O luăm din loc?

Vorbind despre succesul în blogăreală, cineva(chiar nu mai știu cine) zicea un lucru ce mi-a rămas înfipt în creier. Zicea că, dacă nu postezi măcar o dată la trei zile, un colț din ăsta virtual are toate șansele să sucombeze.  Eh, o dată la trei zile... m-am gândit... înseamnă că al meu a sucombat de multișor. Și nu mi-a plăcut gândul... Adică cum? Nu mai sunt bloggeriță? A învins și aici feisbucul? Și lacrimi virtuale mi-au curs...

Iar după ce m-am tot învârtit în jurul acestor gânduri câtva timp, am decis să fac un experiment: am hotărât să încerc o resuscitare a acestui colțișor, în continuare drag; îmi place în continuare să scriu, de fapt să MĂ scriu, îmi place să fixez clipele, îmi place să îmi adun prietenii și să le zic - de mine, de noi, de ei.

Așa că hai să o luăm din loc. Și poate o voi face altfel, mai bine, poate mai banal pentru unii, nu știu, vedem. Și va fi cu poze, atât mi-e clar.

Bun. Deci am zis. Acum mă duc să scot niște sâmburi din niște vișine să fac o prajitură. Când e gata o pun și-aici. Așa, ca pe feisbuc.

Caniculă

 Liniște, prea multă liniște aici.

E neuronul meu, paralizat de canicula asta. Iarăși îmi doresc să plec din țară, în una nordică, fără călduri. Sau poate m-aș mulțumi cu o emigrare dincolo de Carpați. Hm.

Cum ce-am mai făcut? Am distrat copiii, că suntem cu ei acasă, fără de grădi. Fun, fun, fun.

Da, îmi spun din nou, sunt mai puternică decât aș fi crezut. Și mi-au murit lăudătorii.:)

Vești. Am intrat cu Matei, în perioada întrebărilor grele. Întrebări de tipul: "Cine l-a făcut pe Doamne Doamne? Moș Crăciun?".

Și încă una, zen style:

"Mami, nu știi că și moliile au mămici și tătici, care plâng după ele? Nu le mai omorî!"

Și stăm toată ziua în piscina de pe balcon, cu bălți pe parchet și haos maxim peste tot.

Butoi cu pulbere

Cam asta este starea mea de spirit... sunt plină ochi... de frustrări, de nervi, de stări și gânduri ne-spuse, ne-urlate, ne-împărtășite! Îmi vine să plâng( și chiar o fac) din orice. Și copiii cu mine, evident. Sunt groaznică, oribilă. Mă urăsc și mă simt incompetentă și toxică pentru cei din jur.

Mă simt nasoală, de ne-iubit, de ne-nimic.

Partea cu adevărat tristă? Nu mai am resurse să mă adun. Pur și simplu. Am strâns prea mult din dinți și am mers mai departe. Acum simt că nu mai pot.

Păi cum? - o să mă întrebați. "Erai puternică, erai luminoasă." Da, eram. Dar acum am căzut. Rău. Și nimeni nu face nimic, pentru că nimeni nu e obișnuit ca eu să explodez în halul ăsta. Pentru că, nu-i așa? Nu am dreptul să o fac. Prea multe depind de mine.

Mai am puțin de tot și șterg și postarea asta, că nu folosește nimănui...

Aberații de luni dimineața

Deși am senzația uneori că vorbesc la pereți aici, pentru că nu mă pot lăuda cu prea multe comentarii la postări, m-am hotărât să încerc ceva: să scriu zilnic câte puțin, timp de o săptămână. Oare se poate?

Dacă m-ar întreba cineva de ce scriu atât de rar în perioada asta aici, aș fi tentată să spun repede că din lipsă de timp. Ar fi o mică minciună pentru că, deși stau prost cu timpul, nu e chiar așa de grav. Aș putea să mai scriu câte o vorbă din timp în timp...

Dar v-am spus că mă enervează tăcerea voastră? Nu e corect, intrați aici tiptil, aruncați o privire și ieșiți fără să spuneți nimic. Niciodată. Mă întâlnesc apoi cu voi și îmi spuneți că știți ce fac, chiar dacă nu ați mai vorbit cu mine de o sută de ani. Pe de altă parte, vă înțeleg - majoritatea sunt postări cu și despre copiii mei - ați intuit corect, nu-mi trebuie neapărat să îmi spuneți că am copii grozavi. Da, sunt grozavi la fel ca toți copiii. Da, sunt speciali pentru mine.

Cred că s-ar impune un mic sondaj, ca să aflu ce ați vrea să găsiți aici, ce anume v-ar făcea să ieșiți din anonimat și să vă faceți auzită vocea. Dar stați! Am uitat. Am uitat că sunt egoistă, că țin blogul ăsta mai ales pentru mine. Și el e așa ca mine - cu toane, cu chefuri, cu lene multă de organizare

Și totuși am o întrebare pentru cei care au blog personal - nu-i așa că vă vine greu să scrieți după o pauză lungă? Sau este doar problema mea?

După cum vedeți, deja bat câmpii dar e voie - aici e locul în care pot face chiar orice. Am spus-o.

Deci o săptămână. Zilnic. Deschid pagina asta și pun ceva pe ea. Ca să nu mă mai acuze soțul că pierd vremea degeaba pe net.

Nu vă îngrijorați, nu am pățit nimic, atâta doar că iarăși am avut parte de o noapte foarte fragmentată, în care Pavel m-a trezit din oră-n oră. Îmi tot promit să nu mă mai laud cu el că doarme bine nopțile și că se trezește rar, că de câte ori o fac, urmează una din asta criminală :)

Alunecare de seară

Pe aleile din parcul meu, miroase a tartă de migdale tocmai ieşită din cuptor.
Pe aleile din parcul meu e murmur de fete, care-abia au devenit femei.
Pe aleile din parcul meu sunt urme colorate, facute de condurii prinţeselor de vată, care nu plâng niciodată.
Sunt şi baloane imense de vise şi speranţe care au fost şi care vor veni pe-aici. Pe aleile din parcul meu e mereu lumină nevopsită, iar leul cocoţat pe-un arc nu reuşeşte nicicum să îl ajungă pe mânzul cel mai tânăr.
Aici, dacă ai suficientă răbdare, poţi chiar să vezi cum răsare un vis proaspăt micuţului, lăsat parcă la întâmplare, pe-un capăt de alee.

Iar la intrarea principală, uitată părcă intenţionat mereu deschisă, au pus o tăbliţă pe care scrie maare: "Tu, cel ce păşeşti pentru prima oară pe-aceste cărări, deschide-ţi larg ferestrele sufletului! În caz contrar, rişti să te-alegi cu o intoxicaţie cu râsete de pui de om şi şoapte de zâne."

Mă rog s-ajung să înţeleg, poveştile lui Matei cu elfi şi alte vietăţi delicate, care se-ascund de ochii mei de-adult ce-a cunoscut deja tristeţea şi a uitat că drumul e mai frumos ca punctul de sosire.