Și aici a apărut el, instagramul, cu formatul lui nou, cu regulile lui altele, cu... cu-ntreaga lui comunitate. Și cu ceva... genial: cu accesibilitatea lui - ești în metrou și pe scaunele din fața ta surprinzi cu coada ochiului un moment, un ceva atât de volatil încât știi cu siguranță că va trece peste două clipiri. Însă ai timp să îți ridici telefonul pe care îl aveai oricum în mână, să-l pui pe silent urgent și... click! Să prinzi clipa fără să se prindă nimeni.Iubesc discreția lui, iubesc senzația asta de paparazzi full-time!
Și mai iubesc ceva la nebunie: de când cu el, sunt mereu cu ochii deschiși cât cepele, privesc laaarg sus, jos, în față, în spate, în bălți, în vitrine, m-am trezit că văd pentru prima dată lucruri/locuri mișto de tot, pe lângă care am trecut fără să le privesc cu adevărat de nu știu câte ori până acum.
De ce spun alte reguli? Pentru că formatul/suportul/dimensiunea imaginii fac ca acolo să jucăm altfel: ușurința cu care faci o imagine trebuie să se regăsească și atunci când o citești. În instagram pot să trăiască cadre care oriunde altundeva ar fi judecate ca naive/plictisitoare/greșit compuse. Și trăiesc nu pentru că acolo suntem mai permisivi, ci o fac pentru că acolo se joacă altfel. Acolo, fiind atât de mic, eu zic că putem avea cadre unde forma să fie conținutul, unde unuplusunu să fie doi sau infinit.
... Și e așa o prospețime, un entuziasm, încât creează dependență maximă, jur. și e inspirațional, aducător de frumos și de good vibes.
