Cântecul gazelei şchioape

Adică al meu. Îl cânt aproape în fiecare noapte. Uneori pe unu şi un sfert, alte ori pe la trei juma, nu sunt reguli.

De fapt, staţi!

Să o luăm de la-nceput.

Matei, de felul lui băiat finuţ, rezonabil pe alocuri, încă se mai trezeşte noaptea. Uneori motivat,(ies dinţii, vin gaze) alteori nemotivat-dacă mă întrebaţi pe mine.

Îşi primeşte butelcuţa cu lapte şi adoarme urgent, la mine-n braţe.

Încetişor, îl repoziţionez în propriul pătuţ, cel cu o latură deschisă acum. Succes total, am scăpat de ţepii din aşternut. Nici nu clinteşte.

Şi atunci se deschide în faţa mea, prăpastia. De la pătuţ până la uşă. Sunt un coşmar, vă jur.

Nu mi s-a părut aşa acum doi ani, când am văzut pentru întâia oară, apartamentul. Credeam atunci că parchetul acela vechi, şi-ar pierde total farmecul dacă nu ar şi scârţiâi la fiecare pas.

Oh, cât de tare am greşit...

Fac primul pas, un scârţâit moderat. Copilul se foieşte puţin.

Fac încă unul, încetişor. Un scârţâit puternic. Copilul răcneşte.

Iau totul de la început. Îl iau în braţe. Adoarme.Îl pun în pat. Prăpastia. Încerc să o acopăr din trei paşi săltaţi. Primii doi îmi ies, coplul doarme, însă al treilea, e eşec total. Şi de la început...

Dacă sunt norocoasă, din trei sau patru încercări, am reuşit, dar dacă nu...ajung la cântecul gazelei şchioape...pe la cinci dimineaţa...

Nu pot să nu mă întreb:”Oare până când voi continua cu sporturile astea de noapte?” « Există alte metode, înafară de înlocuitul parchetului, ca să scap de scârţâit? »

La a doua participare

Se pare că funcţionez prea mult după principiul:"mai bine mai târziu decât niciodată"...eh, ce să-i faci...copilul în toate zările...hainele...vasele de spălat şi o carte începută. În concluzie, micul meu colţ virtual a rămas în penumbră.

Am fost şi noi sâmbătă la Verde Cafe. Din păcate, am cam ratat discuţiile mafiote, pentru că aveam de supravegheat copilul supersonic-mâncător de clătite-jumulitor de pisică.

Oare am putea face ceva care să înlesnească puţin socializarea? Recunosc că nu îmi e tocmai la îndemână să abordez mămici cu replica:"Bună, eu sunt mama lui Mateicelmic...tu cine eşti?"

Şi câteva imagini, de(cu) legendă.


Rareş al lui Crina şi Georgiana la tablă



Rareş şi Matei



Măriuca.


Darie



Vlăduţ şi Matei

ps: Mai vrem. Mai venim.

Mai bine mai târziu

Undeva prin martie, vă întrebam ce părere aveţi şi vă promiteam că voi reveni şi cu jumătatea cealaltă.

Se pare că a durat puţin mai mult decât mă gândeam, însă, cum e vorba:"mai bine mai târziu decât niciodată".


Şi o poză recentă cu Matei:


Deci, ce părere aveţi?

Later edit: În prima imagine, în ciuda aparenţelor, e tatăl copilului. Pe mama, o găsiţi în link-ul de la începutul post-ului.

Eliberaţi condiţionat

Deşi în ultimele zile am fost arestaţi la domiciliu(eu şi progenitura) împreună cu siropul de tuse şi batistele de hârtie, ne-am bucurat de un tonus excelent.

Bineînţeles, arestul ăsta presupune întotdeauna o dezordine de zile mari, în care nu îţi mai găseşti nici măcar uşa de la cameră, ce să mai vorbim de periuţă de dinţi sau încarcătorul de la telefon...

Dar, pentru că tocmai am pus mâna pe o carte mişto, am decis că e momentul să fac ceva. Doar pentru mine. Aşa că mi-am croit o potecă îngustă printre jucăriile împăştiate peste tot şi mi-am făcut un colţ special, numai bun de citit:

Să nu vă faceţi iluzii. Colţul meu este ÎN camera lui Matei, asediat de jucării, dar nu contează. Sunt mulţumită. Iar pentru că am devorat cartea în două zile, cu o rapacitate care m-a uimit, vă rog frumos să-mi daţi alte motive literare să stau acolo...A! Cartea se numea "Umbra vântului"- Carlos Ruiz Zafon. Mi-a plăcut mult. Mai vreau.

ps. Răceala ne-a trecut cu totul.

La joacă, cu mic cu mare

Bineînţeles, şi eu sufăr de lipsă de timp...Iar cu stabilirea priorităţilor, de care se discuta pe ici pe colo, acu câteva zile, stau cam prost...sunt cam haotică...

Aşa că voi pune doar acum, pozele unui week-end cu adevărat reuşit, la Predeal. Şi vă spun sincer: de când e Matei, avem şi noi un chef de joacă de nestăvilit!









Şi o imagine offtopic, cu "frumuseţile patriei"- e ceva acolo, de neînţeles pentru mine, zău:

Nanny Knows Best

Mi-ar plăcea să găsesc o bonă care să-i citească poveşti. Una care să se joace cu el şi să-i vorbească normal, ca unei persoane, chiar dacă el nu poate încă să-i răspundă, altfel decât în gângureli şi în silabe repetate. Pentru că înţelege. Cam totul.

Mi-ar plăcea o bonă cumsecade care să îi arate, cu duhul blândeţii, unde a greşit, fără să îl ameninţe cu Bau-Bau-l, sau şi mai rău, cu sacul ţiganului.

Mi-ar plăcea o bonă care să-şi ţină promisiunile, care să nu îl amăgească pentru că e mic.

Vă jur că nu vreau una cu doctorate, tot ce îmi doresc e-un suflet cald, cu mult bun simţ şi cu răbdare, care să ne respecte pe-amândoi.
Ar fi oare, posibil aşa ceva? Vreau prea mult, oare?

În "lunga"-mi experienţă de parcuri şi grădini, am cunoscut o grămadă de bone, dar sincer n-am prea găsit vreuna cu care să îmi las copilul liniştită...
Voi aţi găsit? Există?

Un post cam subiectiv

Ştiu că aţi fost şi voi acolo. Dacă nu aţi fost, atunci aţi citit păreri. Sau aţi văzut reportaje. Şi cu siguranţă v-aţi făcut deja o părere. Probabil nu mai aveţi nevoie şi de viziunea mea.

Dar pentru că sunt intoxicată de expresiile „SHOW TOTAL” şi “artista care se reinventează”, am zis că este loc şi pentru mine.
Nu îmi place să mă simt un purice, unul din cei 60 de mii...A fost prea mare. Nu îmi place să aştept fără rost o oră, pe linişte, în înghesuială...Din nou, purice...Îmi veţi spune că trebuia să îmi iau un bilet la tribună. Dar mie îmi place să dansez, să stau aproape de scenă, să simt pulsul spectacolului de aproape! Ei bine, nu am reuşit...Eram prea mulţi şi scena prea departe, iar eu am obosit de-atâta aşteptare ...

Da, probabil aveţi dreptate..sunt o fiţoasă. Nu îmi plac lucrurile atât de comerciale. Aşa cum nu îmi place să îmi fac cumpărăturile din mall. E prea mare. Prea mult plastic. Prea la vedere totul.
Îmi place un magazin mic cu haine pentru Matei pe Moşilor vechi, unde suntem primiţi ca între prieteni, suntem sunaţi când vin lucruri noi.

Vorbeam cumva de Madonna?...Ah, da, probabil că am nimerit greşit, nu eu eram targetul, nu am fost niciodată un mare fan, însă am vrut şi eu să văd un show total...Ştiam cumva că asta mă aşteaptă: spectacol cu mult sclipici, kitch (deh, e muzică pop), pupături între fete, puţină obscenitate în mişcări, dar nu mă aşteptam la atâta remixare, nici la discursuri moralizatoare anti-discriminare...Chiar nu era cazul. Părerea mea.

Şi încă ceva: cam pe la toate concertele la care am fost (mă gândesc la Pink Martini, Koop, Roisin Murphy, Thievery), m-am întâlnit întâmplător cu cunoscuţi, am dansat, ne-am bucurat împreună...ieri, chiar şi pe cei pe care i-am găsit, i-am pierdut repede, iar telefoanele nu ne mergeau...Aşa că, m-am simţit cumva singură, din acelaşi motiv: era prea multă lume, pentru mine.