Tot despre doule...

Puțină statistică, pentru început: rata cezarienelor scade cu 50%... travaliile 25% mai scurte... cu 60% mai puține cereri de anestezie epidurală... 40% mai puțină occitocină sintetică folosită... cu 30% mai puține cereri pentru analgezice... cu 40% mai puține nașteri cu ajutorul forcepsului.

Știu, e statistică, știu, vă gândiți că mai e loc destul și pentru happy-end-uri, dar... nu ați prefera să crească șansele ca ele să se întâmple cu ATÂT de mult?

Cunosc atâtea cazuri de mame care, după prima naștere traumatizantă, care nu a ieșit deloc așa cum și-au imaginat, să își dorească măcar încă una, care să le vindece rănile primei experiențe, care să schimbe cumva întreaga lor percepție asupra acelui moment unic!

Vreau să mă credeți pe cuvânt: Nu trebuie să fie așa! Se poate să vă iasă din prima. Știu, e sistemul, sunt doctorii, sunt asistentele cele dornice de bani în buzunar pentru fiecare gest pe care îl fac, care sunt acre chiar dacă le dai atenția bine-cunoscută. Cu siguranță ați auzit de cazuri nefericite când asistentele se cațără pe gravidă și împinge copilul cu cotul ca să iasă mai repede, de doctori care grăbesc inutil pacientele, de multe intervenții medicale de rutină care se fac cumva din obișnuință cred sau pentru a elibera un pat mai repede și pentru a bifa cu satisfacție încă o naștere.

Ai auzit sute de povești incredibil de asemănătoare, pe care speri să le eviți, alegând poate o maternitate privată, la care vei plăti o căruță de bani. Bani strânși abia abia, cu multe sacrificii poate, dar pe care îi dai mai ales pentru o doză de umanitate, de respect, de empatie.

Ce fac eu aici? Nu fac altceva decât să vă spun că există o rotiță, de care poate nu știați, o rotiță simplă... care poate face ca întregul mecanism, atât de bine pus la punct dealtfel, să poată să funcționeze perfect.

...Să aducem pacea

Voi fi acolo, lângă tine mereu. Îți voi spune că e bine, că e normal ce ți se intamplă și o voi face... nu neapărat prin vorbe. Dacă vei dori însă, îți voi oferi toate informațiile de care ai nevoie, într-o manieră cât mai ușor de înțeles, cât mai obiectivă. Puterea de a lua decizii va rămâne însă la tine, pentru că....ea e cea care face diferența. Voi fi acolo ca să îți protejez nașterea. Voi fi acolo ca să te țin de mână dacă vrei, ca să îți mângâi părul. Voi fi acolo să îți ofer exact suportul de care ai nevoie în acele momente atât de speciale. Știu că ți se pare de la sine înțeles că nașterea ta va fi una specială. Îți spun însă de acum că pentru doctori ești doar o alta gravidă, că nu ești cu nimic altfel decât celelalte. Diferența de percepție e uriașă, simți? Și încă ceva: știu că experiența nașterii ți-o vei aminti toată viața... indiferent cum va fi ea: o poveste cu lacrimi și umilințe sau una de învingătoare. Și ce voi face eu aici? Voi lupta pentru ca ea să fie una așa cum ți-ai dorit-o, o voi apăra pentru tine.

Ce nu voi fi eu însă: nu voi fi moașă, nu am nicio competență medicală. Nu îți voi monitoriza bebelușul, nu îți voi măsura dilataţia. Îmi voi da seama când travaliul progresează după stările tale, îți voi putea spune când ar trebui să mergem la spital, dar locul meu va fi mereu lângă tine, nu în fața ta.

Păi și tatăl? Cum rămâne cu el? Nu vin ca să îi iau locul, nu asta vreau, nici nu-aș putea. Voi fi acolo pentru amândoi, ea și el. Indiferent cât e de informat, tăticului îi va fi tare greu să asiste calm la un travaliu, să nu se sperie, să nu dea drumul la adrenalina cea atât de molipsitoare. În loc de asta, îl voi folosi ca pe cel mai mare aliat în protejarea nașterii tale.

Și știi că rolul unei doula nu se termină odată cu nașterea? Știi că voi fi acolo și după, te voi ajuta cu alăptarea, voi fi lângă tine, fără să te judec, poate doar să te-ascult, ajutorul emoțional atât de binevenit dar neplănuit, pentru că știu că îți imaginezi că totul va fi extraordinar odată ce va apărea mult-așteptatul bebe.    

În loc de încheiere, niște vorbe: "Fear closes doors and trust opens them." Ce cuvinte puternice ne-a spus Liliana Lammers! Si tot ea ..: "Not so much about what we do but about why doulas, why labouring women need doulas in a country where  there are midwives? It is simple; a Spanish grandmother told me a few years ago: ‘When in labour we need a person who gives us PEACE’"

Între 22 şi 28 Martie, se sărbătoreşte World Doula Week. Diana Mateescu m-a provocat, iar eu am zis:)

cu Liliana Lammers, cea mai minunată doula ever:)

AP și la grădi!

Schimbări de tot soiul: de statut, de status, la ei și la mine.În sfârșit nu mai mint când spun că unul are cinci și altul doi, chiar așa e. Cumva, pentru că am făcut așa o pauză mare de la scris aici, acum o fac cu gâlme, convinsă că nu voi reuși să transmit ceea ce vreau. În fine. Încerc.
Sunt multe multe lucruri care se leagă așa frumos în viața mea... doula - Pavel - grădinița - Concept Continuum - alăptare - Lamaze - familie - AP - comunitate... multe și greu de împărtășit.
Sa detaliem putin măcar o parte din această înșiruire, că altfel nu are nicio noimă. Cu grădinița e Pavel, care din decembrie deja merge conștiincios în fiecare zi. E o grădi frumoasă, un loc cald cu oameni așișderea. Chiar dacă e micuț, cred că cel mai mic de acolo, nu am niciun dubiu că e în regulă cu el. Și aici vine poate paradoxul (pentru unii care nu au înțeleles cum stă treaba cu AP-ul, adică cu attachement parenting-ul). Cred că, pe lângă niște caracteristici genetice ale lui( deci faza cu așa e felul lui), Pavel stă acolo și a îmbrățișat atât de ușor această schimbare de ritm tocmai pentru că l-am crescut cât de AP am știut - faptul că l-am alăptat la cerere (încă o fac), faptul că am încercat mereu să îi răspund nevoilor de a fi aproape, de a fi cu mine mereu, oriunde, oricând, faptul că l-am respectat și l-am tratat mereu ca pe un egal, chiar și faptul că am co-sleep-uit (încă o facem), toate astea l-au făcut cred să aibă încredere că poate să zboare, că cuibul lui nu pleacă nicăieri, că locul lui e la fel de cald iar laptele lui e la fel de mult și de bun.
Încă din prima zi a uimit pe toată lumea... la masă. Mănâncă super-bine, chiar cu supliment adeseori, mănâncă singur, cu lingura și furculița de om mare. Paf! A căzut și mitul cum că ăștia alăptați sunt mofturoși și sclifosiți când vine vorba de mâncare.
Păi și cu laptele? El e pentru acasă, e tot la cerere și cere destul de des. Dacă însă nu sunt, no problem, se poate și fără.
Să vă zic și de întoarcerea de la grădi: să face în fix două feluri - purtat în spinarea mea atunci când mă grăbesc și pe jos, cu opriri muuulte, la fiecare mașină, fiecare cățel sau pisică, fiecare baltă. Cum aș putea să le explic binevoitorilor care se găsesc să îi spună să se dea jos din spinare că e mare cum că așa purtat e mai ușor pentru mine nu pentru el? Nu cred că ar pricepe...

Gata. Atât pentru acum. Vă las cu un citat dintr-un articol despre cartea mea preferată, Conceptul Continuum - "Sugarii ai căror necesităţi sunt îndeplinite conform conceptului “continuu” din perioada timpurie de sugar mic (ţinut în braţe) cresc cu o mai mare stimă de sine şi vor fi mai independenţi ca şi cei a căror plâns rămâne fără răspuns pentru că părinţilor le e frică să nu-i răsfeţe sau să nu devină prea dependenţi."

Prima

..."Mami, să știi că mie îmi place de Eva, chiar atunci când are nasturi.( Fobia lui pentru micile obiecte nevinovate se menține)."

..."Mami, Eva e fetița mea."

..."Mami, Eva e o prințesă, iar eu sunt un prinț.... Oare cum pot să fiu eu prinț dacă sunt pompier?"

La grădinița Waldorf, zilele de naștere să sărbătoresc ca nicăieri în altă parte. Sărbătoritul e regele, primește o coroană aurită și o pelerină. El trebuie să își aleagă un înger, să-l aleagă pe Soare și pe Lună. Pentru el a fost simplu: Eva a fost îngerul lui, restul nu a mai contat.

A fost prima ocazie să o vedem și noi pe Eva. E o fetiță aparte. E o fetiță cu nevoi speciale. Bunica ei stă mereu cu ea la grădiniță.

După ce s-a întors ieri de la grădi, Matei ne-a spus din nou ..."Mami, tati, mie îmi place mult de tot de Eva."

Doamne, ce copil minunat mi-ai dat! Îmi doresc să rămână la fel de deschis la minte și la suflet ca și acum.

De final

Mi-au plăcut mereu sfârșiturile de an, deși noaptea de revelion a fost mai-mereu sub așteptări. De fapt greșesc - așteptări nu mai am demult în privința ei.
Mi-au plăcut sfârșiturile de an tocmai pentru că ele sunt momentul ăla magic când șarpele își înghite coada. Când schimbăm trenul, când lăsăm bagajele și o luăm din loc mai ușori. Sau așa ar trebui să fie. Nu? Dacă mă gândesc, treaba asta se întâmplă, la dimensiuni minuscule, odată cu fiecare răsărit. Mi-ar plăcea mult să îmi amintesc mereu lucrul ăsta. Să mi-l amintesc seară de seară, când mă duc la culcare.

Că 2012 a fost un an greu de tot pentru mine, asta știți deja. Un an cu o mare pierdere. Un an care m-a apăsat, m-a lovit, a dat cu mine de pereți. Lunile astea din urmă au săpat destul de adânc în mine niște răni adânci. De când a murit tata încerc să mă adun, câte puțin în fiecare zi. Dar serile mă rup, vă spun. Serile, când mă întind să îl adorm pe Pavel, mai devreme decât vreau eu să adorm. Și stau cu ochii deschiși în beznă, așteptând să aud respirația regulata, prevestitoare de somn. Ei bine, atunci mă atacă. Atunci se îngrpmădesc toate gândurile pe care nu vreau să le gândesc. Se îngrămădesc toate, pentru că sunt sătule să stea închise în cufărul-cu-amintiri-dureroase, acolo unde le țin eu peste zi. Of. Și ies multe-multe, că mi-e și frică acum să le privesc, așa la lumina zilei.

Când îl culc pe Matei însă, mă vâr cu el sub plapumă și spunem rugăciunea. O rugăciune inventată de mine, cu care îl rugăm pe Doamne-Doamne să fie cu noi în fiecare clipă, să ne păzească de cel rău și să ne ajute să ne fie bine unul cu altul. Și apoi încă ceva: ceva ce începe cu "Doamne Doamne te rog mult să ai grijă de: ..." și continuă cu toți cei pe care îi purtăm în gând și suflet. E partea preferată a lui Matei, îi place să adauge oameni noi, prieteni mari și mici.

Mi-a plăcut atât de mult faptul că, chiar dacă a murit, Matei nu l-a scos pe bunicul de la Cluj din listă, ci doar a schimbat formularea "Ai grijă Doamne și de bunicul de la Cluj care a murit" Da, e un copil de cinci ani, dar știe instinctiv că moartea nu e un final, că bunicul mai are nevoie de ajutor și acum. Mie îmi dau lacrimile de fiecare dacă când îl aud.

Bun, acu gata cu tristețurile. Să zic și ce îmi doresc de la 2013, pe lângă sănătate la toți ai mei. Îmi doresc să fac pace cu mine, să mai omor din balauri, să mă înțeleg și să mă accept așa cum sunt. Și să mi se concretizeze acele planuri care îmi sunt cu adevărat de folos:)

Un an bun vă doresc.

Am fost și eu în vizită

Presupun că aceasta e cea mai întârziată reacție la evenimentul organizat de Medlife, cu ocazia sărbătoririi celor 10 000 de bebeluși născuți acolo. Am ajuns acolo, invitată de Mămica Urbană, împreună cu alte bloggerițe de soi (toate mai conștiincioase decât mine). Mărturisesc că am mers mânată de o super-curiozitate, experiența mea cu privatul fiind nulă, dorind să aflu(în secret) și dacă mă primesc acolo în calitate de doula. Nu că aș avea vreo naștere pe țeavă acolo, ci doar așa, pentru viitor. Din povești de pe la lume adunate, accesul unei doula în cazul unei maternități de stat este foarte puțin probabil, așa că îmi îndreptam speranțele înspre privat.

Pentru mine personal Medlife are o mare bilă albă, pentru rolul jucat în organizarea evenimentului din septembrie cu Michel Odent. Mi se pare că cei de acolo lucrează susținut la schimbarea imaginii pe care o are lumea atunci când vorbește de nașterea în sistemul privat, imagine care implică obligatoriu cuvintele "cezariană" și "lapte praf". Faptul ca ei (conducerea, PR-ul) doresc o schimbare mi se pare un lucru grozav, rămâne doar să aud feed-back-uri pozitive de la mamele care vor naște acolo. Să nu rămână totul la stadiul de promisiuni și lucrături piaristice adică. Să aud povești despre mame la care li s-a respectat eventualul plan de naștere, mame care au fost învățate cum stă treaba cu alăptarea, mame care pot recomanda Medlife nu doar pentru curățenie și liniște, ci pentru că au avut nașterea pe care și-au dorit-o. Eu mă tot întreb de ce nu poate fi și aici la fel ca la Eva - Brașov? Doar cunosc o mulțime de cazuri de femei care au fugit sa nască acolo... E clar ca există cerere și pentru natural, nu doar pentru cezariană. Știu că ea este foarte dorită, dar de ce nu e oare ascultat domnul Ionel, directorul de la Brașov, când le sugera colegilor lui "să se mai și abțină" cu intervențiile?  Să fie buni, să fie pregătiţi, dar să se abţină.

Stop! Să încep totuși prin a face prezentările, să înțelegeți de cine e domnul de mai sus:

Întâlnirea/eveniment  i-a avut ca vorbitori pe Dl. Nicolae Marcu, Director General MedLife, Dr. Aurel Ionel directorul clinicii Eva din Brașov, Margareta Albici, managerul spitalului din București și Roxana Voloșeniuc, redactor-șef la Elle și mama care-a-născut-la-Medlife, plus o doamnă medic neonatolog. Pentru că am fost atât de înceată în reacție, mi-e greu să vă enumăr acum topicurile atinse în discuție, nici nu aș fi vrut neapărat să fac asta, au fost fete-bloggerițe care au făcut asta mai bine decât aș putea să o fac eu. Vă mărturisesc faptul că, pentru mine, prezența și povestea Roxanei Voloșeniuc a fost edificatoare pentru tot ce urma să fie acea întâlnire. M-am simțit brusc o intrusă în lumea aceea a privatului, a saloanelor de lux, eu care am considerat condițiile de la Cantacuzino excelente, pentru simplul fapt ca eram doar trei în salon și că aveam copilul lângă mine, o upgradare maximă față de Giuleștiul de prima dată, unde eram nouă în salon și mergeam la alăptat din trei în trei ore.Mi-am dat brusc seama că nu mă încadrez deloc în target, că ei răspund acolo unor cu totul alte feluri de nevoi decât aș fi avut eu vreodată. Nu că nu aș fi apreciat luxul, dar nu l-aș fi pus niciodată pe primele locuri pe o listă ipotetică a lucrurile pe care mi le-aș fi dorit în preajma nașterilor mele. Acolo se găsesc lucruri atât de greu de găsit la noi, dar atât de normale în simplitatea lor - vorbesc de siguranța, intimitatea, căldura atât de încurajate de Odent, atât de importante în bunul mers al lucrurilor.
E atât de delicat și complicată treaba cu nașterile... Mentalități care trebuie schimbate, munți ce trebuie dărâmați. Reconstrucție. 

Greu. E greu chiar și să pui degetul pe răni... Pentru că lucrurile trebuie să o ia pe altă cale și la gravide, ca și la ei. Știu că deocamdată mentalitatea lor, a medicilor e să asigure un serviciu medical de cea mai înaltă calitate, prin care să câștige încrederea gravidelor... Ei spun că asta li se cere, nu îmi dau seama încă cine ar trebui să le explice femeilor că ele sunt create capabile să facă față unei nașteri prin propriile puteri, că nu au nevoie de nimic la o adică, nici de peridurală, cu atât mai puțin de ghionturile date de ocitocina mult - folosită.
Revenind la discuție, s-a vorbit despre treburi grele, ca VBAC, sau nr maxim de cezariene, despre prematuri și șederea în post-operator.Pentru că fetele din public au fost foarte bine informate, discuția a fost una consistentă, din care au avut toți participanții câte ceva de învățat, și noi dat și ei - specialiștii, zic eu.
Închei acum cu o chestiune arzătoare pentru mine: închei într-o notă optimistă, cu promisiunea doamnei  Margareta Albici că mă va primi pe post de doula când voi solicita asta:)

Despre feelinguri

Că evenimentele prin care am trecut în ultimele luni și-au lăsat urme adânci în mine, cred că e de la sine înțeles. Eu vreau să le accept, să nu îmi bag suferințele, angoasele, tristețile sub covor. Vreau să repar ce e de reparat, să vindec ce se poate, să le întorc înspre bine pe unele. Muncă multă îmi propun, dar nu e vreme de pierdut! Avem viața asta atât de frumoasă de trăit, încât ... e păcat.

Îmi trebuie oameni frumoși, solari, luminoși în jur, nu ca să le fur energie, ci ca să mă contagiez cu binele.
Da, asta e una din revelațiile pe care le-am avut (din nou):) Mda, știu, revelațiile vin o singură dată, însă mă folosesc de cuvântul ăsta pentru că se potrivește, am avut-o la un alt nivel cumva, am simțit-o visceral, am vânat-o la mine și la cei ai mei apropiați.

Vorbesc aici de faptul că sentimentele sunt contagioase. Fie ele bune sau rele, fie că ne dăm seama sau nu, ele se agață, le preluăm. Dacă, în cazul copiilor, ele se oglindesc în forma lor brută, imediat, fiind ușor de identificat momentul și locul contagierii, la noi adulții, lucrurile sunt mai complicate, ele se camuflează, necesită parcă timp de coacere, își schimbă forma și ajung de multe ori să ne deruteze.

Cumva, totul a pornit de la Odent, care ne-a explicat cât de contagioasă e adrenalina și cât de mult rău face ea oriunde în preajma unei femei în travaliu. Să nu mă înțelegeți greșit, adrenalina nu e un hormon "rău" așa la modul absolut, e însă antagonic occitocinei, principalul hormon responsabil cu contracțiile, deci cu nașterea.

Iar am ajuns la Odent:) Să mă scuzați, dar e încă atât de prezent în gândurile/planurile mele de viitor...

Mergând cu raționamentul mai departe, mi-am dat seama cât de greu e să trăiești frumos într-un oraș precum Bucureștiul. E greu, pentru că se agață de tine toată energia din jur, tot stressul, toată încrâncenarea, toată tristețea și nefericirea celorlalți. Da, poți să te protejezi, dar e al naibii de obositor să fii nevoit să faci mereu asta. Chiar nu poți lăsa deloc garda jos... Și vii apoi la copiii tăi curați cu toate astea, vii și nu mai știi să le dai ce ai fi vrut să le dai, să primești ce ai fi vrut să primești.
Și ajungi să îi rănești pe ei și așa să te rănești și pe tine.

Un sfat, că trebuie să închid: de câte ori veniți de afară, dezbrăcați-vă de hainele de stradă, lăsați-vă pantofii la intrare, spălați-vă pe mâini și pe față și... închideți puțin ochii, măcar cinci minute. Așa, ca un fel de reset al gândurilor. Și încă o recomandare: nu continuați acasă treburile de la serviciu, vă faceți rău vouă și celorlalți. Cum? Nu puteți? Încercați măcar, sau faceți-o în cunoștință de cauză, luând în calcul consecințele acțiunilor voastre...