Rebusul lacrimilor

Probabil din cauză că îi iese o măsea, Pavel e insuportabil de vreo două zile și nopți. Plânge, dacă nu plânge urlă, dacă nu urlă mănâncă și câteodată toate trei deodată. Nu vreți să știți cum sunt creierii mei franjuri. Aici nu e niciun rebus. Aici sunt doar dureri de la gingii. E clar totul. Integramă pentru începători. Soluția e, aproape întotdeauna, sânul. Acolo se alină. Acolo își linge rănile. Acolo uită de durere. Cel puțin, pentru următoarele cinci minute. Când o ia de la început...

Rebusul e însă altundeva, la nivele superioare, mai bine spus la avansații în vârstă, care au înțeles din păcate, chiar dacă nu știu exact de unde, că e rușine să plângi. Așa că ne mascăm. ne camuflăm supărările, cât putem mai bine? Nu? să facem niște săpături, studii de caz să zicem.

Astăzi la trezire, "bună dimineața" veselă(poate prea veselă) urată de tati fiului cel mare, a declanșat un plâns și o jale totală. S-a supărat atât de tare, de parcă ar fi fost privat de cel mai de preț lucru. Ștefan a rămas interzis, el fusese doar draguț cu Matei, care însă a devenit atât de trist încât ni se rupea sufletul. Mi-am dat seama rapid de unde vine supărarea lui, de data asta mi-a fost chiar ușor să detectez problema, tocmai pentru că reacția era atât de neașteptată. L-am chemat imediat cu noi în pat, a venit într-o secundă, m-am băgat și eu înapoi lângă el și am luat-o de la început, ca și cum încă nu mă trezisem. Pentru că el asta voia: să mai stea în pat, să mai stea cu noi. Totul a durat câteva minute, s-a ridicat apoi singur, ca și cum nu s-a fi întâmplat nimic, ca și cum nu ar fi curs nicio lacrimă.

Și o altă situațiune: acum câteva zile, după grădi, l-a dus tati la cinema. Și încă la 3D. S-a întors rupt de oboseală, înainte de orice altceva. Bineînțeles că nu a fost chip să fentăm ritualul de seară cu puține desene și două cărți citite, chiar dacă se scurgea pe pereți.
Tocmai pentru că era atât de sfârșit, am umblat cu mănuși și eu și tati, să prevenim probabil o eventuală criză de plâns și nervi, datorată unei zi prea pline. Deh, eram și noi cam obosiți, trebuie să recunosc.
Ei bine, plânsul nu a putut însă fi evitat. El a pornit, așa cum mă așteptam, dintr-un motiv absurd: mi-a reproșat că nu a reușit să vadă o pagină din carte și m-a pus să o iau de la început cu ea. L-am refuzat.

Nu cred că am fi evitat plânsul dacă nu o făceam. De fapt, cred că i-aș fi făcut un deserviciu mare dacă nu i-aș fi dat ocazia să plângă. Să se descarce. Am stins lumina, în timp ce el mă acuza că sunt o rea pentru că nu vreau să mai citesc și m-am culcat cu el în brațe. A adormit acolo, printre suspine, în circa două minute.

Aș putea scrie atâtea, păcat că nu mă lasă gingiile alea... Însă mesajul meu de azi e ăsta: nu trebuie să înnăbușim orice plâns, chiar dacă ne vine să o facem, dintr-un instinct probabil sănătos.

Pe lângă că putem pricepe multe din plânsul lor, el e de multe ori necesar. Ca o supapă la oala cu presiune. Și cea mai nefericită reacție? Să îl facem să se rușineze pentru că plânge, să îl facem să încerce să își înghită lacrimile, de dragul nostru, al părinților cu nervii la pământ.

Matei mi-a dat și aici, cea mai cruntă lecție: l-am rugat odată să nu se mai miorlăie, eram foarte obosită. Mi-a spus, printre suspine:"Nu pot nicicum, mami, să mă liniștesc acum." Am crezut că mor, când mi-am dat seama cât de egoistă fusesem...

All They Need Is Love!

Vreau să îi contrazic pe toți cel care spun că nu au bani pentru încă în copil. Și care văd copilul ca pe o gaură neagră în buget. Vin să vă spun că se poate și altfel. Vin să vă spun că eu lunar, nu cheltui aproape nimic pentru Pavel. Aproape nimic, pentru că nu vreau să pun la socoteală sticla de jumătate cu apă plată, pe care mi-o cumpăr mie, când merg cu el în parc. Sau perechea de jambiere, pe care o iau pentru că sunt frumoase, nu pentru că am neapărat nevoie de ele.

Să detaliez puțin afirmațiile mele scandaloase. În general, responsabili pentru gaura din buget sunt scutecele și laptele praf. După cum știți, la mine astea nu există. Am investit în scutecele refolosibile cam trei milioane jumate la început și ...atât. Cum rămâne cu factura de curent electric folosit de mașina de spălat? Păi ea ar fi fost aproape la fel, cu ele pun în plus o simplă prespălare, după care înghesui alte rufe(albe sau colorate), peste. Mai mult sau mai scump detergent? Nope: mă înțeleg de minune cu nucile de săpun, care costă vreo 50 de lei pentru juma de an. Balsam? Nu folosesc, e-nlocuit cu oțet.

Mai departe: hainele sunt reportate de la Matei, la fel și jucăriile. De-un an de zile de când e cu noi, i-am luat cred un set de patru body-uri. Atât.

Ce să vă mai spun? De mâncare? Aici amu crescut puțin cheltuielile: dar nu pentru că îi cumpărăm lui în special delicatesuri bio, ci pentru că am schimbat puțin ceea ce consumăm noi toți. Vă amintiți probabil din articolele despre diversificare, vă spuneam că pisoiul nu acceptă niciun fel de pasate sau alte invenții pentru bebeluși. Nu. El vrea la fel ca noi și asta primește. În continuare, laptele meu e baza, restul mâncării e tratată cu multă voioșie, tratament care o face să ajungă nu o dată, lipită pe pereții înconjurători.

Și încă câteva mici amănunte: cremă de fund nu folosim, tot datorită scutecelor, nu am avut probleme cu eritemul. Șervețele umede? Nu folosesc deloc. Apa e soluția. Îl spăl direct. Am spus pas și la alte device-uri, gen premergător sau sterilizator. Nici nu mai știu exact ce se mai folosește, sincer.

Igiena personală: vă mărturisesc că atât de celebra băiță zilnică... la noi nu e chiar zilnică. Și-atunci când e, folosim o loțiune de spălat pentru corp și păr, luată de la DM, aceeași cu care îl spălăm și pe Matei. Cremuțe și alte uleiuri? Nu avem? Păi nu. Chiar și dermatita atopică din primele luni am tratat-o homeopatic.

So, zero costuri, satisfacție garantată:)

Probabil că acum vreți să știți ce fac eu cu indemnizația pe care mi-o dă statul. Nu fac nimic, pentru că ea nu există. Între cei doi copii nu m-am întors sa niciun servici, fiind deja însărcinată, deci am rămas puțin pe dinafară. Dar nu ne plângem: a fost alegerea noastră, pe care nu o regretăm defel.

Departe de mine dorința să mă laud cu ce am scris mai sus. Vreau doar să vă împărtășesc experiența noastră, pentru că ne deranjează valul de reclame agresive care vor să convingă eventualii viitori părinți că un bebeluș are neapărată nevoie de tot soiul de obiecte ca să crească sănătos și fericit. Wrong!

Da, puteți să spuneți că sunt extremistă, nu trebuie să faceți ca mine, alegeți o cale de mijloc și tot ați redus puțin amprenta de carbon a copilului vostru:) Cât despre sănătate, asta nu vă mai zic acum...

Lupoaica cu puii

Un inconvenient (singurul dealtfel) al faptului că sunt fotografa casei este că rămân mereu pe dinafara, fără poze cu mine și nu făcute de mine.

Așa că, de 8 martie, mi-am făcut un cadou: am mers să mă trag în chip la Foto Union.
Proiectul lor probabil îl știți, e fratele celui cu portret de familie pe care l-am ratat.

Ne-a plăcut acolo, băieții (Cristian Șuțu și Radu Bădoiu) sunt realmente simpatici. Au reușit să-mi creeze impresia cum că aș fi specială, nu doar una din multele fete (peste 400) care le-au trecut pragul în acele șapte zile de proiect la finalul cărora am aterizat și noi, în prag de seară. O capacitate rară, dar atât de importantă pentru un fotograf. Deci, numai gânduri bune și un mare mulțumesc!

Rezultatul e mișto, așa cum mă gândeam că va fi. Sunt încântată de felul cum arăt la venerabila mea vârstă, după două nașteri.:)

Afacerea "cânepa".

Să vă spun un mic secret: despre cânepă nu știam nimic. Adică chiar nimic și nu vă gândiți la Bob Marley and stuff... Nici acum nu sunt mult mai răsărită, dar de când s-a făcut Bogdana ambasadoare, m-am pus pe răsfoit site și facebook și mi-a plăcut ce am văzut. Așa că am hotărât să mă arunc și la concurs... măcar cu random-ul să am vreo șansă, că text frumos despre ea nu prea am cum să scriu, ținând cont de faptul că nu o prea știu...

Tocmai din acest motiv, mi s-a părut puțin aiurea să vă dau eu rețete, dat fiind că nici măcar nu am văzut-o vreodată. Așa că am decis să fac altceva, ca să îmi spăl păcatele: să citesc. Și am citit multe.

Să vă zic ce anume mi-a făcut cu ochiul din info-urile pe care le-am cules pe subiect: Înafară de ea, puține alte plante pot produce un combustibil atât de curat. Ea produce mai multă biomasă decât orice altă plantă. Uleiul de cânepă conține cel mai mare procent de acizi grasi esentiali și de grăsimi saturate.

Cultivarea ei nu necesită deloc pesticide, crește aproape oriunde, previne eroziunea solului și poate fi cultivată an după an în același loc.

Și niște faze tari de tot despre ea: Motivul real pentru care ea a fost interzisă în 1937 în State e faptul că ea a concurat puternic industria petrolieră, cea chimică şi cea de bumbac și nu din cauza faptului că ar conține aceeași substanță activă ca și marijuana dar într-o proporție infimă, așa cum au declarat ei.

Cânepa industrială poate înlocui bumbacul, care este cultivat cu o grămadă de substanţe chimice nasoale pentru toți. Aproape 50% din toate pesticidele din lume sunt pulverizate pe bumbac. Cum ziceam, cânepa creşte bine fără îngrăşăminte şi pesticide.

Toate părţile plantei sunt utile. Ea pot fi utilizată pentru a produce aproape orice, de la combustibil la săpun. Cânepa industrială poate produce 3-8 tone de fibre uscate pe hectar. Acest lucru este de patru ori ceea ce o pădure obișnuită poate genera. S-ar putea înlocui așa fibrele de lemn şi ar ajuta la salvarea pădurilor. Copacilor le ia aproximativ 20 de ani pentru a ajunge la maturitate - cânepei îi trebuie doar 4 luni.

Îmi cer scuze, nu sunt un mare translator, mai ales la viteză, dar sper să vă fi trezit măcar puțin interesul să citiți despre ea. Vă spun sincer - pe mine chiar m-a cucerit. Dacă nu câștig, îmi voi comanda negreșit.:)

LE: Am câștigat, e prima oară când Random-ul se îndură de mine!

O mare dezamăgire

Mă simt din nou discriminată, mă simt trădată, dar de data asta aleg să spun. Măcar aici.

După cum știți, e greu să găsești un loc child-friendly în orașul ăsta. Se fumează cam peste tot, iar de câte ori când apari cu copilul care încă nu merge la grădi și nu și-a însușit bunele maniere ești privită puțin chiorâș. Nu neapărat pentru că a-i face vreun rău, ci doar pentru că ești.

Eram bucuroasă foarte de o descoperire destul de recentă la capitolul ăsta: Librăria Bastilia, deschisă în Romană. Ne plăcea mult acolo în mansarda lor luminoasă, aveam mult spațiu, era aproape goală de fiecare dată când mai organizam câte o întâlnire între mămici. Îmi plăcea și că, fiind la mansardă, de fiecare dată când mergeam la ei mai aruncam un ochi și la cărți sau la lucrușoarele expuse acolo. Ajunsesem deja să îmi stabilesc acolo cam toate întâlnirile.

Ați sesizat folosirea timpului trecut. Da?

De azi începând, acolo nu voi mai călca. Nici ca să beau un ceai, nici ca să îmi duc copilul la teatru, nici ca să cumpăr cărți sau alte cadouri. Și o spun cu regret, credeți-mă.

De ce?

Pentru că m-au jignit azi: ne-am dat întâlnire la ei câteva mămici(vreo șase) și fiecare a venit cu puiul din dotare. Am stat la o poveste, am băut un ceai, copiii s-au plimbat puțin pe acolo, cu pașii lor mai mult sau mai puțin siguri și am plecat.
Jignirea a venit după, când una din ultimele două prietene care au rămas la final, mi-a spus că li s-a pus în vedere, chiar de către doamna de la PR se pare, să nu mai venim cu copiii data viitoare când ne ducem pe acolo...

Trist. Și pur românesc. O atitudine total greșită, spun eu.

Într-un an

... am învățat multe. Am învățat despre mine și despre limitele mele, despre noi doi adulții, despre ei doi copiii. Într-un an, am fost surprinsă așa cum nu mă așteptam: de el, de mine, de noi. Greu sau ușor? Aici chiar nu despre asta e vorba. Am spus mereu că lucrurile ușoare sunt cam plictisitoare, iar eu vă spun, cu mâna pe inimă, că nu m-am plictisit defel cu Pavel...

Fiind singură la părinți, unele lucruri au fost(și sunt) total noi pentru mine: mă gândesc acum la treaba cu borcanul fără fund de iubire, care funcționează după o regulă de ne-nțeles - cu cât ei mai mult, cu atât e mai plin.

E o bucurie constantă felul în care se caută unul pe altul - dacă la început tindeam să văd măna coincidenței, acum nu mai îmi lasă loc de șagă: Pavel plus Matei egal iubire. Și e frumos, frumos de tot felul în care îl caută prin toată casa atunci când fratele cel mare e plecat la grădi. În plus, îi copiază toate gesturile, încearcă să facă exact lucrurile pe care le-a observat la frate. Din zecile de cărți cu povesti, o alege fix pe cea pe care o citim în fiecare seară cu Matei. O ia, o răsfoiește atent și o plimbă apoi prin toată casa.

Am mai descoperit că, cu cât îl ții mai aproape de tine, cu atât va fi mai curajos să își ia zborul. Unii cred că sunt exagerată că îl port atâta în Manduca. Poate că au dreptate. Tot ce știu este că, paradoxal poate, așa mi-e cel mai bine, cu inimile noastre bătând la un ison. Sună poate dulceag, dar eu sunt fericită așa. E atât de reconfortant să îl știi fericit și mulțumit, să îl simți liniștit la tine la sân, fără frică de nimic.

Dar știți care a fost cea mai importantă descoperire a mea din ultimul an? Am descoperit cât e de genial să îți urmezi instinctul. Am uitat de rețete, am lăsat deoparte orice fel de frică și am făcut așa cum am simțit. Cu toate: cu alăptatul, cu dormitul, cu diversificatul, cu "alintatul". Stați! Parcă nu am fost suficient de clară. De fapt ce am făcut? Am încercat din răsputeri să fac LINIȘTE și să îl las pe el să îmi spună. Căci ei spun totul, mai bine decât am putea noi să ne imaginăm. Problema e că avem parte de atât de mult zgomot din toate părțile încât nu mai suntem capabili să îi auzim pe EI. Și știți cine ne bruiază cel mai tare: Propriile noastre frici, propriile noastre preconcepții pe care le auzim repetate de mult prea mulți...

Îți mulțumesc, puiule drag, pentru că ești și pentru că mă-nveți să fiu.

Ieșiri pavelești

Sau mai bine spus, ieșiri ale mamei lui, care cam duce lipsă de socializare în off-line. Ne-am văzut acolo cu niște doamne dragi destul de scumpe la vedere și ne-a plăcut foarte.

A fost un eveniment organizat de Klorane Bebe într-un loc frumos de tot: ceainăria Bernschutz.






Credit foto - Ovidiu Micsik. Frumoase poze.

Joacă-te părinte!

Într-o seară am scos covorul din camera copiilor și camera s-a transformat într-o mlaștină. Am aruncat o plapumă într-un colț și a apărut uscatul, unde ne-am făcut culcuș. Am răspândit pe jos toate cărțile albastre din colecția Adevărul și am avut cărăruie de pietre pe care să călcăm fără să ne udăm. Aveam și o turmă de căței pe care trebuia să îi hrănim cu bucățele de lego, pe care le adunam din mlaștină, călcând doar pe pietre. Le era foame și noaptea, când se stingea lumina și trebuia să culegem mâncarea la lumina lanternei.

A fost un joc ce creștea de la sine, hrănindu-se cu ideile mele și ale lui. Am așteptat cu maare nerăbdare să vină vârsta asta: vârsta la care poți crea locuri și lucruri fantastice cu ajutorul imaginației. Ne-a căzut așa de bine jocul nostru! Evident, a fost cu multe detalii frumoase pe care nu le zic aici, dar cred că ați prins în mare ideea.

Să vă spun și cum văd eu lucrurile când vine vorba de joaca la firul covorului. Nu mai zic nimic de teveu, unde îi pui și stau acolo pasivi și înghit de toatele. Cum? Doar desene inofensive? Sunteți tentați să credeți asta, dar e atâta violență acolo și nu mă refer neapărat la violență verbală, nici măcar la puști și sânge pe pereți.

Revin: chiar dacă nu le cumpărați voi, eu vă garantez că, până la vârsta de trei ani, veți ajunge îngropați efectiv în jucării, folosite în proporție de cam treizeci la sută, zic eu optimistă.

Spuneți-mi extremistă, spuneți că sunt exagerată, dar eu cred că majoritatea lor nu fac altceva decât să oprească imaginația. Ele sunt atât de explicite, de complete, de terminate cumva, încât nu mai rămâne deloc spațiu de creere, de interpretare, de repoziționare în alt cadru și context decât în desenul lor de pe cutie. Momentul construcțiilor din lego vine mai târziu decât am vrea noi. Nu am citit studii, vă mărturisesc, dar momentul construcției din bucăți a unui ansamblu original vine mai târziu. Eu am fost atât de bucuroasă când a venit, a fost semnul că joaca noastră a căpătat în sfârșit, o a treia dimensiune.

Iar apogeul lego-ului a fost, pentru mine, momentul în care mi-a adus o construcție neregulată și mi-a spus că o pot mânca, că e o supă cu salată și legume.

Să vă jucați cu ei cât mai mult, să inventați jocuri noi, nu e foarte complicat. Vă garantez că vă vor ajuta ei și vă veți distra pe cinste. Și să vă mai spun un secret: veți descoperi lucruri noi despre copilul vostru, veți afla preferințe de-ale lui, frici poate, lucruri de care nu știați nimic.

V-aș spune câte ceva și despre faza cu desenatul și coloratul, dar poate asta în episodul următor.

Și încă ceva: mă amuză când văd mămici de copii mici, sub doi ani, care își încurajează puii să se joace împreună cu celălalt copil de lângă el, care are tot aceeași respectabila vârstă. Vă spun din puțina mea experiență: asta nu o să se întâmple. E mult despre puterea lor. Cel mult, se pot împinge sau lovi. Dar să se joace împreună? Cam cum exact?... că nu mă pot nici gândi.

Pentru distracția noastră de mai târziu

Deci da, e o perie de wc. Una noua. Proaspăt achiziționată. Voia să perie cu ea pisica, da.