Miculstudio Goes Public!

Micul meu proiect foto a prins curaj, s-a lansat pe facebook și a început deja să adune fani!

Puteți veni și voi și...spuneți mai departe:)

Dacă totul va merge bine, săptămâna viitoare vom avea o față mai profi cu logo, sait , etc.

Micul Buddha

Alături de pasiunea nebună pentru trenuri, am identificat o alta: mămăruțele (aka gărgărițele), pe care le caută prin toate carțile din biblioteca personală..
Apropo..ați observat că în fiecare carte pentru copii apare măcar o dată o mămăruță?

Ieri după-masa, după ce am inventariat de trei ori la rând toate mămăruțele din toate cărțile, m-am gândit că îi va face o mare plăcere să le vadă animate, așa că am văzut toate filmele cu ladybugs din seria de filmulețe "Minuscules".

Apetitul lui însă nu a fost satisfăcut, așa că am început să vedem și filmulețele cu celelalte specii de insecte.

Totul a decurs excelent, încântarea a fost maximă. Până la filmulețul următor:



...ei bine...în momentul în care a trecut mașina peste cutia cu cuburi, Matei s-a pus pe un plâns disperat. S-a liniștit doar când i-am arătat că furnicuțele nu au pățit nimic.

Reacția lui m-a pus pe gânduri.

Mi-am dat seama că are un simț foarte fin în ceea ce priveste violența, sub orice formă a ei și reacționează imediat.

Până acum am încercat să reduc contactul lui cu televizorul, o sursă foarte parșivă de violență camuflată. Chiar și desenele cu Tom și Jerry mi se par violente.

Dar stau să mă gândesc: Oare e bine așa? Oare nu risc să trimit în lume un copil prea sensibil, neadaptat la realitatea din jur, destul de violentă cam peste tot.

Violeta duce...

Prima noastră metodă de reciclare o implica pe Claudia și al său copacdehârtie. Era destul de anevoios, doar nu o puteam convoca la fiecare sacoșă cu hârtie și carton adunată. Trebuia să adunăm o cantitate serioasă, care presupunea invariabil blocajul balconului. Dar ne-a prins pe amândoi, ne-a intrat rapid în sânge. Ștefan era atât de obsedat, încât arunca la reciclat până și biletele de autobuz folosite...

Asta se întâmpla prin 2007, înainte de Matei.

Între timp, ne-am mutat în casă nouă cu balcon mai cuprinzător, au apărut și tomberoanele în trei culori, așa că am instalat la buza balconului două recipiente mari (unul pt plastic și altul pt hârtie).

Când le umplem, o dată la săptămână, mutăm conținutul în câteva sacoșe, luăm și sticlele și o pornim agale spre cele trei containere colorate împingând și căruciorul cu Matei, bineînțeles.

Îi știți pe oamenii străzii care umblă cu tot felul de sacoșe și cartoane, așezate ocazional pe câte un cărucior? Ei, așa cred că arătăm și noi.

Departe de a fi o corvoadă, operațiunea are mai degrabă aerul unei distracții, mai ales în momentul lansării sticlelor.

Surprinzătoare însă mi se pare reacția lui Matei, în momentul în care găsește un pet prin casă. Îl duce în bucătărie și se cațără pe el, în încercarea de a-l turti. Asta e parte pe care o consideră el cea mai distractivă din operațiunea "reciclarea".
După ce reușește cât de cât, mă ia de mână și mă duce la ușa de la balcon, pe care o țin închisă cu cheia, din motive pe care le bănuiți.

Îi deschid, iar el pune flaconul turtit în recipientul corect.

Aș vrea să povestesc asta tuturor celor care privesc cu circumspecție colectarea diferențiată, pentru că li se pare mult prea dificil.

Cât de greu poate fi dacă și un copil de doi ani, care nu știe să spună mai mult de zece cuvinte, a învățat să o facă?

Un "Tei" dar fără pupăză

A răsărit în vocabular, împreună cu "teiu". S-a alăturat lui "ma-ma" și "ta-ta" care sunt folosite într-o mulțime de situații și contexte și definesc aproape toate lucrurile înconjurătoare.

Dacă nu v-ați dat încă seama, el e "Tei". Câteodată spune asta dacă îl întrebi cum îl cheamă, dar folosește cuvântul mai ales dacă îl întrebi cine e într-o fotografie, unde apare deobicei alături de mami sau de tata.

Cât despre "teiu", aici e vorba de pasiunea lui cea mai cea. Trenurile. Chiar nici nu s-a plictisit să stea în el o noapte întreagă și încă osutădouăzecișicinci de minute întârziere..Am impresia că trebuie să îi mulțumesc lui Thomas pentru asta!

În altă ordine de idei, am fost la Cluj pentru mami, am vrut să fac circa omieosută de lucruri, dar am reușit doar jumătate...Să nu vă supărați, revenim la Cluj la sfârșitul lui februarie:)

Aproape un an

...a trecut fulgerător de repede și mi-e dureros de dor de ea. Aș vrea să fie aici, să râdem de năzdrăvăniile lui Matei, să guste din mâncarea pe care am învățat să o fac, deși chiar nu mă vedeam în stare, să mă susțină în proiectul meu foto.

Nu cred că rănile astea se vindecă în timp, atâta doar că ne învățam noi cu ele, deși vă mărturisesc că încă nu pot să mă uit la pozele cu ea fără să mă bușească plânsul.

Noroc că cred în existența Raiului, noroc că o simt mereu aproape și cumva știu că face toate lucrurile de mai sus.

Vă conjur să vă apreciați părinții, să faceți tot posibilul să știe cât de mult îi iubiți și cât de importanți sunt pentru voi!

Spicuiri sau momentul adevărului

Pozele de la prima ședință foto, care de fapt au fost două. Fără schimburi de toalete sau alte artificii, doar fun fun fun:))) Toată lumea s-a distrat grozav și nu s-a supărat nici pe Matei, care apărea în o grămadă de cadre, când nu te așteptai.

Scurte

** Aproape de stația de la Armenească, dacă ești foarte vigilent, poți să vezi un papagal viu enorm, foarte frumos colorat, care are o cameră doar pentru el, la parterul unei case. Îl văd mereu cocoțat de grilajul ce protejează ușa, rozând tencuială. Cred că se simte singur în camera goală...dacă ar sta măcar pe marginea ferestrei, să se uite la mașini și la oameni.

** După un moment de neatenție, l-am găsit ronțăind un marker permanent NEGRU...Se pare că suntem arestați la domiciliu, până voi descoperi metoda magică de curățare a bărbii negre astfel formate...și noroc că nu are obiceiul să scoată limba la oameni.

** Mega Image e singurul magazin unde am găsit pungulițe parfumate pentru împachetat scutece folosite. Sunt extrem de utile, nu mai sunt nevoită să ies pe balcon pentru a arunca obiectul "mirositor" la gunoiul special amenajat acolo. Le recomand și vă întreb dacă ați mai găsit pe undeva.

**Ieri am inaugurat studioul, printr-o ședință foto organizată ad-hoc, cu trei copii și trei mămici. A fost un succes total. abia aștept să îl mai folosesc!

Am o curiozitate

Am primit cu întârziere câteva pozne de la Predeal și nu mă pot abține să nu le fac publice...îmi plac prea mult!

Eu spun că arată foarte promițător, abia aștept să îl pun pe schiuri!

Voi de la ce vârstă ați făcut acest pas?

Ca începător la 30 de ani am fost permanent umilită de schiorii toddler, care mă depășeau în trombă:))

Ca'ntre bărbați

Crește sub ochii mei. Se transformă, devine din ce în ce mai complexă, mai specială.

Eu, ca o mamă exaltată ce sunt, îl pup toată ziua, îl strâng în brațe, îl alint de dimineața până seara. Deh, nu mă pot abține... mărturisesc. Prezența unui bărbat în universul copilului mi se pare capitală, altfel riscă probabil să se transforme într-un mic "Goe".

Ștefan e mai rezervat în manifestări, mai atent la alinturi.

Dacă, până nu demult, Matei răcnea din toți rărunchii dacă dispăream din raza lui vizuală, acum îl caută mereu pe tata. De multe ori, când se trezește din somnul de amiază, primul lucru pe care îl face/zice e să-l caute pe el, să vadă dacă a venit acasă.

Am constatat că funcționează până și replica "Hai să mergem acasă că ne așteaptă tati" și asta în condițiile în care trebuia să fug prin tot parcul să îl recuperez și ne făceam ieșirea de cele mai multe ori în urlete.

Cred că l-a cucerit definitiv în ziua în care l-a dus la gară cu metroul ca să vadă trenurile. Au plecat pe un frig de înghețau pietrele, pe înserat. S-au întors vreo două ore mai târziu, cu mâinile și urechile înghețate dar cu gura până la urechi, făcând "U... ci ci".

Fast Forward (FF)

Se apropie cu pași repezi aniversarea. Doi ani, deja! Nu știu cum au trecut... În viteză, bineînțeles.
Este din nou, vremea marilor decizii. Din nou, este nevoie de curaj. Mult. Și de șansă.

Și asta pentru că vreau să o pornesc pe cont propriu, acum în zile de criză. Fără șefi. Fără rutină.

O fac în primul rând pentru mine, pentru că simt că-l supăr pe Șeful Mare dacă nu folosesc darurile pe care mi le-a dat. În plus, asta știu eu să fac cel mai bine. E cu patalama, cu facultate, cu master. Este mai mult decât o simplă pasiune, chiar dacă o consider o mare joacă.

Cu ajutorul lui Ștefan, lucrurile prind în sfârșit formă. "Micul Studio" își va deschide porțile în curând. E locul meu de joacă, în care vă voi primi pe toți cu drag, în special pe cei mici. Chiar dacă mai avem de lucru la detalii, suntem liniștiți pentru că stăm foarte bine la capitolul căldură și entuziasm.

Am doar o rugăminte: să îmi țineți pumnii, am mare nevoie!

Bineînțeles, Matei e ajutorul nostru principal.

Așa:

sau poate așa:

O altă restanță

Se pare că mi-au rămas tot felul de treburi nerezolvate de anul trecut. Iar ca să încep ceva nou, simt nevoia să fac tot ceea ce nu am reușit în ultimul timp.

Așa că, iată cum am văzut eu Talciocul Urban de la Verde. Sincer abia aștept continuarea.







Și încă câteva, aici.

Povestea celor patru Spiriduşi

Niște prieteni dragi de la Cluj au scris o minunată poveste de Crăciun. Știu că e târziu acum, dar îmi place atât de mult încât simt nevoia să o împărtășesc cu voi.

Ea se numește "Povestea celor patru Spiriduşi şi a Prinţesei din Stejar" și sună cam așa:

Nu demult, nu departe, într-un luminiş din Pădurea de Zahăr Candel trăiau patru spiriduşi: Marcu, Ada, Maia şi Matei. În fiecare dimineaţă, cei patru se ridicau din frunzele de stejar în care dormeau, se spălau pe ochi cu roua limpede şi strălucitoare care se lăsase de dimineaţă şi porneau la joacă. Toate vietăţile din luminiş se bucurau de vederea lor. Văcuţele care păşteau pe dealuri le dăruiau câte un bol de lapte proaspăt, albinele îşi scuturau aripile şi picurau miere ca să le îndulcească laptele, iar lanurile de grâu, aruncau în sus, ca într-o ploaie inversă, cu boabe fine de griş pe care spiriduşii noştri se amuzau nespus să le prindă în boluri. Apoi, deja uşor osteniţi de atâta zbenguială şi mai ales înfometaţi, se aşezau pe ramurile groase ale Stejarului Uscat şi înfulecau pe nerăsuflate.

Dacă v-am trezit interesul, o puteți citi pe toată, aici.

Mulțumim Stanca & Co!

Pentru început

E lunea aceea de care mă temeam, când trebuie cu toții să ne întoarcem la normalități. Gata cu sarmalele, gata cu cadourile, cu zilele de vacanță în trei...nasol momentul, aș fi tentată să spun.

De fapt chiar nu am de ce să mă plâng, a fost grozav! Mai mult, chiar iubesc începuturile, mi se par pe cât de utile pe atât de binevenite.

Bineînțeles că mi-am facut și eu planuri mari și frumoase pentru anul ăsta. Mărturisesc însă că nu îmi place să le spun cu voce tare. Mi se pare că deja le pun în pericol să nu fiu în stare să le duc la bun sfârșit...ce? am spus planuri? am greșit...ele sunt mai mult dorințe. Asta pentru că niciodată nu am fost în stare să mă țin de o planificare pe termen lung și mediu.

Oricum, sunt încântată. E ca și cum mă așteaptă o filă nouă, curată, pe care să înșir câte-n lună și în stele.

Bine v-am regăsit! Vă doresc un an mai ușor și mai plin de lucruri frumoase.

Iar la final, o imagine nemuritoare cu gașca de la munte: