Mi-am luat pantofii cei roșii

Am făcut-o din nou! Am fugit! După un an extenuant, plin de treabă, de evenimente, de emoții așa cum nu am mai avut demult, am hotărât să ne mai luăm câte o pauză ca să ne tragem sufletul. A fost Istanbul la începutul iernii și acum... Paris.

Oricât de tare încerc să evit clișeele peste tot, trebuie să vă mărturisesc că m-am întors îndrăgostită! E atât de reconfortant să fii într-un loc unde Frumosul(da, ăla cu F mare) te așteaptă la fiecare colț de stradă. Știți mesajul "regarde le ciel" cu povestea lui? Zic și eu că e suficient să te uiți în sus ca să dai de frumos, trebuie doar să;i ridici ochii din pământ și să te uiți în jur - pe lângă faptul că orașul geme de clădiri frumoase , simți poveștile, simți întâlnirile și despărțirile în jur. Și oamenii.

O, da, de oamenii vreau neapărat să zic. Nu e că sunt cu toții frumoși. Nu. Nu toți. Doar că, așteptând să se facă verde la semafor( deși ei nu fac asta - nu prea așteaptă) sigur va apărea de după colț cineva care își va atrage atenția: fie o ea, extraordinar de înaltă, cu un palton lung lung, fie un el zgribulit în sacoul de stofă croit pe măsură, totuși prea subțire pentru ianuarie. I-am studiat la metrou: sunt încălțați frumos, cu pantofi de lac, cu ghete lustruite. Nu cu cizme groase, nu. Și am căutat o explicație: cred că ei prețuiesc mai mult esteticul decât utilul. Sau cel puțin așa i-am perceput eu.

Și am venit acasă cu o colectă impresionantă de amintiri prețioase. Da, am stat doar patru zile. A fost suficient ca să știu cu certitudine că aș putea să trăiesc acolo. Cred că mi-aș găsi ușor locul, m-ar amesteca bine printre ei.Știu, nu sunt tocmai cei mai simpatici când vine vorba de străini. Știu că există locuri mai puțin prietenoase. Poate chiar murdare. Știu că e îngrozitor de scump când vine vorba de chirii. Dar nu mă interesează asta. Pe bune. Balanța plusuri minusuri mă face să spun da, as putea.

La întrebarea dacă e posibil să faci depresie de dor de ceva ce ai gustat doar 3 zile, vă spun că da. Fix asta am pățit. Mi-a fost îngrozitor de greu să mă reîncadrez în tot ce înseamnă București să nu mă rănească pe retină zoaiele de pe jos, cizmele scâlciate pline de noroi și fețele posace din metrou.

Bineînțeles că sunt subiectivă, bineînțeles că sunt incorectă. Sunt intolerantă și cer mult de la ceilalți? Normal. Doar cer enorm și de la mine. E vorba de starea aia de bine pe care mi-a dat-o tot arașul ăla și pe care mi-o doresc. E greșit oare să vrei asta? E exagerat?

Voi reveni la subiect, așa îmi propun.

Ei 2

Din vacanță. Cadre, nu vorbe. De fapt și mici explicații, acolo:)

Așa comunica bicicleta din față ( Ștefan) cu bicicleta din spate (eu). Super-util. Am găsit și un filmuleț cu traseul pe care il faceam aici

După un traseu greu pe dealuri și prin pădure, am ajuns în Meșendorf și am eșuat la primul ABC pentru o înghețată.

La Bunești, ne pregăteam să mergem la Viscri

Viscri

Nu are rost sa vă spun unde. Nu?:)

În cort se doarme taaare bine.

Archita - singura pana. A mea.

La piscina din campingul de la Sighișoara

Daia - foarte amandonată biserica. Trist locul. Sentiment ciudat.

Daneș - o mini - fermă a animalelor. 

Mălâncrav - cel mai frumos loc

În curtea noastră personală de la Mălâncrav (am închiriat o casă cu totul - 160 de lei/zi)

La Copșa Mare

Tot acolo

La Richiș

În celălalt camping unde am stat, la Blăjel, un camping în care noi eram singurii români, în rest olandezi, nemți, polonezi:)

Cheia bisericii din Bazna

 Am adunat atâtea amintiri frumoase, încă sunt sub efectul lor. Pozele astea au menirea să vă facă să ne călcați pe urme:)

Ce se întâmplă dacă părăsești autostrada

Și acum o scriitură în strânsă legătură cu precedenta, poate însă că doar de mine văzută(legătura). E despre direcții și nu numai, e, dacă vreți, rețeta mea pentru întâlnirea magicului, e secretul meu pe care vi-l împărtășesc cu drag, pentru că știu că l-ați experimentat și voi, măcar o dată în viață. Istorisirea mea va fi poate puțin prea concretă, poate cu nume, cu realitate, dar rețeta.. ei bine, rețeta, dacă o puteți aplica și la un alt nivel, chiar și dacă nu vreți vă părăsiți cei patru pereți ai casei, aduce rezultate mereu surprinzătoare.

Eram deja pe drum de câteva ore bune (pe dincolo, nu pe Valea Prahovei - cea atât de aglomerată și bine-știută) și mai aveam încă o mulțime de kilometri în fața noastră. Ușor enervată de mișcările ritmice ale ștergătoarelor de parbriz (da, începuse o mocănească molcomă de nicăieri) care îmi întrerupeau totuși brutal reveria, încercam să mă focusez pe jumătatea plină a paharului. De data asta, jumătatea plină conținea o ciorbă în pâine de casă, pe care plănuiam să o servesc în Sibiul cel atât de aproape.

Cum spuneam, poate tocmai datorită mișcărilor enervante ale ștergătoarelor, am fost mai atentă la filmul de afară, film peste care, fiind la revizionare(mai făcusem drumul și cu alte ocazii), treceam altfel cu mare superficialitate. Și atunci mi-a atras atenția: era un semn la dreapta, ce spunea "Mănăstirea Cisterciană Cârța".

A sunat atât de ciudat în mintea mea, părea un loc cu zâne, căpcăuni, zmei și iele încât l-am deturnat urgent pe Ștefan. Abia după ce am ieșit de pe drumul mare, i-am spus și lui cuvântul "cistercian" și nu a fost nevoie de explicații.

Încă puțin, ploaia a stat și noi am ajuns la destinație. Și ce mai destinație! Atât de frumos totul, atât de surprinzător, de neașteptat, încât locul și-a păstrat aura magică chiar și în clipa în care am înțeles că el nu găzduiește oficial niciun zmeu. Sunt sigură însă că nu e subiectivă părerea mea cum că am descoperit un loc ireal de frumos; Chiar dacă abația de la Cârța e deschisă vizitatorilor, are chiar și un semn la intrare cu taxa pe care trebuie să o dai ca să intri (3 lei), ea nu trăiește pentru asta, pentru a fi văzută/vizitată.

Sper din tot sufletul să nu vină ziua în care, poate datorită unui eficient program de valorificare a comorilor turistice pe care le are țara, vizitatorii să intre acolo fără să se simtă niște intruși, fără să le vină să-și dezvelească creștetul când îi trec pragul. Nu știu dacă doar eu am senzația asta de pierdere, de gol, atunci când ajung să vizitez, în tropot de turiști și click de aparate foto, locuri care au fost odată surprinzătoare, dar care au rămas, la fel ca o scoică goală, frumoasă dealtfel, dar fără de viață.

Text înscris în concursul “Călare în Carpați” – un eveniment organizat de Foto Union, Dacia Plant și Asociația Descoperă Natura.

Ne-am întors

... am fost plecați de acasă multișor și ne-a fost bine. Ne-am întors și bucureștiul ne-a primit cu - caniculă, cu Oprescu și cu... gălăgie. Nu, nu ne deprimăm încă pentru că venim de la mare (3 zile la 2 mai), încărcați cu energie pozitivă și cu...speranțe de mai bine. Pentru că, după cum știți... sperața moare ultima.

Nu sunt intrată încă în mood de București, de scris frumos și deștept, așa că voi pune poze. Am adunat vreo 7 sute, mă copleșesc, așa că nu le editez deloc. Nu încă.

Cum Unde?... La TIFF!

La Sibiu cu noua trotinetă

În salină la Turda

a găsit UNICA balegă proaspătă

La plimbare, prin centrul Clujului

Căldură mare..

O bijuterie găsită din întâmplare la Cârța, aproape de Sibiu

Tot la Cârța 
 Despre Cârța, aici

In Piața Muzeului - Cluj

Nu mă descurc nicicum cu pusul pozelor, nu pricep ce au făcut ăștia cu blogger-ul...

Filingăroșenii

Am primit de la sakura încă o leapșă cu filme, de data asta filme filingăroase, de văzut în doi. Deci da, mă uit la așa ceva. Nu cred că filmele de dragoste sunt neapărat dulcegării prostuțe pentru muieri slabe de înger, care nu gândesc și doar "simt"... Nu leg leapșa asta nici de Valentine's Day, nu am chiar nicio treabă cu sărbătoarea asta împrumutată (lăsați-mă, vă rog, cu Dragobete, da?).

Am tot ezitat să mă apuc de ea, tocmai pentru că nu reușeam să îi găsesc un capăt... Adică nu știam exact de unde să o apuc: de la vechituri clasice gen Virginia Woolf sau Casablanca? De chestii grele gen Breaking The Waves (da, eu îl consider un mare film de dragoste)? Sau de comedioare drăguțe gen Serendipity?

Pentru că e vast, chiar vast domeniul ca să zicem așa, le voi lua la plezneală, cum mi-au sărit din ghemul amintirilor.

Înainte de toate vreau să zic de un film care știu sigur că ar intra în topul personal, atâta doar că încă nu l-am văzut până la capăt :) - The Notebook, cu Ryan Gosling, al lui Nick Cassavetes.

Bun. Să merg mai departe. Love Actually...



Sweet November cu iubiții mei Keanu si Charlize



(500) Days Of Summer



Acum alt calup: Reconstruction



L'Amant. Pe ăsta nu ar trebui să îl pun, e o ecranizare, una frumoasă, dar povestea face muzica :)



Dreamers-ii lui Bertolucci.



Off, câte simt că las pe dinafară... Beyond the Clouds-ul lui Antonioni cu frumoasa, atât de frumoasa Sophie Marceau printre mulți alți frumoși...

Mai zic și cele două - Before Sunrise/Sunset, și Intimacy.



Deci am făcut o varză din postarea asta, dar cum spuneam, e prea mult de spus ca să am acum timpul să o fac așa cum ar trebui...

Ștefan, scrii tu varianta proprie mai structurată?

Testing Testing. Boba Testing

Faptul că sunt o împătimită mamă cangur, sau mamă purtătoare nu mai e nicio noutate. You name it, le-am testat pe toate. Wrap elastic, sling, pouch, Marsupi Plus, Manduca... în toate mi-am atârnat copii. Motive - o mie și una, am mai povestit despre asta aici . Repet însă un singur lucru - Da, chiar creează dependență purtatul!

Deci ce e Boba? E un alt SSC (Soft Structured Carrier) )creat pentru copilași având greutatea între 6.8 kg și 20.4 kg , adus de o doamnă tare dragă și a ei prăvălie virtuală. Mi l-am dorit nu pentru că nu aș fi mulțumită cu ce am, chiar nici nu aș vrea vreun premiu, dar pur și simplu nu mă pot abține! Îmi place atât de mult să îl am lipit de mine, încât e o bucurie orice ocazie, pretext, de-a o face. Și nu sunt singura. E și Ștefan un mare purtător, poate nu chiar ca mine, dar pe acolo.:)

Așa că l-am cerut. Și l-am primit la testat. Două săptămâni mi-am pus Manduca în cui și am luat Boba. M-am înțeles bine cu ea, așa cum presimțeam de altfel. Cum am primit-o hopa-sus. Ușor de montat, ușor de reglat, ușor de de-montat. Și-n față dar și în spate. Eu îl port mai mult în față din motive de alăptat. Și aici unul dintre marile ei plusuri, părerea mea: alăptatul în Boba e extrem de discret și de comod. Nimeni nu bănuiește măcar ce se întâmplă acolo:)
Și încă ceva care mi-a plăcut mult la ea - poziția copilului per ansamblu - aceeași poziție în M fiziologic, lipit de tine, nici prea jos dar nici prea sus, numai bun de pupat pe creștet și de mirosit. Face asta datorită spatele ei înalt.
Și să mai zic un lucru care mi-a plăcut mult la ea: faptul că acea glugă pentru somn e detașabilă. Eu nu prea o folosesc în general și m-am bucurat când am văzut că o pot lăsa acasă. În plus, mi se pare că are rol doar de creare a intimității, nefiind deloc nevoie de susținere a capului în timpul somnului. Și asta e integral meritul Bobei și a poziției pe care i-o oferă.
Să mergem mai departe, la ceea ce deosebește Boba de alte SSC: curelușele suport pentru picioare(detașabile și ele). O găselniță simpatică, utilă însă pentru copilași mai mari. Mărturisesc că nouă nu ne-au fost prea de folos, dar pot să văd utilitatea lor în cazul puilor mai mărișori.
Să zic ceva și de aspect: Boba e frumoasă, destul de minimalistă, fără briz-briz-uri inutile. Are chiar și un sistem șmecher de strângere a resturilor de curelușe care altfel s-ar bălăngăni aiurea.

Să vă zic însă și ce m-a dezorientat la început: faptul că, bretelele fiind late iar eu foarte îngustă, aveau tendința să îmi alunece de pe umeri. A trebuit însă o a doua reglare a curelușei care leagă cele bretele așa încât să nu mai aibă cum să-mi fugă de pe umeri.

Concluzii de final: Boba e un SSC grozav, mi-a plăcut felul în care stă copilul în el, felul în care îi susține spatele și îl aduce mai aproape de persoana purtătoare.
Cureaua din talie lată așa cum trebuie, își face bine treaba la repartizarea greutății. Părerea mea e că el e ideal pentru copilași mai mari, când intră în schemă și suporții pentru picioare. e bun, chiar foarte bun și până atunci, dar mi se pare că mai târziu intră în deplinătatea funcționabilității.(Asta cred că sună puțin ciudat... oops)

Pentru că sunt mândra posesoare a unei Manduci frumoase de tot, normal că toată lumea m-a întrebat care mi se pare mai bună... chiar nu știu ce să spun... mi-au plăcut amândouă, sunt frumoase și foarte practice și pe distanțe lungi. Manduca cred că merge de la vârste mai mici, având și un reductor atașat special pentru asta. Și încă un plus al Manducăi în fața Bobei - faptul că o poți purta cu bretelele încrucișate. Știu multe mămici care au adoptat metoda asta, eu nu sunt însă una dintre ele.

Bolnavi rău (I)

Că demult nu am mai prins o leapşă, dar pe asta nu o voi lăsa să treacă. Pentru că e una incomodă, cinefilă şi interpretabilă. Fiecare persoană care a răspuns la ea a văzut-o altfel, ceea ce e cool - zic eu.

Să purcedem deci. MoniQ, eşti pe recepție?:)

Mi-am scormonit amintirile (deşi nu prea tare, că am vrut să prind de-o ureche tocmai filmele uşor memorabile şi puternic impresionabile) pe care le-am văzut odată, pe care mi-aş fi dorit să nu le fi văzut. Filme bolnave şi disturbante, periculoase pentru buna dispoziţie.

Şi brusc mi-am dat seama că am o doză mare de masochism, că aş revedea multe din peliculele care s-ar încadra în categoria "sick", dacă nu chiar am făcut-o deja. Mă gândesc aici la câteva din titlurile deja vehiculate cu ocazia acestui joc virtual - Tideland-ul lui Gilliam? - mi-a plăcut de l-am revizionat. Filmele lui Von Trier? - la fel. 3 Extremes? Oh, da! Mi-a plăcut mult, deşi nu aveam copii încă. Cumva, orice violență care vine din partea asiaticilor (coreeni) este scuzabilă în ochii mei. Sunt filme visceral de frumoase, aşa îşi spun ei lucrurile: te pocnesc în moalele capului, dar o fac după o estetică pe care europenii nu o prea pot egala.



Şi uite cum am ajuns la no 1 pe lista mea - Kim Ki-duk şi a lui The Island. Îl iubesc pe Kim Ki-duk pentru Bin-jip-ul lui, dar Insula... mă bântuie încă, deşi au trecut ani buuuni de când am văzut-o la unul din primele TIFF-uri.
De filmele lui Park Chan-Wook chiar nu zic nimic de rău, cred că le-am revăzut pe toate şi aş face-o again and again.



Să vă zic acum două filme care m-au enervat la maxim şi pe care mi-ar fi plăcut să nu le văd deloc. "Pianista" lui Haneke și "Requiem For A Dream"... de fapt cu Aronofsky nu am rezonat eu deloc, nici cu Lebăda Neagră și nici măcar cu Fântâna. Deci nu. Nu e pentru mine.



Din lista lui Haneke aş mai menţiona un titlu pe care clar nu l-aş revedea: Das weiße Band. De văzut o dată şi gata. Dar de văzut. Pianista în schimb? Nope, nu!



Plinul de filme sick mi l-am făcut bineînţeles la TIFF, cu multe filme pe care însă le-am uitat şi nu reuşesc acum să le inventariez. Mă gândesc la filme ca O Fantasma sau Eli, Eli, lema sabachthani?... a! Mi-am mai amintit unul pe care nu l-aş revedea: Carandiru, de Hector Babenco, altminteri un regizor brazilian de toată lauda.



Las tastatura soţului mult mai priceput, am eu o presimţire că îi va plăcea să se zbenguie în amintiri uşor bolnăvicioase :)

Ștefane, leapșa merge mai departe la tine!:) Si la Răzvan sau Bee sau ambii dacă aveți chef!