Înainte de a vă spune povestea nașterii lui Pavel, simt că e obligatoriu să vă împărtășesc povestea alăptării lui. Și asta cât mai repede, pentru că nu vreau să uit nimic.
Faptul că sunt o adeptă înfocată a alăptării nu cred că e un secret pentru nimeni. Dacă în cazul alăptării lui Matei începutul a fost puțin confuz, nu prea știam cum să fac dar eram foarte încăpățânată pe idee, plus că am avut noroc și cu dna Culcer pediatră în primele săptămâni, acum nu am mai avut nici un dubiu că voi alăpta din prima clipă. Vorbisem cu doctorul ginecolog și stabilisem că-mi va pune pile dacă e nevoie, dar că eu îmi vreau copilul în cameră cu mine cât mai repede.
Imediat după naștere însă m-am trezit într-un salon de trei paturi fără bebeluși. chiar dacă eram obosită moartă l-am sunat pe doctor și i-am amintit de înțelegerea noastră. În cinci minute a fost în salon și mi-a aranjat mutarea într-un salon tot de trei persoane însă cu paturi pentru bebe. Am fost puțin uimită când am văzut că acolo era doar o singură fată fără bebe, iar restul era liber. Apoi am aflat că fata născuse de o săptămână deja dar că avea copilul prematur și mai dura până să-l primească. Nu am înțeles deloc logica după care se distribuie mamele în saloane la Cantacuzino(căci acolo se desfășoară povestea noastră).
Pavel a apărut și el după câteva ore, iar primul lucru pe care l-am auzit a fost "Staí liniștită, copilul e sătul, ne-am ocupat noi". A fost singura dată când le-am lăsat(evident, fără voia mea) să se ocupe ele.Ei bine, de aici încolo a început frumoasa noastră poveste de dragoste, cu alăptare la cerere, oricât de mult, cu Pavel care a supt fără probleme, cu mine care am avut din ce în ce mai mult lapte.
Iar după patru zile la externare, am uimit tot personalul(doctori și asistente) când le-am mărturisit că e-un copil hrănit DOAR de la sân. Am fost privită vă jur, ca pe un fenomen al naturii. Nu cred că se întâmplase prea des așa ceva acolo unde le-am auzit spunând mereu proaspetelor mămici: "Cinci minute la un sân, cinci la celălalt și apoi vii la mine să îți dau completare, că sigur nu ai lapte".
E trist, extrem de trist că întâlnim așa ceva într-o maternitate în care mereu sunt internate câteva zeci de gravide, multe dintre ele la primul copil. Pentru că de ele mi-e cel mai milă. Neinformate suficient, ajung acolo pe mâna unor asistente sau chiar doctorițe pediatre care se poartă de parcă ar fi plătite de marile firme producătoare de lapte praf. Parcă misiunea lor este să îndepărteze cât mai multe mămici de miracolul numit alăptare. Am văzut o singură dată pe una din aceste angajate ale sistemului încercând să ajute o mămică la alăptare, o mămică ce nu reușea să pună copilul la sân, cel mic ne-reușind să se "mufeze" bine. Și a făcut-o într-o manieră atât de "elegantă" încât la final mama se simțea total incompetentă și vinovată că nu are suficient lapte. Am vrut să o întreb pe respectiva "calificată" în ale pediatriei dacă nu e cumva vina lor că mamele de acolo nu prea au lapte în condițiile în care bebelușii se satură mereu cu laptele lor praf...De unde să știe sânii să facă lapte dacă cererea e atât de mică? Ele nu au auzit oare că e vorba de o relație foarte precisă de cerere și ofertă?
Acolo, în salonul meu de trei paturi unde am reușit să le învăț de bine pe celelalte două fete care mi s-au alăturat de-a lungul celor trei zile petrecute acolo, am întâlnit-o și pe Irina de la "
Naște cum simți" și am simțit că mai este speranță. Probabil una mică, dar cred că fără întâlnirea asta aș fi venit de acolo complet bolnavă... Lupta pe care o duc ele acolo mi se pare total inegală, dar vitală.
Sfatul meu viitoarelor mămici care ajung aici din întâmplare este să se informeze cât mai mult înainte de naștere, în așa fel încât, odată ajunse în spital, să nu cadă în capcana completărilor, să nu se sperie de imaginea nopților nedormite petrecute cu cel mic, sau al plânsurilor aparent de neconsolat. E nevoie de muultă muultă răbdare în a crește un pui, dar e atât de frumos și plin de recompense!
Scuzați eventualele greșeli din acest text, a fost scris în condiții tare vitrege, dar cum spuneam, mi s-a părut o datorie să o fac:)
