Cuvântul spus

Să ridice mâna sus cine a auzit prin parcuri următoarele vorbe: "O să cazi și o să te lovești!", cu varianta mega-prăpăstioasă"O să cazi, o să îți curgă sânge și o să mergem la spital, unde o să îți facă injecție!"
... "Ești prea mic pentru toboganul ăla.."
... "Mai încet, o să te împiedici!"
... "O să aluneci, o să te lovești și o să te doară... o să plângi"
astea și alte multe previziuni sumbre.

Vorbe spuse. Vorbe toxice.

Teoria mea e următoarea: lucrurile astea au mult mai multe șanse să se adeverească odată ce le pui în cuvinte. Fără să vrei, le materializezi. Deja era nasol când doar le gândeai, dar asta e mai dificil de controlat. Însă ele nu trebuie spuse cu voce tare! E ca și cum le-ai chema să se întâmple. Eu așa zic. Vorbesc aici de energie cu frecvenţă joasă sau înaltă, care poate face rău...

Ok, bine. Nu e teoria mea, au spus-o alții înaintea mea, eu pur și simplu am îmbrațișat-o.

Distanțe

Nouă luni, există cordonul ombilical. Ăla fizic adică. Nu poate nimeni să facă nimic, e parte din tine și nu avem ce discuta. Apoi se naște, cordonul e tăiat. Vă dați seama cât poate să fie de greu pentru ei? Brusc, nimic din ceea ce știau nu mai e cum a fost. Doar mirosul mamei. Acolo. DA, acolo. La ea în brațe, la sânul ei. Da. Doar colo se simt acasă. Doar asta știu. Acolo totul e așa cum trebuie.

Distanțele când apar, ele dor. Tare tare. Se plânge din toți rărunchii. Oare chiar trebuie să îi obișnuim din fașă? Oare chiar trebuie să afle din start că, în viață, nu totul e așa cum vor ei, că nu sunt buricul Pământului?
Ce păcăleală mare mi se pare laptele ăsta praf. Ok, rezolvăm partea nutritivă, dar cu cealaltă ce facem?
Căci alăptarea mi se pare mult mai mult decât atât: mi se pare unica, singura portiță prin care UNU-l se menține în plan fizic. E singura modalitate prin care distanța rămâne în continuare zero.
Mda, ăsta e obiectivul mamei, în primul an. Așa simt eu. Să reducă orice fel de distanță. E cheia fericirii, părerea mea.

Copil-alăptat, copil-purtat, copil-îmbrățișat. Așa arată fericirea.

De ce te plângi că nu mai ai spațiu pentru tine? Păi nu știai că până la doi ani copilul și mama au aceeași aură? Adică sunt încă UNU? Așa mi-a spus mie mama, într-o zi frumoasă de martie:)

Of, cât de simplu poate fi totul, dacă se reduc la minimum distanțele astea...

E postarea mea cu care mă simțeam datoare, scrisă pentru Săptămâna Alăptării și dedicată unei prietene dragi de departe.

Olimpice II

Pentru că m-am gândit că poate vreți și voi să preluați ideea noastră olimpică, am spus că nu ar strica să vă detaliez probele cursei de ieri (bineînțeles că s-a dorit un repeat).

• sărituri din piatră în piatră (carte în carte), pe toată lungimea sufrageriei
• am făcut un puzzle
• am făcut două ture pe vârfuri cu mâinile ridicate
• am căutat zece lego albe și zece roșii, cu care am construit un garaj
• am împins o mingiuță pe tot traseul de șine care împânzește camera de joacă
• am pus toți mighty beans-ii în picioare, într-un șir (nu e ușor deloc)
• ne-am dat de zece ori peste cap
• am desenat cinci Sori ( de la Soare adică)
• am cântat cântecelul cu elefanții și pânza de paianjen până la zece
• am făcut o tură cu o minge de ping-pong pe o lingură (de departe cea mai grea probă. Când o scăpa trebuia să o ia de la început)

Fun, fun, fun.

Jocul se poate duce și afară, unde probele pot fi muuult mai interesante, clar.

O zi frumoasă vă doresc!

Olimpice

..." Mami, vreau și eu să primesc flori și medalie"
... " Puiule, dar oamenii ăia au fost foarte buni la un sport, știi? S-au antrenat mult, știi?"...
A doua zi: "Puiule, vrei să primești și tu o medalie?"
" Da! Ura! Dar ce trebuie să fac?" "Păi avem de făcut mai multe probe."..." Acum ocolim toate pernele astea! Pe locuri, fiți gata... start!" "Și acum? Care e următoarea probă?" "Acum ne dăm peste cap de zece ori pe covor.".... "Acum construim un tren lung lung din cuburi."
Cam așa s-a desfășurat decathlonul nostru la domiciliu. A durat mult, vreo două ceasuri. Nu ne-am plictisit deloc, din contră.
Iar la final, unicul participant a primit medalie și flori și a fost fericit. Păcat că s-a încheiat Olimpiada. A noastră va continua totuși, până vom rămâne fără medalii.

Trei-în-unu

Chiar fără nicio dificultate escaladează canapeaua și ajunge lângă mine. Apoi, la fel de sprinten, hopa sus! A ajuns în brațele mele. Mă gândesc că vrea din nou lapte. Nu fac nimic, aștept inițiativă din partea lui. Își continua escaladatul pe mine. Mi-a ajuns aproape în cap. Nu pricep. Parcă vrea să mă sufoce. Să mă înghită. Mă mușcă cu patimă de obraz și nas. Matei îl privește, parcă cu timiditate, din colțul camerei. Îi fac un gest subtil, o mini-invitație. O prinde din zbor și mă atacă și el cu viteza fulgerului. Mult mai delicat însă, se culcușește sub brațul meu. Stăm așa, îngrămădiți pe jumătate de canapea, trei suflete.
E un moment simplu de... cum să spun... de apartenență. Eu a lor și ei ai mei.
Sunt fericită.  E atât de simplu să îți deschizi brațele.

Fără de noimă

Am împins încet cu piciorul ultimele trei bucăți de lego care mă împiedicau să ajung la birou. Am făcut-o încet nu pentru că mi-e frică să nu îl trezesc, el doarme tun, ci pentru că vreau să îmi menajez neuronul propriu, asaltat altfel permanent de tot soiul de sunetele provocate de cele două mici taifunuri din dotare.
Să mai spun că nu am spălat vasele? Sau că nu m-am pieptănat? Păi când să ai vreme de așa ceva, când ai de construit parcări sau de pescuit plastelină din acvariu?
E o combinație dubioasă, vă jur, între"vreau-să-fug-departe-să-stau" și "I-m-the luckiest-girl-in-the world".
La naiba! De ce nu sunt mai puternică, mai zen, mai înțeleaptă? De ce nu mă pot reseta, reinventa, reîmprospăta de câte ori vreau și când vreau?
Totul e fragmentat, iar asta nu îmi place. Ați văzut-o ieri pe Cătălina Ponor ce exerciții cursive a avut? Cum aluneca parcă dintr-o parte în alta a solului, cu o grație și o ușurătate fascinanta? Ei bine, asta îmi doresc și eu! Să leg clipele, să le trăiesc așa cursiv și armonios.
Ca să înțelegeți la ce mă refer: pentru ca să ajung aici cu amărâta asta de postare au trecut vreo trei ceasuri, cred, de nici nu mai știu exact ce voiam să spun. Așa că, de unde lejeritate, armonie, alunecare de condei?

Să vă spun totuși care e treaba: Pavel e genial, jur, face niște chestii de ne lasă mască. E curajos, curios, descurcăreț. Și are la energie... ne bagă pe toți sub masă. N-aș putea însă să spun că e atomic, că e agitat așa haotic. Nu. El e doar o bucurie pe picioare. O bucurie poznașă, crescută frumos de tot. Așa simt eu. Că l-am crescut bine. Liber. Cu spațiu mult.

Matei-înotătorul se face din ce în ce mai frumos. Se rafinează pe zi ce trece. Asta e impresia mea. E greu, al naibii de greu să fii frate mai mare, dar el se descurcă onorabil. Aș vrea să cred că nu suferă prea mult, Pavel e foarte acaparator de atenție.

Mă opresc acum, am stat destul aici. Am trebi. O mie.
Voi mai scrie din astea fără noimă, cel puțin asta îmi doresc. E de împărtășit. Doi e o cifră mult mai frumoasă decât credeam.

Mult frumos

De fapt azi e ultima zi din Săptămâna Alaptării. S-a scris mult și frumos, așa că am decis să adun toate linkurile dragi laolaltă, așa ca să le am în caz de nevoie, dacă vreodată îmi va cere cineva ajutorul:)

Așa, fără nicio ordine: De la Mamițuni - aici "... Contrar celor scrise pe unele postere, alăptarea nu e un act. E un proces. Unul din cele mai naturale, desigur - dacă nu chiar cel mai - dar nu e act. 
Nu e un odată şi gata - sau un acum şi gata, masa asta şi gata, e o transformare totală. Transfigurare sublimă - sau, după caz, derută înspăimântătoare."

Paula aici "... E iarasi retrograd sa mai batem apa/ laptele praf in piua despre cat e de la fel sa dai biberon, liberator sa fii mama cu sfarcurile turgente si odraslele sanatoase tun cu stampila "lilupil unu" si "filumil doi" pe ele, odraslele."

Draga de Zoozie aici - "... Maternitatea nu chinuie și nu îndobitocește, nici nu îți epuizează mijloacele financiare. Maternitatea te reinventează și îți deschide perspective pe care nici nu le-ai visat." 

Olandezul Zburător - aici. "...  Am trăit şi eu, la fel ca bunica, mătuşa şi verişoara mea, în primul an, bucuria râsului cu sânul în gură, a muşcăturilor jucăuşe, am sărutat cu drag picăturica de lapte care se scurgea din guriţă. "

Gabriela aici "... Poate ca da,nu e pentru oricine.Poate ca trebuie sa ti se si potriveasca.Poate ca trebuie sa te rupi cu totul de prejudecati si inhibitii legate de propriul corp.Poate pentru ca sunt eu asa hippie si as putea umbla toata viata cu pletele si sanii in vant si copiii agatati pe acolo fara sa ma sinchisesc de nimeni.Pentru ca nu ma prea intereseaza ce crede lumea (despre mine in general,nu doar despre sanii mei lasati).Pentru ca sunt convinsa ca alaptarea nu iti scade stima de sine si nu te face sa devii o vaca(in schimb mancarea proasta sau lipsa unei vieti outside the box ,da).Pentru ca sanii lasati si vergeturile sunt pentru mine “trofee de razboi” si am invatat sa le accept si sa traiesc cu ele."

Mariamirabela - aici "... Si ne intoarcem la inceputuri: nimic nu dureaza o vesnicie, iar alaptarea nu face exceptie. Faceti sa va fie draga, restul sunt motive. Pentru unele de a merge mai departe, pemtru altele de a se opri. Alaptarea este bucurie."

Degețica - aici "... Pe mine, alăptatul m-a făcut ceea ce sunt acum.
M-a întărit și m-a cizelat în același timp."
O poveste mai specială, cu un filmuleț de îți dau lacrimile aici "... Nu-ţi fie teamă de aparenta fragilitate a copilului sau copiilor tăi. Oferă-i bebeluşului tău dragostea ta, mirosul tău, vocea ta… ajută-l să simtă că-i eşti aproape, că lumea în care a venit e frumoasă, că lumea voastră va fi securizantă şi plină de afecţiune şi iubire! Oferă-i laptele tău… e darul cel mai de preţ pentru a-l ajuta sa crească şi să prindă puteri, alături de dragostea ta necondiţionată!"
Ta-su și a lui superbă comparație:) aici.
O postare superbă, a la MoniQ aici - "... Pentru că zicem despre ea că e grea atunci când disturbă un confort artificial construit in jurul unei patologice lipse de interacţiune."
Raluca - aici cu multe multe link-uri foarte utile "... Chiar ajungem sa credem ca atunci cand optam pentru formula, e alegerea noastra, nu a societatii consumeriste si misogine? Si ca avem dreptul de a face aceasta alegere, chiar daca e in detrimentul unei alte persoane?"
Mai e și Sakura aici sau aici, sau aici.

Povestea mea, a noastră, (îmi) promit să o scriu cât de curând... Deocamdată încerc să fac față onorabil năzdrăvăniilor lui Pavel. Hai, pa! Fug să salvez pisica. O paște o baie în acvariu.