Spiderman Reloaded

La încurajările lui Ruxel, mi-am luat inima în dinţi şi m-am hotărât să vă arăt adevărata faţă a lui Spiderman...

El a fost surprins asupra faptului în Grădina Icoanei, unde se căţăra cu spor pe un harnaşament, pe care chiar şi unii copii mai mărişori îl consideră cu grad sporit de dificultate.

Cât despre bone şi bunici, ele s-au uitat mereu circumspect la mine, că îmi las odorul să escaladeze cu entuziasm.





În ultima imagine, puteţi observa care este de fapt motivul, motorul care îl pune în mişcare pe Matei...

O biată cârmă...

Să fie oare un semn? Va ajunge oare un mare lider?

În imaginile următoare vă prezint modul în care Matei se metamorfozează din copil în bibelou, cât ai zice peşte!

Mă gândesc cu groază la ziua când va dori să se transforme din copil, în peşte pe televizor...

A venit primăvara!

Unii au mers să o întâmpine prin parcuri, pe la grădina botanică, la grătare în păduri...

Noi, adepţi ai principiului "obiceiurile bune se dezvoltă din faşă", am scos copilul la o socializare, pe la terase.

Mai precis, în Lipscani.

A fost soare, a fost cald, a fost relax...Ce mai, a venit primăvara!

We've Turned The Lights Off

...sau cum ne-am petrecut Earth Hour.

Staţi liniştiţi, NU ne-am uitat la meci!

Am făcut exact ce vă sfătuiam să faceţi şi voi, adică:

L-am obosit bine bine pe Matei...

Am umplut casa de lumânări,

Am desfăcut o sticlă de vin roşu,

Şi ne-am povestit vrute şi nevrute...

Ne-a plăcut atât de mult, încăt nu ne-am dat seama când s-a făcut ora 22.30, iar noi am rămas tot pe întuneric.

Şi se pare că nu numai nouă ne-a plăcut să stăm la lumina lumânărilor...

Voi ce-aţi făcut?

Cuvinte încrucişate, sau rebus la nisip

Principalul motiv pentru care urăsc ANUMITE discuţii (mai mult sau mai puţin întâmplătoare) despre copii, este abuzul de diminutive. Ştiu că odoarele noastre sunt drăgălaşe şi micuţe, dar când sunt agresată cu fraze de genul :"După ce X-uţ a păpat supica, i-am făcut băiţă şi apoi nănic în pătuţul lui...", vă jur că mi se strepezesc dinţii şi îmi creşte brusc glicemia! Să nu mă înţelegeţi greşit! Nu pledez pentru eradicarea totală a diminutivelor, nu, şi eu spun "papucei", "şosetuţe", dar nu construiesc fraze interminabile folosindu-le exclusiv.
Şi cu ce au greşit oare progeniturile noastre, să li se atribuie apelative de genul "bebic", "bebelu" sau după caz, "bebelina"?
Eu dacă vreau să îl alint pe Matei, prefer să o fac, spunându-i :"gândac", "goangă"...etc. V-am oripilat? Mie mi se pare mult mai drăgălaş aşa. Zău!

Şi apoi mai am câteva probleme, să le zicem "lingvistice":

De unde a apărut cuvântul "fructă"? Şi am o întrebare: Para e o fructă, dar mărul nu? Sau cum se foloseşte?

Şi cum e treaba cu "doctora"? Are altă calificare faţă de clasica "doctoriţă"?

La final, vă spun sincer, eu nu găsesc nimic drăgălaş în ideea de "bani"..Atunci de ce îi alintaţi şi le spuneţi "bănuţi"? Cu siguranţă nu sunt nici inofensivi, nici puri, nici simpatici...

Astea sunt doar câteva exemple care mă zgârie pe creier...Mai ştiţi şi voi altele?

Spider Man

Din ciclul: Nu vă lăsaţi copiii nesupravegheaţi nici un minut...Matei vă prezintă escaladarea în două mişcări a leagănului din dotare(care a fost demontat urgent după...).

Se apropie. Mă verifică să vadă dacă sunt pe fază. Pune mâna pe obiect. Se urcă vijelios.

Încearcă să se legene singur. Studiază terenul de cealaltă parte. Adoptă o poziţie mai comodă.


Mulţumire totală.

Şi de atunci, să te ţii. Fotolii. Paturi. Nimic nu-i mai stă în cale. Nimic nu îl intimidează.

Stau cu ochii pe el, ca pe butelie. Şi degeaba. Tot mai cade. Şi mai apare o julitură. Sau vânătaie.

Cine a spus că viaţa cu un bebeluş e plictisitoare? Din contră, ea devine tot mai interesantă, pe zi ce trece!

Action Man

Nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte filmuleţul în care surprindeam un minut din viaţa lui Matei. În care apuca să facă n pus unu chestii.

Revin la subiect, de data asta în imagini, pentru că sunt de-a dreptul fascinată. .
Zi de zi.
S-a inventat şi expresia. Argint viu, parcă.

Cert este că băiatul meu este mereu în mişcare. Nu are timpi morţi deloc. E extrem de ocupat. Trece de la una la alta cu o viteză ameţitoare. Şi fiecare lucru nou cu care se întâlneşte e tratat cu la fel de mult interes şi atenţie ca şi cel pe care tocmai l-a părăsit. E studiat pe toate părţile, ca şi cum e prima oară când îl vede.

Vă spun sincer că îl invidiez.


Ocolitul scaunului în trei paşi.

O gărgăriţă. Şurubul de sub masă. Interiorul olţei-depozit de jucării mici.

Căluţul cu forme. Cablul de la ştecher. Omida foşnitoare. E supărat.

Râde. Bate toba. Şi merge mai departe...
Oare când anume pierdem noi capacitatea asta de a ne minuna la fiecare lucru? De a descoperi mereu? De a face mereu ceva? De a trăi la maxim?

Killing The Lights!

Sâmbăta viitoare, vă rog să vă grăbiţi cu băiţa copiilor. Să îi obosiţi bine bine, aşa încât la ora opt juma', să facă deja nani. Şi timp de o oră, închideţi calculatoarele, televizoarele şi toate becurile. Şi aprindeţi lumănâri.

De când nu aţi mai stat la lumina lor? Doar voi doi, poate şi un pahar de vin.

O faceţi pentru bătrâna noastră planetă. Care ne mai suportă. Încă. Dar oare pentru cât timp?

Mai multe detalii aici.



later edit: Carmen mă roagă să pun spotul Ogilvy la Earth Hour. So, here we go:

alter-ego muzical

Profit de ocazia lepşei primite de la Zmeura ca să ies un pic de la naftalină şi să liniştesc mulţimea de fani îngrijoraţi :)


Să recapitulăm reţeta:
- mergem pe Wikipedia, mai precis pe pagina “random”. Titlul articolului care se deschide va fi numele ansamblului muzical-artistic din care facem parte. Rezultatul nostru - wonderful! - este USS Nautilus;
- pasul 2: band-ul nostru a prins câteva gig-uri în cluburi indie, Raluca a scris câteva cântece reuşite şi am dat de un manager cool, aşa că ne facem album. Ne lăsăm din nou în seama destinului la Random Quotes. Ultimele câteva cuvinte care au un sens dintr-un citat dau numele albumului. Ne lăsăm cuprinşi de filosofia adâncă a creatorilor South Park şi alegem "...get your message across"
- Trecem la ultimul pas, alegerea unei imagini pentru album, ceva sugestiv dar nu foarte explicit. The right mix, daca mă inţelegeţi. Aşa că facem o nouă excursie la întâmplare, de data asta pe Flickr, de unde luăm fotografia cu numărul trei.

Şi cum Raluca, pe lângă talentul de a scrie cântece, mai are şi degete pricepute la photohopat, finalizăm produsul. Rezultatul poate fi admirat mai jos:



Aş fi încheiat cu "OUT NOW!", dar mai degrabă suntem curioşi să vedem ce rezultate ar avea Runbaby, Mr. Mitrana şi bineînţeles Dragoş!

Oare murdărirea este bună?

Astăzi, în Ioanid:

" Hai mamă să plecăm de aici, mă enervează nisipul ăsta...uite, te-ai murdărit pe mânuţă!"

Erau vorbele unei mămici, adresate fiului ei de un anişor şi un pic, care încerca timid să ia în braţe o minge abandonată în mijlocul cămpului de luptă.

Mă uit în jurul meu, unde o duzină de pici, cu căciulile căzute pe-o ureche, scormonesc fericiţi cu lopăţelele, în căutarea unor comori, numai de ei ştiute. Mă uit după progenitura mea şi o surprind pornind de-a buşilea, printre forme şi găletuţe, înspre o destinaţie necunoscută.

Mă străfulgeră o întrebare: "Oare sunt o mamă inconştientă, că îmi las puiul să exploreze îndeaproape nisipul şi pietricelele?"

Ce credeţi?

În urma unei frenetice acţiuni de cotrobăire prin analele personale, în căutarea unor acte neinteresante, am dat peste pozele de mai jos. Sincer, parcă acum le văd prima oară...A fost o surpriză destul de distractivă.

După cum probabil bănuiţi, persoana atât de indecentă din imagine sunt eu, la o vârstă destul de apropiată cu cea pe care o are Matei acum. Aşa cred...
Aşa că am făcut un experiment: Am desaturat o poză recentă de-a lui şi le-am pus alături.

Oare semănăm cât de cât? Ce spuneţi?

Voi încerca să găsesc şi poze de-ale lui tati, să văd dacă asemănarea e mai mare.

Later edit - cred că eram mai mare, pe puţin doi ani, că văd că nu aveam scutec...

One Happy Family

Alunecare de seară

Pe aleile din parcul meu, miroase a tartă de migdale tocmai ieşită din cuptor.
Pe aleile din parcul meu e murmur de fete, care-abia au devenit femei.
Pe aleile din parcul meu sunt urme colorate, facute de condurii prinţeselor de vată, care nu plâng niciodată.
Sunt şi baloane imense de vise şi speranţe care au fost şi care vor veni pe-aici. Pe aleile din parcul meu e mereu lumină nevopsită, iar leul cocoţat pe-un arc nu reuşeşte nicicum să îl ajungă pe mânzul cel mai tânăr.
Aici, dacă ai suficientă răbdare, poţi chiar să vezi cum răsare un vis proaspăt micuţului, lăsat parcă la întâmplare, pe-un capăt de alee.

Iar la intrarea principală, uitată părcă intenţionat mereu deschisă, au pus o tăbliţă pe care scrie maare: "Tu, cel ce păşeşti pentru prima oară pe-aceste cărări, deschide-ţi larg ferestrele sufletului! În caz contrar, rişti să te-alegi cu o intoxicaţie cu râsete de pui de om şi şoapte de zâne."

Mă rog s-ajung să înţeleg, poveştile lui Matei cu elfi şi alte vietăţi delicate, care se-ascund de ochii mei de-adult ce-a cunoscut deja tristeţea şi a uitat că drumul e mai frumos ca punctul de sosire.

Vestea cea pozitivă

Pe care am tot amânat să o trâmbiţez aici şi nu mi-e clar de ce...Poate pentru că e ceva atât de special, încât am vrut să o ţin doar pentru mine...Deşi, să fim serioşi, nu mai e un secret pentru mulţi.

Probabil că nu ştiaţi, dar noi nu am reuşit până acum să trecem şi pe la biserică pentru oficializarea relaţiei noastre producătoare de mateimici.
Aşa că am facut şi acest pas, care pentru mine a contat mult mai mult decât perindarea timp de cinci minute prin faţa ofiţerului de stare civilă.

Deci da, vestea cea pozitivă este că am făcut cununia religioasă în ultima zi, înainte de începerea postului.

Şi am făcut-o exact cum ne doream. Şi a ieşit mai bine decât ne gândeam.

Se pare că cineva, acolo sus, a tres ceva sfori pentru noi...Cineva care şi-a dorit muuult să facem pasul ăsta cât de repede.

Nu am avut rochie albă, nu am făcut masă cu sarmale, cu lăutari. Doar cu prieteni, nu cu restaurant şi plictiseală ci cu party şi haine casual, fără sclipici pe decolteu şi melci în cap.

Şi am schimbat în bine părerea multora despre ideea de NUNTĂ. Adică lumea chiar s-a distrat!

O mulţumire specială Cosminei pentru accesoriile capilare.

Premiile industriei

Mânată de curiozitate şi cu mari carenţe la capitolul socializare, l-am lăsat pe Matei cu tati, (prima oară) şi am purces către Fabrica, împreună cu Zmeura&Iann.
Mă aşteptam să fie fum muult, mă aşteptam să fie înghesuială, dar nu mă aşteptam deloc să mă plictisesc. Hmm. Un stand-up comedy deloc interesant, un concert HiQ care parcă nu se mai termina...glumiţe de liceu pe scenă...iar fum...şi premiile. Din care recunosc că nu am priceput foarte multe...visurât marele caştigător, la o grămadă de categorii...
Ceva nu se potrivea. De fapt cred că eu nu mă prea potriveam cu ceva. Aş fi vrut să fie altfel, deşi nu ştiu exact cum. Poate am devenit eu cam pretenţioasă, ţinând cont de faptul că timpul meu liber a devenit atât de preţios.

Dpdv vestimentar, se pare că am fost ok. Cineva (care se pricepe) ne-a imortalizat pentru eternitate. Puteţi vedea aici.

Marele regret al serii a fost faptul că nu am reuşit să pun mâna pe un tricou Fredo and Pidjin...Se dădeau doar pe bază de listă pe care bineînţeles că nu eram (nu am ştiut că trebuie să mă înscriu pe site-ul lor înainte).

Ca o concluzie, trebuie să vă mărturisesc faptul că nu prea e nici o distracţie să ies fără Ştefan...

Cât despre RoBlogFest, presupun că era mai mişto la început, în primii ani, când erau mai puţini, dar poate un pic mai altfel.

Au început

Odată cu evoluţia de la starea patrupedică, a început şi lunga serie (probabil) a căzăturilor soldate cu mai multe sau mai puţine julituri, vânătăi, bubiţe, dar mai ales cu răcnete, urlete şi ocazional, lacrimi de crocodil.

Vorbesc, bineînţeles, de faptele desfăşurate în aer liber, pe aleile parcurilor noastre dragi. Pe care le frecventăm asiduu acum, odată cu primele semne ale primăverii.
Ele, din păcate, au loc cam în fiecare zi. Se cade în bot, se gustă asfaltul, se suspină şi apoi se reia plimbarea.

În urma căzăturii de alaltăieri a rezultat o rană deasupra buzei de sus, care i-a oferit Gogoaşei un aer similar cu cel al unui dictator deloc iubit. Şi care mi-a atras mie unele priviri dezaprobatoare. De parcă aş fi avut cum să împiedic împiedicarea. Recunosc, nu sunt întotdeauna suficient de rapidă. În plus, recunosc că încerc să îi dau cât de cât libertate de mişcare...Mă oripilează ideea de ham. De care oricum nu mai avem nevoie.

Am observat cu ocazia asta, încă o dată, viteza surprinzătoare cu care li se vindecă lor rănile...Acum aproape că nu se mai observă.

Ceea ce m-a bucurat enorm este faptul că nu îi este frică să cadă. La un minut după ce tocmai mâncase pământ, a pornit-o din nou. La fel de încrezător. Cu zâmbetul pe buza julită.

Acum că am pus imaginea, a încolţit o întrebare: A sosit oare momentul să îl tund?
Cât despre vestea pozitivă, o să o mai amân puţin. Şi nu, nu sunt însărcinată.

Un iepure puţin mai altfel...

De când cu vremea asta bună de bătut parcurile, am cam rămas fără de timp şi trebuie să recunosc, fără de chef de stat la calculator. Însă nu vreau să abandomez blogul nostru mic, ar fi ceva prea tipic mie, care după un timp, nu foarte lung, în general, abandonez cam toate proiectele. Da. Defect de-al meu. Mare. Să nu mă lăsaţi, vă rog!

M-am gândit deci să vă povestesc pe scurt, istoria danturii recente a lui Matei, care acum, la venerabila vîrstă de un an şi o lună, are PATRU dinţi.
Care i-au apărut aşa.

Dintele nr. unu: incisiv central jos. Totul in regulă.
Dintele nr. doi: incisiv central jos. OK.
Dintele nr. trei: incisiv lateral jos. (hmm...tot jos?)
Dintele nr. patru: incisiv lateral SUS.(adică cum?)

În concluzie, iepurele nostru are trei dinţi jos şi unul lateral sus... Pretty strange. Huh??

Oare acum să mă aştept să îi apară vreun molar superior?



Întrebare auxiliară: Ruxi, Andreea, mai veniţi în parc? Ne găsiţi la leagănul cu chiloţel sau pe mocheta terenului de sport cu gard.

PS. Am o veste maare, pozitivă, dar voi scrie în week-end despre asta...