Despre nimik

Sau despre... bucuria descoperirii prietenei cea cu nouă vieți, despre antrenamentele pentru mersul de-a bușilea sau pur și simplu, despre bucuriile mele cotidiene, care mă fac să mă consider cea mai norocoasă mamă din lume...





Noul meu super-aparat foto, mă lasă să și filmez - așa se explică abundența asta de imagini filmate. Sper să nu vă obosesc:)

Diversificarea - Our Way, The Hard Way

Cu riscul de a plictisi, voi detalia puțin subiectul "murdar" al diversificării. La fel ca și în cazul dormitului și când e vorba de mâncat/mâncare, îmi vine să spun că singura regulă...e că nu sunt reguli. Vă veți gândi probabil că am luat-o pe ulei, că exagerez ca de obicei. Da, probabil că exagerez puțin - doar există atâtea și atâtea articole și tabele cu ordinea în care trebuie date alimentele, cu vârsta de la care ele pot fi introduse, cantități, nevoile copiilor, etc. Sunt informații utile, pe care e bine să le știm însă nimic nu ne poate pregăti cu adevărat pentru realitatea atât de personală a fiecărui copil.

Pentru că pe mine m-a pălit rău amnezia legat de acest subiect, m-am trezit că trebuie să îi dau de mâncare lui Pavel fără să mai țin minte nimic de la Matei, nimic mai mult decât faptul că nu am avut nicio problemă și că a mâncat orice i-am dat. Un pic cam vag, nu? Mda, așa mi s-a părut și mie, așa că m-am pus pe citit, am mers chiar și la un curs pe tema asta.

Înainte însă, am descoperit conceptul de "auto-diversificare" și am fost extrem de încântată. Mi s-a părut grozavă ideea de a merge pe instinctul copilului și pe ideea că ne auto-diversificăm nu atât ca să creștem în greutate sau să dormim legat noaptea, cât să ajungem la un an să mâncăm alături de familie, mâncarea comună.

Semne că alimentele vor fi bine primite am avut destule, Pavel chiuia ori de câte ori îi întindeam o bucățică de pepene sau de piersică și îl lăsam să le soarbă puțin. Mă gândeam că va fi ușor, poate mai ușor ca prima oară.

Cursul acela mi-a prins foarte bine, nu atât pentru că am învățat ce să îi dau de mâncare, ci pentru că mi-a confirmat niște gânduri pe care le-am avut, mai bine spus niște presimțiri legate de subiect. Nu intru în prea multe detalii, pot spune că cel mai important e să fi maleabilă și relaxată. Cumva, imaginea pe care o am eu în minte când mă gândesc la un copil care mânâncă are mai multe în comun cu ulița bunicilor decât cu laboratorul de biologie în care a lucrat mama mea în spital. It makes any sense?

Iar Pavel( of cât îl iubesc, ce minune mi-a dat Dumnezeu!) mi-a trântit(din nou) cea mai bună lecție. Pentru că, pe cât de mișto mi se părea mie treaba cu auto-diversificarea, pe atât de complicat și messy mi se părea. Iar pentru că viașîța mea domestică e oricum super-complicată, am zis că voi combina puțin treaba, îi voi da și fructe în mână, dar și pireuri combinate cu tot soiul de legume, păstrate la congelator cu etichiete, ca să nu trebuiască "să gătesc" în fiecare zi.

Însă planurile mele au eșuat lamentabil, Pavel trăgea niște răgnete care nu lăsau loc de interpretări, imediat după primele trei lingurițe din "delicioasele" amestecuri. Nici m[car fructe blenduite nu voia să vadă - deci pere, pepene, banane, piersici etc - le mânca sub formă de felii adevărate, dar când le combinam și le amestecam îmi dădea peste mână și se apuca de plâns.

Mă gândesc că altcineva în locul meu s-ar fi gândit că trebuie întârziată introducerea alimentelor, că probabil că nu e încă momentul. M-am gândit și eu așa, dar a trebuit urgent să îmi revizuiesc părerea când l-am văzut cum salivează la mâncarea noastră. Și nu numai că saliva, dar se arăta profund jignit că lui nu îi dau nimic. Era o mare problemă, ținând cont că el a participat pasiv la mesele noastre, încă de la începutul vieții lui. Chiar nu aveam ce face, nu aveam unde să îl las nici când mâncam și nici când găteam.

Și am decis că e momentul să fiu curajoasă; i-am dat să guste o linguriță din supa noastră de fasole verde. Încântare maximă. I-am dat o păstaie în mână, a molfăit-o cu entuziasm. A doua zi, legume la wok cu condimente. Multe condimente. Pavel a primit și el, aceeași încântare.

Evident, cantitățile pe care le mănâncă el sunt mici, e vorba de câteva bucăți sau lingurițe. Ideea e că mâncarea are gust de mâncare gătită, cu ulei de măsline, cu chimen, curry, cardamon, piper. să nu uităm de ceapă și de usturoi, care ne plac la nebunie(nouă adulților + Matei). Așa că mesele lui seamănă deja foarte bine cu ale noastre, nu a trebuit să modific prea mult, noi oricum mâncăm destul de light, a trebuit doar să reduc drastic din cantitatea de sare pe care o cam puneam eu.

Fructele zilnice le mănâncă în continuare în stil propriu, cu mâna lui, ne-mixate, ne-combinate, cu multă mizerie în jur.

Singura noastră problemă e cu Matei, care nu suportă să îl vadă pe Pavel murdar-murdărindu-se cu mâncare. Începe să protesteze și să mă pună să îl șterg. Nu mă întrebați de unde a apărut asta, nu am idee.

În concluzie, metoda noastră e una complicată dar și simplă, e cu instinctul lui dar și al meu, e cu mâncat cu mâna(a lui sau a mea) fără linguriță, care mai mult ne încurcă.

Postarea asta nu se vrea o recomandare pentru nimeni, e doar povestea noastră, deși ar mai fi multe de spus.

Și un filmuleț cu deja celebra piersicuță. E printre puținele chestii care îmi permite și să fac altceva în timpul festinurilor pavelești...

Cum stă treaba deocamdată

Atenție la toate trei finalurile:)

Enjoy!









Dar altfel, sunt promițătoare, zic eu - Pavel e fascinat de Matei, Matei îl tratează pe Pavel cu o oarecare îngăduință...nu?

Rețete

Am tot citit în sus și-n jos despre o carte minune de 457 de pagini parcă, ce îți spune care e secretul somnului la bebeluși. Of, dar ce mi-ar plăcea sa îl aflu, nici nu știți. Păcat că nu cred că există așa ceva(un secret sau mai multe).

Și mai știu un lucru: că mie nu îmi ies deloc chestiile astea cu dresajul, fie și el unul soft, tot dresaj îl consider.

Să vă spun cum stă treaba la Pavel ziua: doarme de mai multe ori, somnuri scurte, de jumătate de oră. Cam una la două ore de veghe. Dacă e să mă iau după ce zice cartea aia, astea nu s-ar pune deloc , nu ar fi complete. Cam nasol atunci. Hmm. Cred că, cel mult, poți spune că e nasol pentru mine, că nu am timp deloc să fac nimic, abia adoarme că hop se și trezește.

Da, ăsta e lucrul care mi se pare ok la cartea aia, că înainte de toate te pune să te gândești la motivele tale reale pentru care vrei să dresezi copilul: ca să-i fie lui mai bine sau ca să îți fie ție mai simplu. Te poți gândi că e același lucru, că dacă ți-e ție mai bine, atunci îi e și lui, că te are veselă și mulțumită pe tine. Asta nu ar fi neapărat un lucru rău, să dorești să îți faci ție viața mai ușoară. Problema zic eu că e alta - ce te faci dacă aplici regulile și nu îți iese? Nu ajungi cumva să crezi că e ceva în neregulă cu puiul tău? Nu o să ai tendința să spui că e rău că nu doarme la program? Nu te vei enerva că eforturile tale nu au dat roade? Ba eu cred că da.

Eu zic așa - în loc să căutăm rețete, mai bine să ne "ascultăm" puii. Sunt de acord, să nu îi supra-stimulăm, să nu îi hârșâim când sunt obosiți. Dar de aici și până la "a-i pune la somn" numai pentru că e ora "n", mi se pare cale lungă. Oricum, eu nu înțeleg cum vine treaba asta cu "pusul la somn" pe timpul zilei. Ce ar trebui exact să fac?

Cred sincer că nu numai că fiecare copil e altfel, dar și că fiecare zi e diferită, așa că chiar nu pricep ce anume vrem noi să nivelăm aici.

Și chiar dacă îmi asum întru-totul acest fel de a vedea lucrurile, permiteți-mi din când în când să mă plâng de oboseală, nu înseamnă că țin morțiș să scap de ea. E exact ca și faza cu durerile nașterii - eu una am țipat destul de tare atunci, dar zău dacă nu m-ar fi enervat amarnic să vină cineva să îmi facă o peridurală, așa ca să nu simt ce se întâmplă cu mine.

Mda. Iar mi-a ieșit o postare dezlânată, care cuprinde numai jumate din ce aveam de zis. Promit însă că o să mă fac mai coerentă și mai deșteaptă imediat ce o să o ia mai încet Pavel cu trezirile nocturne! :)

Later edit: Parcă pentru că vrea să îmi dea dreptate, Pavel doarme de vreo oră jumate, chiar de când m-am apucat de scris aici...mersi puiul meu!

Second day edit : Recomand articolul unei alte Raluci, care atinge exact aspectele care m-au intrigat și pe mine și m-au determinat să scriu postarea asta.

Amnezia

Nu știu exact cum funcționează treaba asta cu amnezia, dar pot să spun doar că mi se pare extrem de utilă. Auzeam spunându-se că voi uita cât de tare doare. Imediat după ce am născut prima oară, mă gândeam că nu voi uita așa ceva. Ei bine, am făcut-o, că altfel nu îmi explic cumde m-am apucat să repet experiența. Evident, am uitat și de data asta.

Am uitat și cum e să te trezești de n ori pe noapte, am uitat și cum e să nu ai timp nici să mergi să faci un pipi.

Știți însă ce nu am uitat? Nu am uitat lucrurile care țin mai mult de instinct decât de memorie: nu am uitat cum să îl pun la piept, nu am uitat cum să îi înțeleg plânsurile, nu am uitat cum să îl fac să râdă.

Iar dacă m-aș fi gândit vreodată că expresia "Been There, Done That" are vreo legătură cu repetarea maternității, ei bine, m-am înșelat groaznic. Uiți și ajungi din nou să te minunezi ce mânuțe mici are, cât poate fi de simpatic când reușește să își bage piciorul în gură... ți se pare din nou cel mai tare lucru din lume faptul că se întoarce de pe o parte pe alta. Din nou ai senzația că trăiești ceva magic, chiar dacă ești mai hârșâită ca prima oară.

Când mă gândesc acum că există mame la care le e frică să îl facă pe al doilea, pentru că au impresia că nu mai au resurse de iubire le-aș spune să stea liniștite că așa ceva nu există. Cumva, îmi imaginez iubirea asta la fel cum văd eu problema laptelui matern - cu cât dai mai mult, cu atâta ai mai mult. Și nu e ca și cum ai reduce rația celui dintâi ca să îi dai celui de-al doilea. Deloc. aș îndrăzni chiar să spun că, de când cu al doilea, a crescut calitatea sentimentelor mele pentru primul: le-am golit complet de egoism. Poți să iubești atât de frumos dacă ajungi să nu îl mai consideri buricul pământului. Cumva, sună ciudat asta, dar nu o pot spune altfel.

Revenind la amnezia din titlu, nu aș spune chiar că a fost totul degeaba și că nu am învățat nimic prima oară. Am învățat ceva extrem de important: am învățat că, dacă eu sunt liniștită și relaxată, totul poate fi muuult mai ușor. Și ăsta chiar e un lucru cam imposibil de atins din prima încercare.

La fermă

Deși e o activitate răsuflată pentru mulți posesori de copii bucureșteni, am ajuns și noi pentru prima oară la "Ferma animalelor", un loc bun de dus copilul, dacă vrei să îl înveți că vacile nu sunt mov ca în reclamele de la tv.

Dintr-o dorință excesivă poate, de a oferi cât mai multe motive de distracție pentru copii, ferma cu multe animale a fost dotată cu un țup-țup imens și cu un bazin cu bile uriașe...Ca urmare, abia l-am convins pe Matei să lase țopăitul și să facă o plimbare în șaua poneiului, activitate pe care nu ar fi găsit-o în celelalte locuri de joacă frecventate on daily basis.

Înainte de plecare și mie mi-a fost spulberată o imagine idilică cu văcuțe păscând pe pajiști verzi la o fermă de lapte( bine - aici era o stațiune zootehnică). Așa credeam eu că sunt crescute vacile care dau laptele-bio mult lăudat, pe care poți să îl cumperi de la dozator... Ei bine, nici măcar un fir de iarbă nu am văzut, iar vacile mâncau mulțumite un nutreț ce mirosea sinistru pentru nasul meu fin de orășeancă crescută la bloc.

M-a liniștit soțul când mi-a spus că pajiști verzi găsești doar la munte, iar vacile văzute sunt niște norocoase, doar trăiesc în aer liber.

Una peste alta, vizita a fost un succes, Matei s-a distrat pe cinste, chiar dacă a plecat de acolo cu imaginea saltelei țupăitoare și nu a căprițelor, iar eu am mai spulberat puțin din vălul ignoranței proprii...

Și niște poze:

Unele altele în imagini

Pentru că tot am auzit la adio că vom avea azi 34 de grade, un fel de caniculă-de-mijloc-de-septembrie, am deschis folderul maaare cu poze din vara asta, ca să îmi amintesc ce bine a fost în deplasare.

Prima imagine necesită puțintică atenție: nu e imaginea unei dezordini, ci a unei construcții extrem de elaborate. Pe mine chiar m-a lăsat paf Matei cu structura lui. Nimic nu e la întâmplare, totul face parte dintr-un plan. Nici nu știu exact la ce să o încadrez, cu ce să o compar. Cert e că ea spune multe despre felul cum funcționează copilul ăsta. Din nou mi-e teamă de sistemul de învățământ(mă rog, de grădiniță) cel atot-nivelator, care va încerca probabil să îl învețe să construiască după regulile simetriei și ale banalului și va vedea probabil construcțiile de genul ăsta ca pe o mare dezordine...



Imagina no 2. Matei s-a împrietenit cu apa! Iupii! După ce, până acum, nici nu vroia să își bage piciorușul fin în spuma mării, spre tristețea noastră, acum lucrurile s-au schimbat: nu îl mai putem scoate din apă. În imaginea de mai jos, e la ștrand la Cluj, un ștrand cu apă rece-rece, care pe el nu îl deranja deloc, din contră. Nu vreți să știți ce bucuroasă am fost când la mare, a călărit valurile împreună cu tati, bineînțeles.



Pe această ultimă imagine am ezitat mult să o pun, îmi promisesem mai demult că nu voi face asta, nu voi pune poze cu copii mânjiți cu mâncare, chiar nu mi se par a fi o priveliște de admirat. Ei bine, nu m-am putut însă abține: Pavel s-a decorat cu un sfert de piersică, pe care a primit-o în mânuță, să o ronțăie el cum poate. Delir total.



Așa că nu e chiar atât de nasoală imaginea? E doar piersică...

Încă un dublu început

Așa cum va fi mereu de acum în colo, astăzi e o zi cu două începuturi, câte unu pentru fiecare fecior. Unul a început a doua jumătate din primul lui an de viață(adică a împlinit 6 luni, asta dacă m-am exprimat prea încâlcit) și celălalt a început o grădiniță nouă, de data asta una de stat, cu vreo 30 de copii în grupă.

Așa cum mă așteptam, ambele începuturi, adunate, mi-au provocat CEVA. Și la ceva-ul ăsta parcă nu mă așteptam nici măcar aseară când m-am dus la culcare ușor emoționată pentru Matei. Ei bine, de dimineață am văzut viața plină de optimism. Mi-am văzut copiii mari, unul stând aproape în funduleț și privind totul cu o privire curioasă extrem de atent și vioi, iar celălalt încercând să negocieze dibaci ce anume va primi cadou cu ocazia acestui început. Nu că i-aș fi pomenit eu ceva legat de vreo recompensă, dar cred că a simțit el că e loc de vreun cadouaș acolo, cât de mic.

Am ajuns la grădi l-am descălțat și a dispărut, de parcă mai fusese acolo de multe ori.Mi s-a părut atât de mare printre piticii de trei ani care nu mai gustaseră din savoarea grădiniței și plângeau disperați după mămicile plecate cu inima strânsă, încât am avut un impuls să vorbesc cu cineva să îl mute la o grupă mai mare, de teamă să nu se plictisească. M-a calmat Ștefan, amintindu-mi că are doar trei ani și șapte luni, nu e chiar atât de mare cum îl văd eu.

Cert e că am plecat liniștită că puiul meu se va descurca, se va adapta rapid. Sper din tot sufletul să nu o dau în bară cu presupunerile mele.

Bun. Să vă spun ceva și de mezin. vă spun că l-am cântărit/măsurat ieri și are 9 kile 100 și 76 de centimetri. Mă bucur că a luat-o mai încet cu kilogramele, nu s-a mai îngrășat în ritmul amețitor al primelor luni. Însă e mare! Mi se pare foarte lung și extrem de greu de manevrat, în sensul că se foiește și sucește înnebunitor de mult. După zece minute cu el în brațe, mă simt ca și cum aș fi făcut o oră de sală combinată cu aerobic. Mă dor toate, brațe, abdomen, spate.

Cum vă spunem, am început și diversificarea încet-încet. Iar nu am chef să scriu despre asta, tot ce vă spun e că seamănă cu Matei și mănâncă orice îi dau. În cantități mici, fără să îl prostesc în vreun fel ca să deschidă gura. E bine, spun eu, chiar nu vreau să fac un stres din mâncare.

Nu mă pot lăuda cu felul în care doarme nopțile. Sau zilele. În continuare se trezește destul de des noaptea, iar ziua... maxim o jumătate de oră o dată. E un copil dificil? Nu! Chiar nu îmi vine să spun asta! E doar un copil care consideră că timpul e prea prețios încât să îl irosească dormind.:)

E clar, copilul cu cel mai cuceritor zâmbet din câți am văzut!

Mateisme

Dacă până nu demult, doar eu și Ștefan dețineam cheia limbajului mateesc, restul lumii având nevoie de translator autorizat, de-a lungul acestei veri, copilul cel mare a ajuns să poarte conversații civilizate cu lumea întâlnită. Și nu vorbesc aici de lumea-cunoscută-întâlnită. Matei intră în vorbă cu absolut oricine, puțin îi pasă dacă îl cunoaște sau dacă se vor mai întâlni și altădată.

Întrebări de genul: "Unde mergi?" "Ce ai în plasă?" "Unde e copilul tău?" "Ce marcă de mașină ai?" sunt aruncate oricui, fără niciun fel de introducere. Și culmea, primește răspunsuri cât se poate de serioase, iar lumea nu pare deloc deranjată de această intruziune fără preaviz în intimitatea lor.

Și încă una: era o doamnă mai în vârstă, însă cochetă și aranjată tinerește, așa cum numai femeile care vor să își ascundă vârsta știu să se aranjeze. Matei, începe să îmi explice, fix în momentul în care ajunge în dreptul nostru - uite mami, fetița e cu bunica ei, o bunică foarte bătrână...

Mie mi se pare încântătoare curiozitatea asta combinată cu un tupeu/curaj neintenționat. Sunt lucruri care se vor pierde, știu, vor interveni convențiile sociale, regulile de purtare, dar deocamdată... e liber să spună ce vrea el.

Și încă un lucru: prima întrebare a zilei este, de cele mai multe ori: "Cu cine ne întâlnim azi?" - ca un animal social ce este:)

Haos

Bagajele le-am despachetat, însă copiii încă nu s-au acomodat. Mai precis Matei, care, după o lună în care a dormit cu mine, nu mai vrea să doarmă singur la el în pat. Așa că ne prinde și ora unu noaptea cu negocierile, care nu prea duc nicăieri. Epuizant, nu glumă. Iar runda următoare începe la prânz, când chiar nu am ce face. Aș spune că aștept data de 12 septembrie când va începe grădinița, dar nu e așa. Mă gândesc chiar cu groază la ea, pentru că e alta, una nouă, una de stat, cu n-șpe copii în grupă, cu educatoare pe care nu o știu, dar care e în mod sigur produsul sistemului... Alte acomodări.

E haos și cu Pavel, a început doar diversificarea, despre asta însă într-o postare separată. Deocamdată vă spun doar că e atât de înnebunit, încât cred că va învăța să meargă repede, pe la unșpe luni, numai să poată să ajungă singur la frigider ca să își ia ceva de mâncare.

Știu că nu ar trebui să nu zic nimic, dar e greu fără ajutor, sunt obosită mereu și mă doare spatele.