nu îmi place să mă simt un purice, unul din cei 60 de mii...A fost prea mare. Nu îmi place să aştept fără rost o oră, pe linişte, în înghesuială...Din nou, purice...Îmi veţi spune că trebuia să îmi iau un bilet la tribună. Dar mie îmi place să dansez, să stau aproape de scenă, să simt pulsul spectacolului de aproape! Ei bine, nu am reuşit...Eram prea mulţi şi scena prea departe, iar eu am obosit de-atâta aşteptare ...

Da, probabil aveţi dreptate..sunt o fiţoasă. Nu îmi plac lucrurile atât de comerciale. Aşa cum nu îmi place să îmi fac cumpărăturile din mall. E prea mare. Prea mult plastic. Prea la vedere totul.
Îmi place un magazin mic cu haine pentru Matei pe Moşilor vechi, unde suntem primiţi ca între prieteni, suntem sunaţi când vin lucruri noi.

Vorbeam cumva de Madonna?...Ah, da, probabil că am nimerit greşit, nu eu eram targetul, nu am fost niciodată un mare fan, însă am vrut şi eu să văd un show total...Ştiam cumva că asta mă aşteaptă: spectacol cu mult sclipici, kitch (deh, e muzică pop), pupături între fete, puţină obscenitate în mişcări, dar nu mă aşteptam la atâta remixare, nici la discursuri moralizatoare anti-discriminare...Chiar nu era cazul. Părerea mea.

Şi încă ceva: cam pe la toate concertele la care am fost (mă gândesc la Pink Martini, Koop, Roisin Murphy, Thievery), m-am întâlnit întâmplător cu cunoscuţi, am dansat, ne-am bucurat împreună...ieri, chiar şi pe cei pe care i-am găsit, i-am pierdut repede, iar telefoanele nu ne mergeau...Aşa că, m-am simţit cumva singură, din acelaşi motiv: era prea multă lume, pentru mine.

Vestea cea pozitivă

Pe care am tot amânat să o trâmbiţez aici şi nu mi-e clar de ce...Poate pentru că e ceva atât de special, încât am vrut să o ţin doar pentru mine...Deşi, să fim serioşi, nu mai e un secret pentru mulţi.

Probabil că nu ştiaţi, dar noi nu am reuşit până acum să trecem şi pe la biserică pentru oficializarea relaţiei noastre producătoare de mateimici.
Aşa că am facut şi acest pas, care pentru mine a contat mult mai mult decât perindarea timp de cinci minute prin faţa ofiţerului de stare civilă.

Deci da, vestea cea pozitivă este că am făcut cununia religioasă în ultima zi, înainte de începerea postului.

Şi am făcut-o exact cum ne doream. Şi a ieşit mai bine decât ne gândeam.

Se pare că cineva, acolo sus, a tres ceva sfori pentru noi...Cineva care şi-a dorit muuult să facem pasul ăsta cât de repede.

Nu am avut rochie albă, nu am făcut masă cu sarmale, cu lăutari. Doar cu prieteni, nu cu restaurant şi plictiseală ci cu party şi haine casual, fără sclipici pe decolteu şi melci în cap.

Şi am schimbat în bine părerea multora despre ideea de NUNTĂ. Adică lumea chiar s-a distrat!

O mulţumire specială Cosminei pentru accesoriile capilare.