Un altfel de gimnastică

Eu sunt o persoană matinală. Adică sunt o persoană care funcţionează cel mai bine dimineaţa, iar de când am decis să nu mai folosim maşina pentru mers la şcoală, pentru că trafic, nervi, m-am pricopsit cu circa o oră de drum de întoarcere, timp pe care îl folosesc ca să... mă gândesc. Îmi place mult să îmi las gândurile să zburde, să se plimbe nestingherite, ca apoi să adun ideile şi să le direcţionez puţin, să le dau greutate. Drumul de astăzi a născut vreo trei articole pentru blog, pe care sper să le şi scriu. Se vor lega.

Şi iata-l şi pe primul:

" De când am scris, acum trei zile, aici pe blog, m-am gândit mult la asta, la felul cum a avansat treaba cu... "social media" pentru mine:

Acum doisprezece ani am descoperit că îmi place să scriu. A scrie aici era mai mult decat o gimnastică pentru minte, era ceva ce mă făcea să dezvolt ideile pe care le alegeam singură, normal, era ceva ce mă făcea să intru adânc, să îmi caut cuvintele, să lucrez la aşternerea lor pe foaie. Lua timp, presupunea efort. Lucram apoi şi la titlu, diacritice, puneam eventual si o imagine, era ca si cum aş fi avut de făcut un referat, poate mai mult de atata, un mini-examen. Mă rugam apoi să fiu citită, să primesc poate un comentariu două. Mă mai intorceam asupra textului, poate peste ceva timp şi mă bucuram că l-am scris.

Apoi a venit epoca feisbuc, unde pui poze şi scrii ceva, de obicei o frază, o idee. Atât. Că mai mult nu are lumea rabdare să citească, va trece rapid la urmatoarea chestie din feed. Lucrurile au început să îşi piardă rapid din consistenţă.

Nici nu mai ţin minte cum m-am oprit din scris pe blog şi o dată cu mine marea parte din blogăriţele pe care le urmăream. Acum am peste o mie de prieteni virtuali. Cu majoritatea am interacţionat la un moment dat şi în viaţa reală, dar nu aş putea spune nici că îi cunosc, nici că mă cunosc. Măcar atât am încercat, să nu accept cereri de la necunoscuţi.

Ca să salvez totuşi ceva din conţinutul pe care îl produceam (mult mai slăbuţ decât în epoca blogului), pentru că am simţit mereu nevoia să fac asta, anul trecut mi-am comandat album cu momentele anului, ca să nu uit, măcar imaginile mai relevante plus acele doua/trei gânduri de la fiecare.

Apoi a apărut ceva ce eu nu înţeleg. Deloc. Stories-urile. Acolo pui de-obicei o poză peste care lipeşti cel mult două cuvinte, poate două versuri dintr-o melodie, două stickers-uri şi atât. Stă câteva secunde în faţa ochilor privitorului şi puf!. A doua zi a dispărut complet, nu o mai vezi nici măcar tu. Nu rămâne nimic, în amintirea nimănui. Oare zic bine? Vă amintiţi vreun story pus de cineva? De azi sau de ieri? Mă cam îndoiesc...  Deci care e rostul? Inafară de timp răpit aiurea... Să îmi explice şi mie cineva... Cu siguranţă sunt prea bătrână pentru asta...  "

Cu ochii larg deschişi, 365 de zile din an.

O idee desprinsă din Regulile de viaţă ale lui J Peterson este că există o dependenţa a vederii noastre de ţintă( implicit de valoare). Asta se întamplă pentru că mare parte din vederea noastră este cu rezoluţie mică, doar ceea ce considerăm cu adevărat important e perceput la rezoluţie înaltă. Acolo unde apare repetiţia, rutina, tindem să nu folosim lentila aceea bună, cu rezoluţie înaltă. Daca avem zilnic acelaşi drum, tindem să vedem aceleaşi lucruri, probabil cele pe care le-am înregistrat prima oară când am inventariat locul. Sunt slabe şanse ca mai apoi să se adauge detalii, chiar dacă vorbim de noutăţi din realitatea imediată. Noi nu le vedem.

Tot anul trecut am facut proiectul pe Instagram cu câte o poză pe zi, 365 de zile din an. Şi pentru că mare marte din viaţa mea se petrece pe aceleasi trasee bătătorite, m-am găsit destul de rapid pusă în poziţia în care, fie îmi alegeam alte drumuri, fie (şi asta necesita un grad deloc ignorabil de efort) priveam realitatea cu alţi ochi şi aşa mi se dezvăluiau într-o nouă lumină. Erau pur si simplu imagini obţinute utilizând lentile diferite.

Si aici apare surpriza! Ce să vezi? Schimbând lentila pentru a înregistra realitatea imediată, ea rămânea aşa şi când mă uitam în interiorul meu. Acţiunile mele, felul în care judecam lucrurile, totul era schimbat. Soluţii noi la probleme vechi, ramase mult timp aparent fără răspuns, îşi găseau brusc rezolvarea. Vă spun însă: nu e deloc uşor! E ca şi cum ţi-ai pune niste ochelari noi, mintea ta protestează, îi este greu, strigă după rutina cea călduţă şi atât de bine ştiută.

Vă propun ceva pentru gimnastica minţii: schimbaţi o obisnuinţă, o rutină şi observaţi ce se întamplă cu mintea voastră. Încercaţi de exemplu să vă treziţi cu jumătate de oră mai repede, sau să plecaţi de acasă cu o jumătate de oră mai repede - peisajul urban  va fi altul, va garantez. Sau alegeti să ajungeţi acolo unde trebuie să fiţi altfel decat de obicei. Mergeţi la servici cu maşina personală? Încercaţi mâine să o lăsaţi acasă şi să luaţi mijloacele de transport în comun. Se va schimba lentila, veti vedea lucrurile altfel! Dacă nu reuşiţi asta într-o singură zi, vă sfătuiesc să nu renunţaţi, căci poate, chiar daca aţi schimbat drumul nu aţi reuşit să schimbaţi şi lentila :)