Chemarea

Vă spusesem eu, undeva la început de an, printre multe alte fantasmagorii, că îmi doresc să devin o doula. Ce nu știam eu atunci, dar am aflat de la niște oameni minunați, la un curs ce m-a schimbat și m-a întors pe dos, a fost că a fi doula, estre treabă extrem de simplă, dar totodată și al naibii de grea. Poate tocmai de asta am amânat atâta să scriu aceste rânduri. Am priceput atunci că a fi doula, nu presupune atât să faci ceva, cât să fii cumva. Ați înțeles? Probabil că nu...hmm. Vreți să știți mai multe? Chiar vreți? Bun. Hai că încerc. O iau de la început.

Aș începe prin a spune că o doula nu este o moașă. Ca să devii moașă, ai nevoie de patru ani grei de studii(atât durează facultatea). Cursul meu de doula a durat fix trei zile. Atât. Și ar fi putut dura, probabil, și una singură.Și gata? Asta a fost tot? - veți zice.

Da. Atât. Acum probabil e momentul în care vă veți întreba  care e totuși treaba cu doula asta? Oare ce face ea? E chiar nevoie de așa ceva?

Răspunsul l-am auzit de la Liliana Lammers, DOULA perfectă ( dacă mă întrebați pe mine) și îl voi spune în engleză: "When in labour we need a person who gives us peace’

Pentru că au trecut aproape cinci ani de la prima mea naștere, amintirile s-au estompat, aș zice. Chipul unei singure persoane mi-a rămas însă în minte: chipul unei stagiare(nu am știut niciodată numele ei), pe care am rugat-o să mă țină de mână între contracții. Așa am simțit eu, că de asta am nevoie. Să mă țină cineva de mână. În pauze. Ea a fost doula mea, o doulă fără să știe, iar prezența ei a contat enorm.

Cum spuneam mai sus, a fi doula e o treabă simplă și grea în același timp. E nevoie de multă empatie, de un car de energie pozitivă și de multă dăruire. Ești acolo, lângă femeia care trece prin cea mai importantă zi din viața ei, ca să oferi confortul psihic atât de important, atât de rar de găsit în maternitățile noastre. Ești acolo ca să o ferești pe viitoarea mamă de griji inutile, să o împiedici să ajungă să se simtă abandonată poate, fără să priceapă exact ce se întâmplă cu corpul ei în momentele alea atât de speciale...Protecție... ăsta e cuvântul pe care îi căutam!

Acum, dacă stați să vă gândiți, oare câte dintre voi ar fi avut nevoie de o doula atunci?

Sunt multe lucruri de spus, însă simt că nu pot fi zise altfel decât în șoaptă, la ureche. Așa o văd eu pe o doula. Cu brațele deschise în cea mai caldă îmbrățișare, gata să aline, să accepte, să dea putere.

Un duh rău mă urmărește

Nu, nu mi se trântesc ușile noaptea și nu îmi scărție parchetul.

Nu, vorbesc aici de un duh al electronicelor și tehnicii.

Relația mea cu calculatoarele și imprimantele a fost una specială de la început. Momente de stupoare când eu spuneam "stânga" și ele făceau "dreapta" au existat mereu, dar am învățat încet încet să le accept. Deh, latura mea feminină împrăștie energii total neprielnice obiectele care funcționează pe bază de curent electric.

Lăsând gluma laoparte mărturisesc că de data asta am comis-o, bineînțeles, tot cu participarea duhului respectiv. Cel puțin așa îmi place mie să declar.

Vă rog să nu faceți ca mine. Să nu combinați niciodată momentele de melancolică visare cu manevrele tehnice. Puteți formata din greșeală, un hard extern de 500 de giga! Nu mi-am dat seama de pocinog imediat, a descoperit Ștefan că au dispărut informațiile cu pricina. L-a cuprins disperarea, mai ales că nu avea habar ce se întâmplase.

L-am găsit cu calculatorul desfăcut, încercând să remedieze ceva total necunoscut.

Atunci am înțeles că eu sunt autoarea. S-a dat imediat un război intens între a mărturisi sau nu implicarea mea în problemă...Mă și vedeam exilată pe balcon pentru următoarele trei nopți. Mi-am dat seama totodată că nu pot trăi cu musca asta pe căciulă. Că mă voi urî fiecare minuțel în care Ștefan se dă de ceasul morții să repare un hard care nu este stricat.

Așa că mi-am luat inima în dinți și am mărturisit. El a înțeles, iar eu am devenit brusc mai ușoară.

Și-am învățat încă o dată o lecție vitală, aș spune. Minciuna, chiar și prin omisiune, este extrem de toxică. Nu știu zău cum se descurcă politicienii ăștia ai nostri cu ea!

Dorel dixit

Eu desculţă, pe balconul care dă în curtea interioară. El, două etaje mai sus...

"Vă rog frumos, nu mai spargeţi cu barosul, lăsaţi puţin bormaşina!...E ora prânzului, îmi doarme copilul."

"Vă înţeleg doamnă, dar ce vreţi să fac DACĂ NU DAU GĂURI?"

"...?!?...Nu ştiu...Dar e o regulă nescrisă, ţine de bun-simţ, să respectaţi orele de linişte..."

"Vă înţeleg doamnă, dar ştiţi,...şeful meu nu are bun-simţ!"

Despre românul şi bormaşina, aici.

Blogo-dependenţa

Iupii!

În sfârşit am reuşit să mă conectez la realitatea virtuală...Nu am avut probleme cu internetul, ci doar a devenit cam complicat să găsesc timpul să o fac.
Simt că am scăpat chestii, îmi făcusem un obicei din a vedea zilnic ce mai fac ceilalţi pitici şi mamele lor. Aşa că am parcurs pe nerăsuflate post-urile despre diversificare, înţarcare, bio-food şi celelalte.

Şi m-am simţit un picuţ mai bine...
Hmmm.
Am ajuns oare dependentă de blog şi lumea lui?

Cam aşa arată.
Chiar dacă nu sunt eu aşa o mare comentatoare, să ştiţi că vă cam citesc.
Am căutat evident, o explicaţie la noua mea dependenţă, să o transform în ceva total benefic. Cam asta tindem să facem cu fiecare dintre ele.

Şi de ce nu ar fi?

Poate pentru că ar fi mai util dacă m-aş odihni în timpul ăsta...sau să mai fac o ciorbă, să mai calc o haină...

Şi iată scuza mea: dintotdeauna am fost extrem de sociabilă, cu cârduri de prietene, zeci de cafele şi discuţii. Am nevoie de lume, de prieteni, de poveşti.

Acum însă, universul meu s-a cam restrâns. Mărturisesc că nu mă mai simt în stare să port o conversaţie aleasă, despre subiecte generale. Ajung inevitabil la scutece, premergătoare, alăptat, febră...Şi mi-e teamă că devin plictisitoare pentru cei care nu se învârt în aceeaşi galaxie maternă.

Concluzia pe ziua de azi: am nevoie de voi şi de poveştile voastre, de părerile, de încurajarile voastre. Sunt dependentă de ele.

Cum am petrecut şi frici

Voi cum aţi petrecut?
Noi în miros de oţet. Da, aţi auzit bine. Oţet, de la şosetuţele lui Matei. Ca să îi scadă febra.

39 cu 7.

De revelion.

Nu că am fi avut vreun plan. Dar nici aşa, zău...Şi ne-a ţinut aşa, fără vreun alt simptom de boală, până ieri pe înserate.Am sunat bineînţeles pediatra, la cumpăna între ani, nu ca să îi urăm alea alea, ci ca să o întrebăm ce să facem. Era la munte, la o cabană, fără semnal de vorbit, doar cu sms-uri. Bune şi alea.

Trei zile şi trei nopţi a permutat între 39 cu 5, 38 cu 7, 37 cu unu. Masurat electronic la poponeaţă, deci cu juma' de grad mai puţin... Dar totuşi, cam mult. Am chemat pe altcineva să îl asculte la plămâni, să-i verifice amigdalele, să vadă dacă nu îi apare vreun dinte pe care noi l-am ratat, deşi am folosit lupa... Un pic de roşu în gât şi o mică umflătură la gingie.

În rest nimic. Şi după trei zile şi trei nopţi, a trecut.

La fel cum a venit. Pâş pâş.

Poza e făcută după un somn de trei ore reparator...la final de boală.

Şi să răspund la întrebarea pusă de Dragoş, la care aveam o restanţă de anul trecut, dacă nu mi-ar fi frică, mi-aş căuta un job în domeniul meu, adică pe foto. Şi iată fricile: Că nu stau bine la capitolul dotări. Că nu e loc pentru mine, un no name, pe piaţă. Că am ratat startul, trebuia să o fac de mai demult. Că nu sunt suficient de bună...

Şi încă ceva. Dacă nu mi-ar fi frică, aş face un al doilea bb, chiar acum. Dar mi-e frică că nu aş face faţă situaţiei, că nu m-aş descurca cu doi mici urlători..Cel puţin nu încă. Să mai crească Matei puţin.

Recunosc, sunt plină de frici. Mai mari sau mai mici. Şi mă lupt cu ele. Poate că nu destul.