Postare neterminată unu

... Și vor mai fii, asta mi-am dat seama că ar fi singura soluție ca eu să scriu aici, mi-am dat seama ca e mai bine puțin decât deloc, că e mai bine să pun aici un gând decât să-l las să moară neștiut, uitat și nebăgat în seamă. E clar, sunt egoistă, vor fi mai mult pentru mine-cea-care-va-veni-aici decât pentru voi-cei-de-acum.

Deci să vorbim neterminat, să zicem lucruri mici, nu teorii împachetate-n coerență.

V-am spus că m-am pornit să schimb lumea? La propriu adică., pentru că m-am prins că se poate. Că pot asta. Eu. Poți și tu. Poate te vei prinde la un moment dat. Nu-i simplu însă. Dar e bine că e așa.

Și ce fac? Păi zic mai departe. Încerc să deschid minți, să dărâm prejudecăți, să sap la rădăcina fricilor cele paralizante și stricătoare. Am momente (multe) când îmi cade scutul și o iau personal/și mă doare/și îmi vine să o las baltă și să îmi văd de colțișorul meu cald și scăldat de iubire, dar... nu pot să stau. Așa că mă ridic, mă scutur de praf, îmi ling puțin rănile și o iau din loc. Și mai fac ceva: citesc, mă documentez, mă antrenez. Ca să pot să lupt mai bine adică.

Și miza? Păi asta-i buba: e mare. Sunt ei, ăștia micii. Ei, cărora, știu sigur că le mai bine dacă sunt alăptați (de preferință la cerere), dacă sunt ținuți cât mai mult în brațe, dacă sunt ascultați. Și dacă sunt lăsați să își aleagă singuri momentul în care să vină pe lume:)

va urma

Și va fi cu câte un instagram, unul ce merge cu vorbele de mai sus, vine ea și postarea neterminată despre noua mea iubire (aifonul).

Mi-am pus amintirile pe HOLD

E singurul lucru de făcut momentan. Că altfel e o maare rană deschisă. Să spun că e nedrept sau că e absurd? Păi cine sunt eu ca să judec asta?
Ca să știți despre ce vorbesc, vă spun că s-a stins cel mai fidel cititor al acestui colț virtual. Tatăl meu. S-a dus fulgerător și total neașteptat, în urma unui accident rutier.Eu m-am cufundat în cotidian, în treburi multe. Nu vreau să mă gândesc cu adevărat. Normal că el apare de peste tot. E practic imposibil să fie altfel. Dar mi-am propus ca, măcar pentru o perioadă, să nu răscolesc printre gânduri. Măcar până scap de nodul ăsta din gât. Știu că voi scăpa, până la urmă. Știu de la mama.

Vă spun același lucru pe care l-am zis și acum trei ani jumate: puneți mâna pe telefon și sunați-vă părinții. Spuneți-le că îi iubiți. Chiar nu contează dacă vă sprijină, dacă vă ajută, dacă sunt de acord cu alegerile voastre. Nu contează. Ei sunt și atât. Eu vă invidiez sincer pentru că îi aveți.

Am înțeles, la modul cel mai dur, un lucru. Am înțeles cât suntem de fragili.

Fashion Police și nu numai I

Nu știu exact care e situația la alții, dar la mine-n bătătură lucrurile nu sunt tocmai roz când vine vorba de îmbrăcat/haine. La niciunul. Chiar dacă, odată cu trecerea anilor, Matei a devenit mai cooperant, lucrurile au în continuare niște nuanțe mai rar întâlnite.

Ca să înțelegeți: vă povesteam eu la un moment dat că băiatul suferă de bumbofobie(termen inventat, menit sa definească aversiunea profundă pe care o are pentru nasturi). Situația nu s-a remediat, chiar aș putea spune că a căpătat noi valențe. Știți bluzele alea care au un fermoar în față chiar la gât? Le urăște și pe ele cu pasiune.

Când am descoperit noua fobie, mărturisesc(cu rușine) că m-am enervat foarte. Vedeam din nou cum voi pune pe hold niște haine extrem de utile. Nu pricepeam defel ce e cu fixațiile astea. Am ajuns chiar să îl bănuiesc că vrea doar să mă enerveze. (Offf, ce rușine îmi e să spun asta, nici nu știți!)

Da, m-am simțit groaznic pentru că l-am obligat să poarte o dată polarul cu fermoar. Și m-am tot gândit. M-am gândit în primul rând că resentimentul lui nu are nicio legătură cu mine. Era cât se poate de autentică repulsia lui.

Acum probabil că mulți vor spune că exagerez, că joc prea mult după cum cântă el, dar vă spun solemn că voi ocoli de-acum înainte genul ăla de cardiganuri(sau cum s-or numi). Și știți de ce? Pentru că acel fermoar aproape de gât/bărbie îl... sperie. Da. Îl percepe ca pe o amenințare. Sună aiurea probabil, dar eu așa am perceput-o. Și o voi respecta. Știu sigur că, odată ce va crește, va dispărea această nouă fixație și sunt dispusă să aștept.

E un fenomen ciudat ce se petrece cu mine, acum, de când sunt dublu-mamă. Pavel a reușit să îmi ascută antenele compasiunii, a înțelegerii limbajului copiilor, așa cum nu credeam că o voi face vreodată. Mi-e mai ușor acum să văd șarpele boa care-a-nghițit un elefant. Îi mulțumesc enorm. Chiar dacă știam că nimic nu e gratuit, că nici unul nu plânge doar că așa are chef, să mă zgândăre pe mine la melodie, aveam (bine...încă mai am uneori) momente în care îmi venea să mă urc pe pereți, din simplul fapt că mintea mea nu putea să vadă dincolo de logica adultului obosit(scuzați pleonasmul).

Vă gândiți probabil că e inutil pentru Matei, care deja vorbește(oh, da, câte și mai câte) și care își poate expune punctul de vedere. Oare? Păi nu, la trei ani și opt luni nu prea știi să îți analizezi angoasele:) Unii nu știu să facă asta nici la treizeci de ani, darămite la trei. Teoria mea nou dezvoltată e că un copil are nevoie de tot mai multă compasiune și înțelegere pe măsură ce crește, tocmai pentru că suntem tentați să ne oprim la cuvinte. Și facem o mare greșeală... zic eu. Suntem mai puțin dispuși să îi descifrăm comportamentele, să descoperim ce se ascunde sub coajă, tindem să îl chestionăm pe el legat de ele.

Cred că așa mi-am și dat seama că fac ceva profund greșit că îl întreb "De ce ai făcut aia?". Răspunsul (corect) pe care mi l-a oferit de fiecare dată știți care este? "Pentru că așa îmi place mie". Spun că e corect pentru că atât merit să primesc la o întrebare atât de aiuristică.

Voiam să scriu despre cu totul și cu totul altceva, dar văd că asta îmi stătea de fapt pe creierul meu obosit. Revin mâine cu povestea de azi despre copii purtați pe timp de iarnă versus costume de cosmonaut:)

Din nou, fețe fețe

Vă spun sincer: postarea asta e pentru mine. Poate vă mai aduceți aminte, am mai colecționat mutrișoare mateești - aici și aici. Retrospectiv, sunt printre preferatele mele de pe blogul ăsta.

Să nu vă speriați! E o julitură superficială, făcută în parc; a căzut de pe leagăn cu botul în nisip. În două zile a trecut. Nu știu cum e la alții, dar în cazul lui Matei, rănile, juliturile apărute în urma unei prostioare pe care a făcut-o chiar dacă a fost avertizat să nu o facă, sunt îndurate pe tăcute. Mai simplu spus, dacă se simte cu musca pe căciulă, înghite în sec și nu zice nici mâc, chiar dacă îl doare. Cred că nu vrea să audă arhi-cunoscuta expresie "ți-am spus eu".

Să revin la fețele-fețe. Eu zic că are stofă de actor. Chiar nu intenționam să îl surprind în atâtea ipostaze, mai ales că era dimineața la prima oră. Dar mi-a cerut-o și m-am conformat. Și a început să pozeze, parcă era pe strapontină.

Clar, a crescut o grămadă. Iar aici e una din metodele lui de a-mi arăta că încă deține rolul principal, el și nu frățiorul drăgălaș care încântă musafirii.

Vă spun, diplomația acum a început cu ei, iar gelozia există, chiar dacă e încă destul de camuflată.

O zi specială

E primul an când am simțit cu-adevărat că am trecut bariera în tabăra sărbătoritelor. Dacă până acum, statutul ăsta de femeie era cumva bun pentru altele, mai împlinite și realizate, eu percepându-mă încă în tabăra cea făcătoare de cadouri, nu primitoare, anul acesta, datorită unei serbări total neașteptate la grădiniță, lucrurile s-a schimbat.

Bine, ele erau așa de ceva ani, doar că eu nu le vedeam cum trebuie.

Ieri m-am surprins în postura de mamă/cloșcă mândră de puiul ei, nu pentru că făcea ceva deosebit, nu pentru că îmi dădea nu știu ce cadou sau că îmi cânta un cântec tematic, ci pentru simplul fapt că îl vedeam acolo, pe scăunel, alături de colegii lui de grupă.

Mi-am dat seama acum că, deși mergem la grădiniță de câteva luni bune, nu am scris aici aproape nimic legat de subiect și îmi pare rău.

Îmi pare rău pentru că nu v-am împărtășit încă nimic din experiența asta care s-a dovedit a fi una mai mult decât pozitivă, din toate punctele mele de vedere. Copilului îi place, e iubit, e stimulat spre multe lucruri noi.

Să mă-nțelegeți: nu spun acum că a devenit mic geniu, care să știe deja să scrie și să citească, sau care vorbește engleză și știe să numere de la 10 la 1. Chiar nu-mi doresc nimic din toate astea. mă surprind mereu că mi se încrețește fruntea și mi se ridică o sprânceană când aud mămici lăudându-se cu tot felul de performanțe din astea mult peste vârsta copilului. Nu spun că nu ar fi în stare, după cum cred că ați văzut și voi, generațiile care se nasc acum sunt speciale, sunt altfel decât eram noi la vârsta lor.

Spun doar că e mai bine dacă ne canalizăm puțin energiile în alte direcții, dacă încercăm să le modelăm caracterul, să-i facem să fie generoși, altruiști, cu sufletul deschis, curajoși. Astea da! Astea da realizări, mult mai importante și mai folositoare a la long.

Cât despre celelalte, cu bastonașele, cifrele, coloratul în contur, nici o grijă - le prind din zbor și știu să îți arate singuri ce anume le place, asta atâta timp cât rămân la nivel de joacă.

Ziceam că scriu de grădiniță, dar văd că am luat-o puțin pe arătură...ce să-i faci? Sunt poate prea gravidă pentru-a urmări conștiincioasă un subiect:)










Tot creditul foto merge la Andreea, mult mai pe fază decât mine!(eh, ea știa la ce să se aștepte, doar a mai trecut prin asta:)

Încă o premieră

Prima lui petrecere oficială la grădi, cea de Halloween bineînțeles, nu a fost chiar un succes. Pentru noi adică. Pentru Matei.

Dar îl înțeleg întru-totul: loc mare, foarte mare; o mulțime de necunoscuți îmbrăcați mai mult decât dubios; tati-vampir; într-o sală se dansa, în una se cânta; dovleci în flăcări; copii îmbrăcați dubios; saltea de țup-țup; masă de biliard; educatoarele de la grădi îmbrăcate dubios...voi ați înțelege ceva din toate astea?

La anul va fi sigur mai bine, suntem convinși.

Acum, din punctul de vedere al nostru, al adulților, petrecerea în sine a avut multe lucruri bune: mi-a plăcut mult faptul că toată lumea a luat treaba cu costumatul foarte în serios: conți, super-eroi, gheișe, pirați, chiar și întreaga Adams Family.

Din costumul de Mickey (destul de drăguț) ales special fără nici un nasture, Matei a vrut să poarte doar urechile, preț de cinci minute. Atât.

Onoarea familiei a fost salvată însă de tati, care s-a simțit foarte bine în ipostaza de vampir...

LE Mai multe poze aici.

Help wanted

Părerea mea despre Halloween mi-am expus-o deja aici,dar iată că, exact după un an am fost convocată, cu tot cu mască, la petrecerea de Halloween de la grădiniță, de la care nu vreau să lipsesc.

Așa că apelez la voi, mame experimentate în ale costumatului să mă ajutați și pe mine cu un sfat. De unde să găsesc și eu costume pentru toată familia? Vă spun sincer că mă simt puțin intimidată de pozele doamnei Badran de la petrecerea de anul trecut...Adică e treabă serioasă, nu joacă:)

Bun, dacă tot sunt la capitolul ăsta(sfaturi de la alții), mai am o dilemă, de data asta vestimentară: De unde pot să achiziționez și eu o pereche de cizme de cauciuc mișto pentru Matei? Blogger îmi spune că nu pot atașa imagini deocamdată, căci altfel v-aș arăta cam la ce mă gândesc...

Aproape un an

...a trecut fulgerător de repede și mi-e dureros de dor de ea. Aș vrea să fie aici, să râdem de năzdrăvăniile lui Matei, să guste din mâncarea pe care am învățat să o fac, deși chiar nu mă vedeam în stare, să mă susțină în proiectul meu foto.

Nu cred că rănile astea se vindecă în timp, atâta doar că ne învățam noi cu ele, deși vă mărturisesc că încă nu pot să mă uit la pozele cu ea fără să mă bușească plânsul.

Noroc că cred în existența Raiului, noroc că o simt mereu aproape și cumva știu că face toate lucrurile de mai sus.

Vă conjur să vă apreciați părinții, să faceți tot posibilul să știe cât de mult îi iubiți și cât de importanți sunt pentru voi!

Părinți denaturați

Faptul că suntem mari devoratori de filme nu mai este probabil niciun secret pentru cititorii acestui clasor virtual de lucruri mărunte. Ceea ce probabil bănuiți este că suntem totodată devoratori de seriale.

Avem în permanență pe rol vreo trei-patru. Acum lucrurile stau cam așa: tocmai am văzut ultimul episod din Dexter, sezonul patru, serialul despre un ucigaș în serie de ucigași în serie. Cu House suntem la zi, nici nu mai știu ce sezon...fani pe viață. Urmărim și FlashForward, un serial nou cu o premiză simpatică( toţi locuitorii planetei îşi pierd cunoştinţa simultan preţ de 2 minute şi 17 secunde, perioadă în care văd ceea ce li se va întâmpla într-un anumit moment din viitor), dar despre care nu mi-am format o impresie clară.

Descoperirea lunii este însă un serial de-a dreptul d-e-m-e-n-ț-i-a-l! Breaking Bad. Îl recomand, clar, un serial de nota zece.

Nu știu dacă ați văzut Weeds, un alt serial pe care îl ador, mai ales ultimele două sezoane, în care totul o ia complet razna. Ca și subiect cele două seamănă...Și nu știu exact de ce, dar Breaking Bad îmi aduce aminte de Arrested Development.

Ștefan, dacă treci pe aici, te rog să spui și tu ceva, doar e subiectul tău!:)



Acum mi-am dat seama...nu prea sunt seriale de părinți responsabili...oops.