Mi-am luat pantofii cei roșii

Am făcut-o din nou! Am fugit! După un an extenuant, plin de treabă, de evenimente, de emoții așa cum nu am mai avut demult, am hotărât să ne mai luăm câte o pauză ca să ne tragem sufletul. A fost Istanbul la începutul iernii și acum... Paris.

Oricât de tare încerc să evit clișeele peste tot, trebuie să vă mărturisesc că m-am întors îndrăgostită! E atât de reconfortant să fii într-un loc unde Frumosul(da, ăla cu F mare) te așteaptă la fiecare colț de stradă. Știți mesajul "regarde le ciel" cu povestea lui? Zic și eu că e suficient să te uiți în sus ca să dai de frumos, trebuie doar să;i ridici ochii din pământ și să te uiți în jur - pe lângă faptul că orașul geme de clădiri frumoase , simți poveștile, simți întâlnirile și despărțirile în jur. Și oamenii.

O, da, de oamenii vreau neapărat să zic. Nu e că sunt cu toții frumoși. Nu. Nu toți. Doar că, așteptând să se facă verde la semafor( deși ei nu fac asta - nu prea așteaptă) sigur va apărea de după colț cineva care își va atrage atenția: fie o ea, extraordinar de înaltă, cu un palton lung lung, fie un el zgribulit în sacoul de stofă croit pe măsură, totuși prea subțire pentru ianuarie. I-am studiat la metrou: sunt încălțați frumos, cu pantofi de lac, cu ghete lustruite. Nu cu cizme groase, nu. Și am căutat o explicație: cred că ei prețuiesc mai mult esteticul decât utilul. Sau cel puțin așa i-am perceput eu.

Și am venit acasă cu o colectă impresionantă de amintiri prețioase. Da, am stat doar patru zile. A fost suficient ca să știu cu certitudine că aș putea să trăiesc acolo. Cred că mi-aș găsi ușor locul, m-ar amesteca bine printre ei.Știu, nu sunt tocmai cei mai simpatici când vine vorba de străini. Știu că există locuri mai puțin prietenoase. Poate chiar murdare. Știu că e îngrozitor de scump când vine vorba de chirii. Dar nu mă interesează asta. Pe bune. Balanța plusuri minusuri mă face să spun da, as putea.

La întrebarea dacă e posibil să faci depresie de dor de ceva ce ai gustat doar 3 zile, vă spun că da. Fix asta am pățit. Mi-a fost îngrozitor de greu să mă reîncadrez în tot ce înseamnă București să nu mă rănească pe retină zoaiele de pe jos, cizmele scâlciate pline de noroi și fețele posace din metrou.

Bineînțeles că sunt subiectivă, bineînțeles că sunt incorectă. Sunt intolerantă și cer mult de la ceilalți? Normal. Doar cer enorm și de la mine. E vorba de starea aia de bine pe care mi-a dat-o tot arașul ăla și pe care mi-o doresc. E greșit oare să vrei asta? E exagerat?

Voi reveni la subiect, așa îmi propun.

Postare neterminată doi

Să vă zic acum de noua mea iubire, instagramul. Da da, am spus bine, e potrivit cuvântul "noua". Relațía mea cu fotografia, o știți deja, e una veche, durabilă, dătătoare de mari împliniri, aducătoare de multă energie, mijlocitoare de întâlniri magice. Așa cum se întâmplă cu relațiile de lungă durată, lucrurile tind să cadă în rutină dacă nu apare ceva nou, dacă nu se reinventează cineva, dacă nu se rupe cumva ritmul. 

Și aici a apărut el, instagramul, cu formatul lui nou, cu regulile lui altele, cu... cu-ntreaga lui comunitate. Și cu ceva... genial: cu accesibilitatea lui - ești în metrou și pe scaunele din fața ta surprinzi cu coada ochiului un moment, un ceva atât de volatil încât știi cu siguranță că va trece peste două clipiri. Însă ai timp să îți ridici telefonul pe care îl aveai oricum în mână, să-l pui pe silent urgent și... click! Să prinzi clipa fără să se prindă nimeni.Iubesc discreția lui, iubesc senzația asta de paparazzi full-time!

Și mai iubesc ceva la nebunie: de când cu el, sunt mereu cu ochii deschiși cât cepele, privesc laaarg sus, jos, în față, în spate, în bălți, în vitrine, m-am trezit că văd pentru prima dată lucruri/locuri mișto de tot, pe lângă care am trecut fără să le privesc cu adevărat de nu știu câte ori până acum.

De ce spun alte reguli? Pentru că formatul/suportul/dimensiunea imaginii fac ca acolo să jucăm altfel: ușurința cu care faci o imagine trebuie să se regăsească și atunci când o citești. În instagram pot să trăiască cadre care oriunde altundeva ar fi judecate ca naive/plictisitoare/greșit compuse. Și trăiesc nu pentru că acolo suntem mai permisivi, ci o fac pentru că acolo se joacă altfel. Acolo, fiind atât de mic, eu zic că putem avea cadre unde forma să fie conținutul, unde unuplusunu să fie doi sau infinit.

... Și e așa o prospețime, un entuziasm, încât creează dependență maximă, jur. și e inspirațional, aducător de frumos și de good vibes.

Altfel de vacanță

Se iau doi copii, trei biciclete, o valiză plină ochi și... multă energie. Așa am făcut noi anul ăsta: am închis ochii, am învârtit globul (mă rog, harta țării) am pus degetul și am plecat în explorare. Am plecat să vedem, să mirosim, să pipăim locuri neștiute, am plecat în căutarea imaginilor din visele copiilor noștri, imaginile cu palate fermecate, cu cavaleri, prințese, libelule uriașe și animale blânde.

Au fost două săptămâni pe îndelete, două săptămâni în care ne-am adăpostit în cele mai încântătoare locuri, când cu cortul când pe la alții, în care am mâncat mult "din brișcă", dar în care am descoperit și cele mai delicioase ciorbe românești. Ne-am împotmolit(total neprogramat) vreo două zile și în Sighișoara cea medievală cu al ei festival trezitor de amintiri studențești, am luat la rând satele ce-au fost odată pline ochi de sași, dar care astăzi cu greu mai își știu cântul.

Criț, Viscri, Apold, Daia, Mălâncrav, Biertan, Archita, Richiș, Alma Vii - locuri de poveste, unele complet uitate, altele știute doar ca și cântare de rapsod anonim... Sunt atâtea lucruri minunate, atâtea locuri nedreptățite de istoria dată copiilor în manuale prea seci, prea sumare, prea fără de culoare. Mi-am dus copiii de mână pe poteci știute doare de căprioare, le-am arătat cum își așteaptă puii de berze părințíi, i-am lăsat să se joace pe lespezi de piatră și să mănânce fructe căzute din copaci prea grei de rod.

A fost o vacanță cu un ritm propriu, ritm pe care l-am învățat ușor, pentru că era în ton cu bătăile inimilor noastre. Ne-am întors mai bogați, cu tolba plină și cu sertarele cu-amintiri ticsite până la refuz.

E inutil cred să vă spun că avem o țară minunată și că nu e neapărat nevoie să mergi mii de kilometrii ca să găsești FRUMOSUL, în forma lui extinsă, la minte, ochi și suflet.

În poarta bisericii de la Bazna

La Biertan în cetate - poate clișeios cadrul, însă mega-spectaculos locul

Vedeți  cât sunt de terasate dealurile? A fost zonă viticolă aici cândva...

Am auzit niște povești savuroase de la domnul din imagine, un sas adevărat, păstrătorul cheilor bisericii de la Richiș (lângă Biertan)

Aproape de Mălâncrav, la intrarea în Florești mai demult Felța, (în germană Felsendorf) , un sat sălbatic, din care sașii au dispărut în totalitate de prin '92

În cimitirul săsesc de la Alma Vii am descoperit că sașii trăiau fie prea puțin fie muuult de tot

Am întâlnir berze multe peste tot, dar nicăieri ca aici, unde în jurul unui tractor ce ara câmpul, am numărat 22 de bucăți, deloc speriate de uruitul vehicolului

La Șaeș, biserica și zidurile din jurul ei sânt în stare gravă, așteaptă nerăbdătoare să fie ingluse în programul de recondiționare a bisericilor, program ce a salvat, câți va kilometri mai jos de ea, biserica de la Apold

Pentru poze m-a ajutat instagramul, pe care l-am primit cu căldură în viața mea, întrebându-mă chiar cum am putut fără el până acum:) 

Mult frumos

De fapt azi e ultima zi din Săptămâna Alaptării. S-a scris mult și frumos, așa că am decis să adun toate linkurile dragi laolaltă, așa ca să le am în caz de nevoie, dacă vreodată îmi va cere cineva ajutorul:)

Așa, fără nicio ordine: De la Mamițuni - aici "... Contrar celor scrise pe unele postere, alăptarea nu e un act. E un proces. Unul din cele mai naturale, desigur - dacă nu chiar cel mai - dar nu e act. 
Nu e un odată şi gata - sau un acum şi gata, masa asta şi gata, e o transformare totală. Transfigurare sublimă - sau, după caz, derută înspăimântătoare."

Paula aici "... E iarasi retrograd sa mai batem apa/ laptele praf in piua despre cat e de la fel sa dai biberon, liberator sa fii mama cu sfarcurile turgente si odraslele sanatoase tun cu stampila "lilupil unu" si "filumil doi" pe ele, odraslele."

Draga de Zoozie aici - "... Maternitatea nu chinuie și nu îndobitocește, nici nu îți epuizează mijloacele financiare. Maternitatea te reinventează și îți deschide perspective pe care nici nu le-ai visat." 

Olandezul Zburător - aici. "...  Am trăit şi eu, la fel ca bunica, mătuşa şi verişoara mea, în primul an, bucuria râsului cu sânul în gură, a muşcăturilor jucăuşe, am sărutat cu drag picăturica de lapte care se scurgea din guriţă. "

Gabriela aici "... Poate ca da,nu e pentru oricine.Poate ca trebuie sa ti se si potriveasca.Poate ca trebuie sa te rupi cu totul de prejudecati si inhibitii legate de propriul corp.Poate pentru ca sunt eu asa hippie si as putea umbla toata viata cu pletele si sanii in vant si copiii agatati pe acolo fara sa ma sinchisesc de nimeni.Pentru ca nu ma prea intereseaza ce crede lumea (despre mine in general,nu doar despre sanii mei lasati).Pentru ca sunt convinsa ca alaptarea nu iti scade stima de sine si nu te face sa devii o vaca(in schimb mancarea proasta sau lipsa unei vieti outside the box ,da).Pentru ca sanii lasati si vergeturile sunt pentru mine “trofee de razboi” si am invatat sa le accept si sa traiesc cu ele."

Mariamirabela - aici "... Si ne intoarcem la inceputuri: nimic nu dureaza o vesnicie, iar alaptarea nu face exceptie. Faceti sa va fie draga, restul sunt motive. Pentru unele de a merge mai departe, pemtru altele de a se opri. Alaptarea este bucurie."

Degețica - aici "... Pe mine, alăptatul m-a făcut ceea ce sunt acum.
M-a întărit și m-a cizelat în același timp."
O poveste mai specială, cu un filmuleț de îți dau lacrimile aici "... Nu-ţi fie teamă de aparenta fragilitate a copilului sau copiilor tăi. Oferă-i bebeluşului tău dragostea ta, mirosul tău, vocea ta… ajută-l să simtă că-i eşti aproape, că lumea în care a venit e frumoasă, că lumea voastră va fi securizantă şi plină de afecţiune şi iubire! Oferă-i laptele tău… e darul cel mai de preţ pentru a-l ajuta sa crească şi să prindă puteri, alături de dragostea ta necondiţionată!"
Ta-su și a lui superbă comparație:) aici.
O postare superbă, a la MoniQ aici - "... Pentru că zicem despre ea că e grea atunci când disturbă un confort artificial construit in jurul unei patologice lipse de interacţiune."
Raluca - aici cu multe multe link-uri foarte utile "... Chiar ajungem sa credem ca atunci cand optam pentru formula, e alegerea noastra, nu a societatii consumeriste si misogine? Si ca avem dreptul de a face aceasta alegere, chiar daca e in detrimentul unei alte persoane?"
Mai e și Sakura aici sau aici, sau aici.

Povestea mea, a noastră, (îmi) promit să o scriu cât de curând... Deocamdată încerc să fac față onorabil năzdrăvăniilor lui Pavel. Hai, pa! Fug să salvez pisica. O paște o baie în acvariu.

The Ultimate Cloth Diper

Când mi-a propus Cristina de la Hip Hip să testez un scutec nou adus, pe numele lui Itti Bitti, am fost încântată din start, chiar și fără să știu nimic despre el. Mi-a plăcut pur și simplu cum sună:) Mi-a plăcut și ideea de încă un model la colecția noastră atât de pestriță de scutece. De ce spun pestriță? Pentru ca avem o mulțime de modele: Flip, Patapum, Pop-In, Charlie Banana. Pentru că scutecim 100 la 100 textil, folosim tot ce prindem, chiar și scutece tradiționale din finet. Asta mi se pare și unul din avantajele acestui mod de scuteceală: sunt modele diferite, sunt frumoase fiecare în felul ei.

Nimic însă nu m-a pregătit pentru ceea ce am văzut când am ajuns la fața locului: o cutie maare, proaspăt desfăcută, cu niște frumuseți nemaivăzute! Vă spun sincer acum - sunt frumoase rău în pufoșenia lor. O grămadă de culori vii plus niște imprimeuri haioase, limited edition menite parcă să te facă să își dorești să vină odată vara să-l poți scoate la plimbare doar în scutec...

Mi-am ales unul, pe numele lui "Woo-bott" Tutto One Size, cu roboței, care mi se pare că i se potrivește la fix lui Pavel:). E model all in one, cu absorbanți din bambus și bumbac organic. Chiar dacă inițial mi s-a părut complicată modalitatea de montare, la prima folosință am descoperit că lucrurile nu sunt deloc ambigue: totul se asamblează pe bază de cod de culoare a capselor. Nu trebuie decât să potrivești roșu la roșu, albastru la albastru și totul merge ușor. E ca un joc.

V-am spus că se închide/ajustează cu capse? Dintre arici și capse, eu întotdeauna le-am preferat pe primele. Mi se par mai eficiente, ai siguranța unei închideri corecte chiar și în timpul unei mari zvârcoliri. Spun asta pentru că în cazul nostru, schimbarea unui scutec se lasă întotdeauna cu niște acrobații demne de Cirque du Soleil, atât din partea mea cât și din partea pacientului.

Dar să vă spun cum s-au comportat la testare - excelent. Fără niciun reproș. Pentru că ai posibilități de reglaje fine la el, îl poți fixa exact pe corpușorul puiului tău, reducând la maxim orice tentativă de evadare a "producțiilor" mici sau mari. Inserturile sunt minunate, chiar dacă am lăsat scutecul puțin mai mult decât în mod normal, au absorbit totul lăsându-mi chiar senzația că sunt cvasi-uscate. L-am folosit și pe timp de noapte, acolo unde aveam deobicei mici scăpări. Cu Itti Bitti-ul robotizat am ieșit complet uscați la liman. Și vă spun că e mare lucru - pentru efectul ăsta eram nevoită să îi pun o grămadă de inserturi la alte scutece.

Și încă ceva extrem de important, chiar dacă am lăsat-o pe final: Știu că una din principalele frici pe care le are cineva legată de scutecele textile ține de faptul că ele sunt mai voluminoase decât cele de unică folosință, bebelușii astfel scuteciți par a avea un funduleț dublu ca mărime. Chiar eu mă teameam la început că se va mișca greu, că nu îl vor încăpea hainele.

Ei bine, în cazul ăsta treaba e extrem de bine făcută - se vede că s-a muncit mult ca aceste scutece să fie cât mai mici, să se reducă impresia de “bulky” de care vorbeam mai sus. Drept urmare, Itti Bitti sunt într-adevăr mai mici decât alte scutece din aceeași categorie.

Iar dacă vrei să fie super “fit” există chiar un model pe mărimi "D’lish" pe numele lui. Cu el aproape nu faci diferența față de un scutec de unică folosință.

Hai gata că v-am zăpăcit. O singură concluzie, cea cu care am început - I've found "The Ultimate Cloth Diper"!

Tot legat de subiectul ăsta, mâine vă aștept cu o surpriză pufoasă pufoasă!

Como agua para chocolate

M-am ținut, conștiincioasă ca niciodată, de proiectul meu cu 30 de zile în bucătărie. Încep să cred pe că au avut dreptate când au spus că un lucru repetat în fiecare zi devine obișnuință:)

îmi place din ce în ce mai mult - să caut rețete noi, să testez gusturi necunoscute, ingrediente și combinații la care nu m-aș fi încumetat altcândva. Dar cel mai fain e faptul că mă disciplinează.

Și vă mai mărturisesc un lucru - sunt o maaare pofticioasă. O gurmandă. Și țin mult și la aspectul a ceea ce mănânc.

Iar când gătitul ține de creativitate mai mult decât de necesitate, lucrurile pot să ia o direcție grozavă!

Am văzut prima oară filmul, apoi am citit cartea lui Laura Esquivel și am pus-o sus în topul preferințelor, pentru că a adus magia pe teritoriul bucătăriei. Am revăzut filmul(din 92') acum câteva zile pe Cinemax parcă. Bineînțeles că nu a mai fost ca prima oară, dar mi-am amintit povestea de care m-am îndrăgostit atunci. Și mi-am readus aminte cum nimic nu e întâmplător, nici măcar filmele peste care dai la tv. Iar brusc am simțit nevoia să-mi prelungesc puțin proiectul.



Un trailer de calitate nu am găsit, v-am spus că e bătrân filmul. Oricum, dacă aveți răbdarea să vedeți începutul ăsta, s-ar putea să vedeți și legătura cu bucătăria mea:)

Să ne complicăm puțin

După cum cred că simțiți cu toatele, viața în mother-of-two mode are o caracteristica ușor enervantă: nu prea mai lasă loc de altceva. nu tu momente de relax și meditație, de lecturi ușoare sau inteligente. Și nu pun la socoteală aici nici vreo dorință compulsivă de ordine la locul muncii sau ceva, nici nu îmi trece prin minte vreun idee de lamentare. Pur și simplu, it's a fact. Sunt parcă mereu pe fast-forward și simt că sunt lucruri frumoase cu care mă întâlnesc pe plan ideatic, dar pe lângă care trec prea repede.

Ieri însă, m-am împiedicat în asta:

Se zice acolo că unui om îi trebuie în medie o perioadă de 30 de zile pentru a forma un obicei. Și se oferă vreo 30 de provocări, nu mari, dar grele aș spune, care, făcute zilnic, pentru 30 de zile, se transformă în obiceiuri sănătoase.

Și toată ziua m-am învârtit în jurul articolului ca să aleg ceva fezabil în condiții de mother-of-two mode...

Am ales așa - 4. Learn and practice one new skill every day. - gata! mă apuc de portugheză!

10. Pay attention and enjoy your life as it happens. Asta încerc mereu, dar acum o voi face obligatoriu. Mă rog, voi încerca cel puțin:)

Și 24. Cook one brand new, healthy recipe every day. Cea mai grea pentru mine, dar la a cărei îndeplinire țin cel mai mult.

Cu mulțumiri pentru Nela, la ea am găsit acest articol/leapșă.

Ce ziceți? Se mai bagă cineva? Aici nu e cu nominalizări, fiecare face cum simte:)

Secretul anului

Am învățat multe anul ăsta: am învățat că borcanul cu iubire e magic, la fel ca și stocul de lapte - cu cât iei mai mult, cu atâta se produce mai mult. Am mai învățat că a doua oară e tot ca prima dată și totuși altfel. Amnezia funcționează atât cât e nevoie ca lucrurile să-și păstreze savoarea primului sărut, dar nu-ntr-atât încât să-ți faci probleme că îți împarte nopțile-n bucăți de somn ce nu pot fi nicicum legate.

A fost un an în care am înțeles că expresia lui Steinhardt "Dăruind vei dobândi" funcționează altfel decât după o matematică meschină: mulți cred că dacă oferă o pară vor primi o alta în schimb, poate chiar mai mare; alții se gândesc poate că, dacă nu primesc o pară, atunci se vor alege măcar cu un măr. Eu am descoperit că nu așa merg lucrurile - orice, dar chiar orice act de dăruire e urmat instantaneu de o îmbogățire - o îmbogățire pe dinăuntru, de mii de ori mai prețioasă decât orice pară sau orice măr. Nu crede niciodată că ai prea puține ca să dai și altora, nu e deloc adevărat. Crezi că ești prea obosită ca să le mai oferi timp și energie puilor tăi? Crezi că vei secătui complet dacă o faci? Îți spun că nu, din contră.

Pentru mine chiar a fost o mare descoperire, atât pe plan afectiv, cât și la modul cel mai concret și materialist, să zicem. Am vrut mult să ajut pe cineva, dar inițial mă gândeam cu tristețe că nu am cum să o fac, nu am nici bani, nici influență încât să îi conving pe alții să o facă. Și atunci am rămas uimită de felul în care lucrează El. A aranjat în așa fel lucrurile, încât s-a folosit de mine, mi-a arătat ce trebuie să fac ca să obțin ce îmi doream. Ideea s-a născut pe nesimțite, fără ca măcar să o percep ca pe o idee, decât după ce ea și-a făcut treaba.

Oh și ce bună, ce valoroasă a fost lecția asta, cât de bogată mă simt acum, când am înțeles cum funcționează treaba cu dăruirea, cu dăruirea de SINE!

Și v-am spus că iubesc decembrie, luna dăruirii? Pentru că despre asta e vorba în fabulă: nu despre câte cadouri mai mult sau mai puțin utile primești, ci despre ce, dar mai ales CUM dăruiești. Faceți-o total, fără frică, fără rezerve.

Să ne-auzim cu bine mâine. În noul an.

O noapte liniștită vă doresc.

Fashion Police II

Așa. Să scriu acum ce voiam să zic data trecută când m-am lăsat purtată haotic de firul gândurilor ce mă bântuiau și am ajuns la exprimarea feelingurilor la copii...

Cu toții ați observat că de câteva zile, deși e frumos, e un frig de crapă pietrele. Au fost chiar și câteva zile de început de iarnă parcă, cu un vânt urât de tot.

Ca și în fiecare an, odată cu apariția frigului, am observat și dispariția copiilor de pe traseu, din parc sau de aiurea. Singurii pe care îi mai vezi sunt atât de încotoșmănați/înfofoliți, că ai mici șanse să ghicești dacă e băiat sau fată altfel decât după culorile vestimentare afișate.

Cum spuneam și în postarea precedentă, ambii mei copii sunt extrem de ostili când vine vorba de îmbrăcat. În timp ce pe Matei îl mai fac din vorbe, cu Pavel nu am nicio șansă, se răsucește ca un tirbușon sau devine ca o scândură urlătoare...n-am îndrăznit nici măcar o dată să îi dau o combinație de dresuri plus pantaloni plus pulover plus canadiană plus căciulă plus fular peste gură plus... mai puneți voi. Cred că mi-ar lua pe puțin juma de oră, ne-am super-nevroza amândoi, a-m transpira și sigur mi-ar piere tot cheful de ieșit la aer.

Să vă spun cum arată ieșitul la noi, vașnici purtători de copii. Îi trag o pereche de jambiere groase peste orice pantalon se nimerește să aibă pe el, un polar/jerseu în partea de sus, căciula și...gata! Hopa sus în Manduca, lipit de mine, dacă e chiar frig pun și protecția peste, dacă îmi trag eventual fermoarul polarului meu peste( sper să se înțeleagă cum).
Durează cinci minute, niciun nerv și suntem în stradă. Unde mai pui că nici eu nu trebuie să mă îmbrac prea gros, bagajul vesel îmi ține foarte bine de cald și mie.

Sper să nu supăr pe nimeni, dar vă spun sincer că mi-e milă de copiii super-îndesați în costume de cosmonaut, care abia mai încap în cărucior de atâtea haine și pături, mi se pare că, oricâte straturi ar avea, nu-i poți proteja de vânt și frig ca-n brațe.

Mulțumesc pe această cale sorții că mi-a scos în cale babywearing-ul, ar fi putut să o facă chiar puțin mai repede:) Aș vrea să povestesc asta la cât mai multe mămici, să le împărtășesc cât e de reconfortant să știi exact cât îi e de cald sau frig copilului tău pentru simplul fapt că e lipit de tine. E cumva, la fel ca și cu alăptatul: eu nu am știut niciodată câți mililitrii de lapte mănâncă la o masă, nu m-a interesat, eu am știut doar că s-a săturat și e bine. E aiurea comparația? Poate, dar așa cântăresc eu lucrurile, cu sufletul:)

Ne-am (de)conectat

Două săptămâni fără internet şi televizor. Şi fără desene animate. Şi apă caldă curentă. Am supravieţuit cu bine, am lipit multe abţibilduri, am făcut multe puzzle-uri şi am desenat mult cu creta pe asfalt. Nu pot să spun că sunt fizic mai odihnită, nu sunt nici foarte bronzată, dar sunt cu siguranţă cu mintea mai limpede. Good enough, zic eu.

Copiii sunt bine, sănătoşi, cu obrajii roşii. Încă nu am ajuns acasă, mai lipsim puţin, dar acum avem net, deşi simt că nu voi abuza prea mult de el.

Gâza

A crescut, se vede cu ochiul liber și nu ma refer acum la dimensiuni. Bagă tot ce prinde în gură, își întinde mânuțele să apuce orice lucru pe care îl am eu în mână( sticle de apă, ambalaje, cratițe - orice are o urmă de culoare). I le dau, iar el freamătă efectiv de încântare. Nu mai îmi aduc aminte dacă și Matei era la fel, deși am impresia că sunt foarte diferiți în evoluție, în reacții. Degeaba se zice că toți bebelușii trec cam prin aceleași faze, că mie mi se pare zi de zi că pășesc pe tărâmuri neumblate.

Pavel e un râzăcos, un vorbăreț. Și are o privire care hipnotizează - se uită la mine atât de intens, încât mi se pare că știe exact ce e în mintea și sufletul meu. Mi se pare că stăpânește o artă grea de tot și rar întâlnită - arta contemplării. Probabil că bat câmpii, dar momentele în care stam pur și simplu și ne uităm ochi în ochi, fără sa facem nimic altceva sunt ieșite din sfera normalului.

Vă spun - copilul ăsta mă citește!

Scutecim textil

Scutecitul textil mi-a făcut cu ochiul demult. Pot să spun că auzisem mai multe avantaje decât aveam nevoie. Iubesc orice nu e risipă, nu se aruncă la gunoi. Deci aspectul eco, faza cu poluarea, faptul că fac un bine planetei.

Ok, știu că asta nu funcționează ca argument suprem la toată lumea. Vă gândiți poate că , raportat la numărul total/global de scutece aruncate, ale voastre sunt puține, nu fac mare diferență. Sau că pur și simplu, nu e momentul să fiți eco, aveți lucruri mai importante de făcut. Dacă mă întrebați pe mine, ăsta e cea mai greșita atitudine, dar să merg mai departe.

Sunt economicoase! Bineînțeles, pe termen lung. Adică investești inițial și apoi nu mai ai bătăi de cap. Vei mai dori probabil tu să îți mai iei una alta, dar ele nu îmbătrânesc, chiar cresc odată cu copilul.

Și ultimul argument care contează pentru mine e faptul că sunt mult mai sănătoase pentru el. Materiale organice, care respiră - fără funduleț învelit în celofan, fără geluri dubioase/cancerigene chiar în interior.

Am spus ultimul? Ei, am uitat de faptul că sunt frumoase! arată atât de simpatici ăștia mici în ele. Mă temeam că vor fi prea mari și că-l ma incomoda... nici vorbă! Trebuie doar să găsești mărimea potrivită( sunt reglabile, cum spuneam) și să înveți să le pui corect.

Bun, gata cu generalitățile, pe astea le-ați mai auzit probabil. Să vă spun la concret.

Deși am vrut să încep din prima zi, am făcut-o doar acum, la o lună jumătate, cu ajutorul Cristinei, bineînțeles. Și am început simplu, aș spune.

Cu 14 prefolduri din bumbac și doi chiloței de protecție. Atât. Investiție totală, în jur de 4 milioane. Și mă descurc de minune, cu condiția să spăl în fiecare zi.

Ooo, veți spune! Ce de efort! Păi să vedem: îmi ia 2 minute să pornesc mașina și încă 5 să le pun la uscat. Deci 7, hai să zicem 10 minute în total! Halal efort, cred că e un preț pe care îl pot plăti. Cât despre detergent și balsam, ei bine le spăl cu nuci, bicarbonat și oțet. Stați. Am greșit. Mai adăugați vreo 2 minute, pentru că inițial le pun la program de prespălare, ca să plece orice kaki de pe ele.

Le schimb cam la 3 ore, chiar 4 noaptea. Și e în regulă - nu dau pe dinafară, nu se irită.

De păstrat le păstrez deocamdată după folosire într-un sac de gunoi. Nu miroase, pentru că pun ulei esențial de tea tree și vă jur că nu se simte că am așa ceva în baie.

Mai sunt o mulțime de modele și variante de scutece, care mai de care mai frumoase, dar mie deocamdată îmi ajunge ce am, cele mai simple.

Promit să vă țin la curent cu povestea asta în care cred cu adevărat.

Și v-am spus că sunt adorabili în ele? Vedeți cu ochii voștri.


Cu sau fără chiloțel de protecție, se folosește cu, dar am făcut poză și fără, din considerente estetice :)

Ce se poartă

Da, Pavel se poartă foarte bine. Se poartă în wrap, ori de câte ori rămân singură acasă cu ambii moștenitori.Vă spun sincer, e soluția salvatoare. Așa pot să am mâinile libere ca să îl ajut pe Matei să își desfacă cureaua de la pantaloni sau să îi tai un măr cubulețe. Și Pavel doarme adânc după primele 2 secunde după ce îl instalez confortabil mulat de corpul meu. Iar sunetele pe care le scoate merită înregistrate :fornăie, oftează de plăcere.

Diana a răspuns imediat apelului meu lansat după ce a venit Pavel și mi-a adus personal wrap-ul elastic mult visat. Mi-a arătat cum să folosesc și slingurile din dotare, moștenite de la Matei dar utilizate doar la vârste mai înaintate.

Deocamdată, la dimensiunile lui Pavel, wrap-ul mi se pare cel mai potrivit. Mai așteptăm câteva luni pentru celelalte variante de purtare, deocamdată îl țin atât de aproape și atât de bine, încât nu l-aș mai da jos pentru nici un motiv.

Mulțumesc mult Diana, că m-ai ajutat să devin o înfocată mamă purtătoate!

Și la final, o poză dragă mie:

Dedicație

Special pentru Bogdana, câteva din momentele favorite din ultimul sezon de So You Think You Can Dance, emisiunea care a ridicat totul la un așa nivel, încât nu mă mai pot uita nicicum la "Dansând pentru tine", oricât de mult mi-ar plăcea dansul.

Un bun mod de a începe o săptămână ploioasă...

They Got Talent

Din câte știu din 2010 vom avea și noi acest show la PRO...sunt curioasă ce va ieși, deși mă gândesc la tot ce e mai rău.

Populară, dar nu-mi pasă!

pentru că o iubesc la nebunie. S-a lipit atât de tare de mine, încât sunt tentată să o ascult la nesfârșit... Nu o fac pentru că nu vreau să mă satur de ea.

Dacă aveți puțin timp și răbdare, iată și versurile:

A falling star fell from your heart and landed in my eyes
I screamed aloud, as it tore through them, and now it's left me blind

The stars, the moon, they have all been blown out
You left me in the dark
No dawn, no day, I'm always in this twilight
In the shadow of your heart

And in the dark, I can hear your heartbeat
I tried to find the sound
But then it stopped, and I was in the darkness,
So darkness I became

The stars, the moon, they have all been blown out
You left me in the dark
No dawn, no day, I'm always in this twilight
In the shadow of your heart

I took the stars from our eyes, and then I made a map
And knew that somehow I could find my way back
Then I heard your heart beating, you were in the darkness too
So I stayed in the darkness with you

The stars, the moon, they have all been blown out
You left me in the dark
No dawn, no day, I'm always in this twilight
In the shadow of your heart

The stars, the moon, they have all been blown out
You left me in the dark
No dawn, no day, I'm always in this twilight
In the shadow of your heart

Is It Love Or What?

Frânturi dintr-o relație cu adevărat specială!

Cai verzi pe pereți

Chiar dacă ne-am petrecut din nou noaptea pe tren și îmi simt creierii cleioși, țin morțiș să vă spun acum de ei.

Este vorba de o idee mișto pentru schimbat peisajul din dormitorul tău sau al copilului, altfel. Intrați să vedeți, le personalizează la cerere, sunt foarte talentați și fresh în idei!

Pe mine m-au cucerit cu prietenii pe care îi poți adopta:)

Și un proiect pentru o cameră de copil, ca să vedeți cam ce pot face la comandă:

Un clujean nu vine niciodată singur

Lucian mi-a spus că va veni la târg la MȚR cu mărțișoare încă din ianuarie și m-am bucurat. Pentru că știu ce poate și am fost sigură că va veni cu ceva... altfel.

Iar când am auzit că vin mai mulți din Cluj, toți foști colegi de la Arte, m-am bucurat mai mult.

Au venit în gașcă, cu tot felul de chestii mișto, pentru toate gusturile și buzunarele! Îi găsiți până duminică la Muzeul Țăranului la târg, unde vă recomand să mergeți dacă vreți să scăpați de kitch și de mărțișoare de serie și dacă vreți ca gestul vostru de-a dărui să însemne într-adevăr ceva!

Și iată câteva mostre:

Luci - gravură pe foiță de aur, hârtie manuală





Elena- mărțișoare-bijuterii din argint





Delia cu animalele din ceramică pictată



Dacă vreți mai multe, vă recomand cu căldură să mergeți la fața locului!

Avatarurile unei după-amieze reușite

Principiul pentru care declar că îmi place un film este legat de felul în care mă cucerește și mă face să intru în poveste, să empatizez cu personajele. Ei bine, astăzi am mai descoperit un mod: te târăște LA PROPRIU în lumea lui.

V-ați prins desigur că vorbesc despre Avatar-ul pe care l-ați văzut toți. Am reușit într-un final să îl vedem și noi la IMAX și mi-a plăcut mult.

Am mers acolo mânată evident de curiozitate dar plină de prejudecăți... în general nu mă extaziez la filmele unde partea de efecte speciale e mai lăudată decât povestea.

De data asta mă declar învinsă. IMAX-ul ăsta chiar e o invenție grozavă... Da, da, știu că cinematografele 3D sunt de o grămadă de vreme, însă pentru mine a fost o premieră.

Ce mi-a plăcut cel mai mult și mai mult? Să zbor cu creaturile alea ca niște dinozauri! Mă obsedează zborul de multă vreme, de când am zburat cu parapanta și apoi nu m-au mai lăsat ai mei. E cea mai mișto senzație prin care am trecut... și mi s-a părut atât de normal, încât nu mi-a produs nici un fel de frică.

Am căutat-o apoi peste tot, am găsit-o în vise și acum. În cinematograf.

La final, vă spun că abia aștept "Alice în țara minunilor" a lui Tim Burton, care sper să fie la fel de dementă ca celelalte filme ale lui! Adică nebunie în IMAX... ce ți-ai putea dori mai mult?