Nanny Knows Best

Mi-ar plăcea să găsesc o bonă care să-i citească poveşti. Una care să se joace cu el şi să-i vorbească normal, ca unei persoane, chiar dacă el nu poate încă să-i răspundă, altfel decât în gângureli şi în silabe repetate. Pentru că înţelege. Cam totul.

Mi-ar plăcea o bonă cumsecade care să îi arate, cu duhul blândeţii, unde a greşit, fără să îl ameninţe cu Bau-Bau-l, sau şi mai rău, cu sacul ţiganului.

Mi-ar plăcea o bonă care să-şi ţină promisiunile, care să nu îl amăgească pentru că e mic.

Vă jur că nu vreau una cu doctorate, tot ce îmi doresc e-un suflet cald, cu mult bun simţ şi cu răbdare, care să ne respecte pe-amândoi.
Ar fi oare, posibil aşa ceva? Vreau prea mult, oare?

În "lunga"-mi experienţă de parcuri şi grădini, am cunoscut o grămadă de bone, dar sincer n-am prea găsit vreuna cu care să îmi las copilul liniştită...
Voi aţi găsit? Există?

Un post cam subiectiv

Ştiu că aţi fost şi voi acolo. Dacă nu aţi fost, atunci aţi citit păreri. Sau aţi văzut reportaje. Şi cu siguranţă v-aţi făcut deja o părere. Probabil nu mai aveţi nevoie şi de viziunea mea.

Dar pentru că sunt intoxicată de expresiile „SHOW TOTAL” şi “artista care se reinventează”, am zis că este loc şi pentru mine.
Nu îmi place să mă simt un purice, unul din cei 60 de mii...A fost prea mare. Nu îmi place să aştept fără rost o oră, pe linişte, în înghesuială...Din nou, purice...Îmi veţi spune că trebuia să îmi iau un bilet la tribună. Dar mie îmi place să dansez, să stau aproape de scenă, să simt pulsul spectacolului de aproape! Ei bine, nu am reuşit...Eram prea mulţi şi scena prea departe, iar eu am obosit de-atâta aşteptare ...

Da, probabil aveţi dreptate..sunt o fiţoasă. Nu îmi plac lucrurile atât de comerciale. Aşa cum nu îmi place să îmi fac cumpărăturile din mall. E prea mare. Prea mult plastic. Prea la vedere totul.
Îmi place un magazin mic cu haine pentru Matei pe Moşilor vechi, unde suntem primiţi ca între prieteni, suntem sunaţi când vin lucruri noi.

Vorbeam cumva de Madonna?...Ah, da, probabil că am nimerit greşit, nu eu eram targetul, nu am fost niciodată un mare fan, însă am vrut şi eu să văd un show total...Ştiam cumva că asta mă aşteaptă: spectacol cu mult sclipici, kitch (deh, e muzică pop), pupături între fete, puţină obscenitate în mişcări, dar nu mă aşteptam la atâta remixare, nici la discursuri moralizatoare anti-discriminare...Chiar nu era cazul. Părerea mea.

Şi încă ceva: cam pe la toate concertele la care am fost (mă gândesc la Pink Martini, Koop, Roisin Murphy, Thievery), m-am întâlnit întâmplător cu cunoscuţi, am dansat, ne-am bucurat împreună...ieri, chiar şi pe cei pe care i-am găsit, i-am pierdut repede, iar telefoanele nu ne mergeau...Aşa că, m-am simţit cumva singură, din acelaşi motiv: era prea multă lume, pentru mine.

Party Boy

Filmul unei petreceri de copii, pe cinste:

"Băieţi, petrecerea stagnează...Trebuie să facem ceva să mai animăm puţin lumea...Am o idee!"

"Cine se mai bagă?"

"Haideţi, nu o să vă pară rău, pe cuvânt! Jos textila!"

"Ele sunt două, dacă vii şi tu înăuntru, va fi perfect"

"Prinţeso, ai terminat tot punch-ul..."

"Poate a mai rămas un strop şi pentru mine..."


"Mă consolez, totuşi, cu un pahar de şampanie"
"Mami, crede-mă, fetele m-au corupt, altfel nu aş fi intrat în piscină..."
Dacă e aşa la un an jumate, mă întreb ce o să mă aştepte mai târziu...

my coloured way

A inceput ca o zi pe gustul meu. Soarele mă pândea din spatele norilor şi ceva mai mult decat o adiere împrospăta aerul. Am mers cu metroul până la Charles de Gaulle, unde aveam programată o întâlnire matinală. Matinal, să ne înţelegem, înseamnă ora 10.
Atent să nu-mi rup pantofii prin şantierul neaoş al unei străzi cu nume exotic (Uruguay), n-am băgat de seamă decât pe drumul de întoarcere o vitrină cu tot felul de lucruri proaspete şi colorate. Oarecum intrigat, m-am decis să intru.

Spre mirarea mea, din spatele galantarului plin cu salate de crudităţi, de fructe, tabule şi humus, un domn jovial cu piele măslinie, dinţi de un alb strălucitor şi şorţ imaculat mi-a adresat un "Good morning, Sir!" care m-a zdruncinat niţel. Am înţeles rapid că e o formulă de politeţe şi că mă aflu în ceea ce părea un deli: salatele se prelungeau atent în galantar cu mici casolete cu taboule, humus şi alte specialităţi necunoscute. Pe partea cealaltă, culorile explodau de-a binelea în două frigidere pline ochi cu sucuri naturale, care păreau a fi aduse special de undeva de unde oamenii încă îşi prepară sucurile din fructe.

În capăt mă aştepta casa de marcat, aproape complet mascată de pacheţele cu biscuiţi şi punguţe cu rahat, curmale şi alte dulceţuri. Din spatele ei, o doamnă cu bonetă albă şi părul atent strâns m-a privit deosebit de amabil, cu ochi albastri blânzi de după ochelarii de vedere. Mi-a luat cu maximă atenţie salata de crudităţi şi cea de fructe pe care le comandasem de la domnnul amabil, a primit banii şi la final mi-a plasat bucuroasă în sacoşă un măr mic, mai mult verde decât roşu. "Din partea noastră!". Aproape buimac, m-am intors cu un mulţumesc şi la revedere pe buze, când domnul străin mi-a servit o nouă porţie de jovialitate: "Goodbye, Sir! And have a great day!".

Paşii mă purtau pe pilot automat spre gura de metrou, în timp ce reflectam la ce mi se întâmplase. Scot mărul din punguţă şi muşc puternic, nu-mi vine să cred cât de parfumat e. Aş fi vrut să anunţ toţi morocănoşii din oraş de existenţa vitrinei colorate, dar nu eram sigur cum se numea, reţinusem în grabă doar MY WAY. Lasă, găsesc eu o cale.

I'm having a great day!

Micul om mare

Primul lui an de viaţă e atât de aglomerat, atât de plin de mici evenimente, încât îl sărbătoreşti la fiecare lună. Vine al doilea şi lucrurile se mai relaxează.

Deşi realizările lui de acum sunt mai spectaculoase, parcă nu mai îmi vine aşa să pun anunţ la afişierul blocului că Matei duce singur la gunoi biscuiţii care au căzut pe jos, din proprie iniţiativă.

Acum un an, cât eram de fericită că stă singur în funduleţ...

Explicaţia e simplă, cred: nu am devenit mai insensibilă, progresele lui mi se par în continuare încântătoare, diferenţa e că mi-a pierit total dorinţa de a-l compara cu alţi copii de vârsta lui.

Şi asta pentru că, dacă până la un an îl înghesuiam şi eu în grilele de dezvoltare, acum situaţia devine mai complicată, fiecare copil are ritmul lui propriu de creştere.

Nu îl voi grăbi să facă anumite lucruri, doar pentru că le-am observat la alţii. Nu cred că e ruşine să ai suzetă, să stai în carucior, să vrei la mama în braţe.
Pe de altă parte, îi voi vorbi în continuare ca unui om mare, ştiu că mă înţelege, chiar dacă, în vocabularul lui sunt doar patru cuvinte:"mama", "tata", "da' şi "nu".

Acum un an:
Acum:

Intim

Domnul Nechita Neculai este proprietar. Pentru că nu a auzit de noţiunea de “hair stylist” îşi spune, în continuare, frizer. Şi pentru că rezistenţa la schimbare e destul de puternică la vârsta lui, locul pe care îl deţine se numeşte simplu: frizeria„Intim”.

Îmbrăcat într-un halat scurt alb, impecabil, îşi aşteaptă zi de zi, puţinii clienţi( probabil extrem de fideli), citind imperturbabil, ziarul “România Liberă”.Niciodată altceva.

Deşi conform programului, la orele 16 fix, locul se închidea, plăcuţa ce atârna pe geamul de la intrare, arăta mereu “DESCHIS”. De fiecare dată când treceam pe acolo, îmi aruncam privirea înăuntru, în dorinţa de a mai fura încă un amănunt din universul încremenit parcă în timp, “Intim”. Era ca şi cum aş fi făcut o călătorie într-un trecut puţin familiar, într-o vreme în care bărbaţii purtau ceasuri de buzunar şi jobenuri negre, din fetru. Cel puţin asta vedeam eu.

Mi-ar fi plăcut să intru, să mă prezint politicoasă, să-l rog să-mi povestească povestea vieţii lui. Dar mi-a lipsit curajul, cred.

De două săptămâni, plăcuţa ce arăta mereu “DESCHIS”, a fost întoarsă, iar domnul Nechita Neculai nu a mai apărut. De câte ori ajung la colţul străzii, grăbesc pasul şi mă uit, plină de speranţă, la plăcuţa de la intrare, în speranţa că domnul frizer-proprietar s-a întors, că şi-a luat o mică vacanţă binemeritată...

M-ar durea tare dacă l-aş pierde din universul meu, dacă frizeria “Intim” ar dispărea. Este credinţa mea, că locurile astea magice cu oamenii lor speciali, ascunse parcă pe străzi înguste, sunt cele care păstrează sufletul oraşului.

Iar eu am nevoie de ele, ca de aer.

Şi invers

Bee, am constatat că sunt o grămadă de lucruri care nu îmi plac! Şi nu mă refer la minciună, nesimţire, vulgaritete, prefăcătorie, sau alte treburi generale, deşi aş putea face o listă lungă şi aici...Nu, am constatat( fără pic de surpindere), că sunt o tipă cu muulte fixuri micuţe. Iată câteva dintre ele:

Nu îmi place canicula

Nu îmi plac şosetele în sandale.

Nu îmi plac mâncărurile făcute cu borş. Mi se pare că omoară toate celelalte arome.

Nu îmi plac maşinile albe. Le asimilez cu frigiderele.

Nu îmi plac dezacordurile, mă doare vorbirea agramată.

Nu îmi plac forwardurile funny.

Nu îmi place să văd doi oameni care se ceartă.

Nu îmi plac ţinutele neasortate.

Nu îmi plac colţurile îndoite pe post de semn de carte.

Nu îmi place să văd că se scumează în mâncare.

Nu îmi place Sfântul Valentin şi Halloween-ul la noi.

Şi aş putea să o ţin tot aşa...Dau leapşa mai departe către aceleaşi fete cărora le-am trimis-o şi pe cea cu "îmi place". Poca, către cele două Bogdane, Mălina, Cris, Bee, Ruxi, Gabi. Asta dacă mai aveţi chef, bineînţeles!

E vorba de încredere

Nu mi-au plăcut niciodată limitările. Îngrădirile.

Poate din acest motiv am respins fără să clipesc ideea de ţarc, în care să îmi postez copilul, ca pe-un animăluţ la zoo... Întreaga noastră casă este destul de children-friendry, tocmai pentru că am vrut amândoi să îl lăsăm pe Matei să exploreze toate camerele. Nu avem bibelouri, care să se spargă, prizele sunt cu protecţie, iar eu sunt mereu cu un ochi la el...

Recunosc, e foarte ingenios când vine vorba de mici stricăciuni, pe care nu le văd însă ca pe nişte tragedii...

Pentru că tocmai a trecut pragul de un an şi jumătate, ne-am gândit că e suficient de "matur" încât să îi deschidem pătuţul.

A primit modificarea cu entuziasm, fericit că acum poate să se prezinte singur, la şapte dimineaţa, în vârful patului nostru.

Îmi place

Vă mai aduceţi aminte cum începea „Le fabuleux destin d'Amélie Poulain”? Cum enumera ea lucrurile care îi plac?

M-am gândit la asta instantaneu, când am văzut leapşa, care era trimisă şi către mine, pe blogurile lui Ruxel şi Bogdana.

Aşa că m-am gândit să răspund în stilul lui Amelie, în zece paşi în loc de cinci.

Aşadar, îmi place:

- să mă uit la pozele din vacanţele trecute.

- să calc hăinuţele lui Matei.

- să mă uit la analiza traficului de pe blog.

- să mănânc pepenele roşu (lebeniţa) tăiat în două, direct cu linguriţa.

- să trag cu urechea la conversaţiile necunoscuţilor, întâlniţi pe stradă.

- să vânez firele albe din părul lui Ştefan.

- să urmăresc cum evoluează o construcţie, de la o zi la alta.

- să construiesc jucăriile din ouăle Kinder.

- să citesc ambalajele diferitelor produse din baie, în timp ce stau în cadă.

- să aranjez cărţile din bibliotecă, după înălţime.

- să fac ordine în agenda telefonului, ştergând numele persoanelor pe care nu le mai ţin minte..

Da, aveţi dreptate, sunt 11, dar nu m-am putut opri !

A trimit înapoi, către Ruxi şi Bogdana. Aş mai vrea să văd cum răspund Cris, Poca, Mălina şi cealaltă Bogdană, lui Ralu, Bee, Gabi si Alina. Deci, zece la zece!

Vacanţa noastră

Ne place imprevizibilul. Iubim surprizele. Ocolim convenţia şi rutina. All-inclusive-ul nu e pentru noi. Când am ales Croaţia ca destinaţie de vacanţă, nu ne-am gândit, nici măcar pentru o clipă, că vom ajunge acolo şi ne vom relua rutinele de acasă( plimbare-somn-masă-plimbare-somn), într-un loc nou. Pentru că, dacă ne-am fi gândit aşa, vacanţa noastră ar fi fost un chin.

Cum să ajungi la prânz acasă pentru somn, când tu eşti plecat la câţiva zeci de kilometri, să descoperi o nouă localitate, o nouă insulă superbă? Mă întreba cineva, pe marginea postului precedent, dacă am ales o destinaţie baby-friendly. Am răspuns afirmativ, pentru că noi toţi ne-am simţit minunat, deşi nu am avut parte de o vacanţă convenţională, cu toate facilităţile incluse. Am răspuns afirmativ, pentru că Matei era aproape tot timpul cu zâmbetul pe buze, cu ochii mari-mari, în toate părţile.

Şi da, dormea câte trei ore de zi. Majoritatea, în cărucior, pe plajă. Sau la noi în braţe, în autocare. Mânca excelent. De toate. La fel ca noi, pe la restaurante. A gustat peşte, calamari, chiar şi midii, toate i-au plăcut. Am dus cu noi două borcănele cu mâncare de bebe. Şi ne-am întors cu ele. Nici nu a vrut să le vadă. Voia să descopere şi el deliciile bucătăriei croate.

Cam aşa a fost în Croaţia: am plecat cu o singură valiză, în care am înghesuit lucrurile a trei persoane. Doar strictul necesar. Ne-am descurcat de minune.
Am văzut locuri încântătoate, un litoral cu multe feluri de plajă, pentru toate gusturile. Bineînţeles, majoritatea erau stâncoase, cu pietre, mai mari sau mai mici, pe care bineînţeles că Matei le-a gustat. Am explorat fundul mării, împreună cu tot felul de specii de peşti, care înotau liniştiţi, în jurul tău. Peste tot, plăcuţe ajutătoare, totul foarte bine marcat.
La final, câteva sfaturi pentru amatori: pe cât e de frumoasă, Croaţia e o destinaţie destul de piperată. Din câte am înţeles, întreaga lor economie se sprijină pe turism, pe care însă îl stăpânesc la perfecţie. Fiecare locşor, fiecare ruină, totul e pus în valoare. Orice sătuc trebuie să aibă o stradă a uleiului de măsline sau câteva trasee de bicicletă sau de trekking.

Un must-have: opincuţele de scuba, dacă nu vreţi să vă răniţi picioarele pe plajă sau în apă (după cum a păţit-o Ştefan). Nu vă îngrijoraţi, le găsiţi de vânzare peste tot.
Dacă doriţi să folosiţi autobuzul, ca mijloc de transport, vă recomand să vă faceţi abonament, altfel cheltuiţi o căruţă de bani cu el.

Nu vă înţepeniţi într-o singură locaţie. Chiar dacă în aparenţă păreau asemănătoare, fiecare localitate are farmecul ei aparte. Să faceţi tot posibilul să ajungeţi la Rovinij. Chiar dacă este cea mai scumpă, este superbă. Aduce a Veneţia, combinată cu San Marino.

Dacă eşti vorbitor de engleză, s-ar putea să rămăi puţin descumpănit că, într-o ţară care se bazează atât pe turism, şoferii de autobuz vorbesc doar croată şi mai sunt dotaţi şi cu câteva noţiuni de italiană, pe care o vorbeşte însă cam 90% din populaţie, dacă nu şi mai mult. Asta nu e de mirare, ţinând cont că Istria, zona unde am fost noi, a stat câteva sute de ani sub stăpânirea veneţienilor, şi până de curând a existat o importantă minoritate italiană.

Vă recomand cu căldură să ajungeţi acolo! Chiar dacă sunteţi nevoiţi să schimbaţi două avioane şi două autocare. Şi faceţi-o în compania unor buni prieteni, la fel ca noi. E mult mai distractiv, pentru toată lumea, mai ales pentru copii.
Imagini de final – siestele lui Matei de pe plajă:

Post preliminar

Da. Ne-am întors. Cu muulte poveşti şi poze. Pentru că nu prea am timp de vorbe, voi lăsa imaginile să povestească...

Bine v-am găsit!