O Pisică, Două Întâlniri

 Azi am văzut-o din nou. Eram în Cismigiu și, când m-am oprit pentru a-mi trage sufletul, am observat-o cum se furișa printre alei. O pisică alb-negru, extrem de concentrată pe ceea ce făcea, ca un mic ninja urban. Pășea cu grijă, fiecare mișcare parcă gândită dinainte, dar, în același timp, se mișca grațios, aproape fără să lase vreun semn că ar fi prezentă. Nu am vrut să o deranjez, așa că m-am așezat pe vine, doar pentru a o observa. Era acolo pentru un singur lucru: vânătoare. Un porumbel ciugulea lângă un copac, prea adâncit în mâncare ca să-și dea seama că pericolul era aproape. Pisica a avut o fărâmă de răbdare și, într-un final, și-a făcut mișcarea. Din păcate pentru ea, porumbelul s-a ridicat în zbor chiar înainte de atac. Pisica a privit câteva secunde, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, apoi a continuat să-și urmeze drumul, ca și cum nici măcar nu ar fi avut vreo intenție. Ce mi-a rămas în minte a fost calmul ei absolut. Nu părea să fie vreo reacție sau vreo frustrare. A fost doar un gest natural, ca o alegere de viață. Am uitat-o repede, până când, o oră mai târziu, am dat peste ea din nou. De data aceasta, era în fața unui magazin pe Victoriei. Părea că aștepta ceva sau pe cineva. Sau poate aștepta doar momentul potrivit să se strecoare pe lângă prima persoană care ar fi vrut să intre în magazin. 

În acel moment, am avut un sentiment ciudat, o senzație de déjà-vu. A fost ca în Matrix, când Morpheus spune că un déjà-vu înseamnă o modificare în cod. Am început să mă întreb: oare de ce simțim uneori că lucrurile se repetă? Oare chiar se repetă? Sau e doar mintea noastră care caută sens în haos?

Am început să mă întreb dacă nu cumva realitatea noastră este, în esență, o colecție de momente care se suprapun, se amestecă, și pe care mintea noastră le ordonează în moduri pe care nu le înțelegem pe deplin.

Desigur, știu că pisicile alb-negru sunt comune, dar oare asta schimbă în vreun fel semnificația acestui deja-vu? Cum mi-ar putea cineva demonstra că nu este aceeași pisică? Și dacă ar fi, ce ar însemna asta? Nu cumva, în fond, totul se reduce la sensurile pe care le punem noi în fiecare întâlnire, în fiecare detaliu aparent nesemnificativ? Dacă nu ar fi aceleași pisici, atunci poate că nici nu contează. Poate că, în loc să căutăm răspunsuri clare, trebuie să învățăm să trăim cu misterul și cu fragmentele de realitate care ne fascinează, chiar și atunci când nu le înțelegem complet. Așa că poate răspunsul nu este în a ști cu certitudine dacă este aceeași pisică sau nu. Poate că adevărata magie stă în faptul că, uneori, realitatea nu este ceea ce vedem, ci ceea ce simțim. Iar acele momente efemere de „repetare” sunt doar amintiri care ne reamintesc că, în lumea asta, nu totul trebuie să aibă o explicație. Uneori, este suficient să te lași purtat de senzația că totul este conectat.

Un altfel de gimnastică

Eu sunt o persoană matinală. Adică sunt o persoană care funcţionează cel mai bine dimineaţa, iar de când am decis să nu mai folosim maşina pentru mers la şcoală, pentru că trafic, nervi, m-am pricopsit cu circa o oră de drum de întoarcere, timp pe care îl folosesc ca să... mă gândesc. Îmi place mult să îmi las gândurile să zburde, să se plimbe nestingherite, ca apoi să adun ideile şi să le direcţionez puţin, să le dau greutate. Drumul de astăzi a născut vreo trei articole pentru blog, pe care sper să le şi scriu. Se vor lega.

Şi iata-l şi pe primul:

" De când am scris, acum trei zile, aici pe blog, m-am gândit mult la asta, la felul cum a avansat treaba cu... "social media" pentru mine:

Acum doisprezece ani am descoperit că îmi place să scriu. A scrie aici era mai mult decat o gimnastică pentru minte, era ceva ce mă făcea să dezvolt ideile pe care le alegeam singură, normal, era ceva ce mă făcea să intru adânc, să îmi caut cuvintele, să lucrez la aşternerea lor pe foaie. Lua timp, presupunea efort. Lucram apoi şi la titlu, diacritice, puneam eventual si o imagine, era ca si cum aş fi avut de făcut un referat, poate mai mult de atata, un mini-examen. Mă rugam apoi să fiu citită, să primesc poate un comentariu două. Mă mai intorceam asupra textului, poate peste ceva timp şi mă bucuram că l-am scris.

Apoi a venit epoca feisbuc, unde pui poze şi scrii ceva, de obicei o frază, o idee. Atât. Că mai mult nu are lumea rabdare să citească, va trece rapid la urmatoarea chestie din feed. Lucrurile au început să îşi piardă rapid din consistenţă.

Nici nu mai ţin minte cum m-am oprit din scris pe blog şi o dată cu mine marea parte din blogăriţele pe care le urmăream. Acum am peste o mie de prieteni virtuali. Cu majoritatea am interacţionat la un moment dat şi în viaţa reală, dar nu aş putea spune nici că îi cunosc, nici că mă cunosc. Măcar atât am încercat, să nu accept cereri de la necunoscuţi.

Ca să salvez totuşi ceva din conţinutul pe care îl produceam (mult mai slăbuţ decât în epoca blogului), pentru că am simţit mereu nevoia să fac asta, anul trecut mi-am comandat album cu momentele anului, ca să nu uit, măcar imaginile mai relevante plus acele doua/trei gânduri de la fiecare.

Apoi a apărut ceva ce eu nu înţeleg. Deloc. Stories-urile. Acolo pui de-obicei o poză peste care lipeşti cel mult două cuvinte, poate două versuri dintr-o melodie, două stickers-uri şi atât. Stă câteva secunde în faţa ochilor privitorului şi puf!. A doua zi a dispărut complet, nu o mai vezi nici măcar tu. Nu rămâne nimic, în amintirea nimănui. Oare zic bine? Vă amintiţi vreun story pus de cineva? De azi sau de ieri? Mă cam îndoiesc...  Deci care e rostul? Inafară de timp răpit aiurea... Să îmi explice şi mie cineva... Cu siguranţă sunt prea bătrână pentru asta...  "

Cu ochii larg deschişi, 365 de zile din an.

O idee desprinsă din Regulile de viaţă ale lui J Peterson este că există o dependenţa a vederii noastre de ţintă( implicit de valoare). Asta se întamplă pentru că mare parte din vederea noastră este cu rezoluţie mică, doar ceea ce considerăm cu adevărat important e perceput la rezoluţie înaltă. Acolo unde apare repetiţia, rutina, tindem să nu folosim lentila aceea bună, cu rezoluţie înaltă. Daca avem zilnic acelaşi drum, tindem să vedem aceleaşi lucruri, probabil cele pe care le-am înregistrat prima oară când am inventariat locul. Sunt slabe şanse ca mai apoi să se adauge detalii, chiar dacă vorbim de noutăţi din realitatea imediată. Noi nu le vedem.

Tot anul trecut am facut proiectul pe Instagram cu câte o poză pe zi, 365 de zile din an. Şi pentru că mare marte din viaţa mea se petrece pe aceleasi trasee bătătorite, m-am găsit destul de rapid pusă în poziţia în care, fie îmi alegeam alte drumuri, fie (şi asta necesita un grad deloc ignorabil de efort) priveam realitatea cu alţi ochi şi aşa mi se dezvăluiau într-o nouă lumină. Erau pur si simplu imagini obţinute utilizând lentile diferite.

Si aici apare surpriza! Ce să vezi? Schimbând lentila pentru a înregistra realitatea imediată, ea rămânea aşa şi când mă uitam în interiorul meu. Acţiunile mele, felul în care judecam lucrurile, totul era schimbat. Soluţii noi la probleme vechi, ramase mult timp aparent fără răspuns, îşi găseau brusc rezolvarea. Vă spun însă: nu e deloc uşor! E ca şi cum ţi-ai pune niste ochelari noi, mintea ta protestează, îi este greu, strigă după rutina cea călduţă şi atât de bine ştiută.

Vă propun ceva pentru gimnastica minţii: schimbaţi o obisnuinţă, o rutină şi observaţi ce se întamplă cu mintea voastră. Încercaţi de exemplu să vă treziţi cu jumătate de oră mai repede, sau să plecaţi de acasă cu o jumătate de oră mai repede - peisajul urban  va fi altul, va garantez. Sau alegeti să ajungeţi acolo unde trebuie să fiţi altfel decat de obicei. Mergeţi la servici cu maşina personală? Încercaţi mâine să o lăsaţi acasă şi să luaţi mijloacele de transport în comun. Se va schimba lentila, veti vedea lucrurile altfel! Dacă nu reuşiţi asta într-o singură zi, vă sfătuiesc să nu renunţaţi, căci poate, chiar daca aţi schimbat drumul nu aţi reuşit să schimbaţi şi lentila :)

Vreau ca duşmanii mei să nu devină şi ai lor

Unul din defectele mele majore e că sunt inconsecventă, las un lucru imediat ce mă plictisesc de el. Urăsc rutina, monotonia. Bine, sunt convinsă că nu sunt mulţi care să le iubească pe astea două. Atâta doar că sunt oameni care au o rezistenţă mai mare la ele şi care pot să vadă puţin mai departe, dincolo de ele. Ei bine, eu nu din păcate. Şi văd fix acelaşi lucru şi la Matei.

Să exemplific puţin, ca să înţelegeţi; când eram în clasele primare, am vrut să merg la multe: la pian, la balet, la tenis. La primele două am mers doar de câteva ori şi apoi am spus stop. Am făcut asta pentru că nu era la fel cum mă gândeam că o să fie: mă gândeam că o să mă duc acolo şi în scurt, extrem de scurt timp, o să devin expertă.

Iar mama mi-a respectat mereu deciziile, asta poate şi pentru că eram foarte categorică (a se citi încăpăţânată), vocală, mereu cu toate cuvintele la mine. Nu vrea copilul, nu îi place, nu mai merge. Şi uite aşa am ajuns la arte, acolo mi-a plăcut să exersez, mi se părea depaarte de rutină şi chiar era, nu? Desenam/pictam de fiecare dată, dar era mereu altceva.

Eu zic că am avut noroc atunci. Am avut noroc pentru că mi-am găsit felia unde să performez fără să pun prea mult osul, fără să mă expun la ore de transpiraţie pentru un rezultat cât de cât acceptabil.

Stau acum să mă întreb dacă a fost bine aşa. Pentru că modelul mi-a intrat în sânge. Abandonez mereu când simt că mă paşte rutina, plictiseala. Problema e că acum, ''la bătrâneţe", nu mai îmi convine modelul ăsta. M-am apucat de înot acum câteva luni bune. Ajunsesem la 60 de bazine, dar... am început să mă plictisesc. Şi să merg tot mai rar. Acum sunt la reabilitare, acum mă duc indiferent de chef şi văd că partea grea e pănă ajung acolo. Odată intrată în apă, bazinele curg.

Vă spun doar că e greu, e greu să ieşi din nişte scheme vechi. E greu să înveţi răbdarea după ce ţi-a intrat în cap că tu eşti groaznic de inconsecventă.

Da, pare că tot ce am scris până acum este despre mine, dar de fapt este despre Matei. Despre Mateiul meu, care pare şi mai puţin dispus să pună osul dacă nu vede rezultate imediate. Este de fapt, despre tendinţa noastră de a ne băga copiii în schemele proprii.

Cum se face? Cum îl învăţ eu răbdarea, atâta timp cât mine mi-a lipsit cu desăvârşire? Sper din inimă că faptul că am ales Waldorful îmi/îi va fi de ajutor.

"A se folosi cu atentie!"

Pornita sa fie azi ziua aia cu startul la care visez de ceva vreme( da, visezi sa imi incep ziua cu ceva micmic scris pe blog), imi ridic capacul de la laptop... si imi apare pagina de feisbuc. Arunc o privire rapida si ma impiedic de un share a unei prietene virtuale, caruia i-a fost publicata o recenzie pe un site destept la care scriu oameni destepti. Intru acolo, o citesc, ma umplu de bucurie si de admiratie. Dau apoi de un filmulet in care cineva gasise o metoda ingenioasa de a ajuta homlessi.

Din nou ma simt scaldata de sentimente de compasiune, de bine, imi trece prin cap gandul ca astia sunt oamenii care fac lumea mai buna, din nou admiratie. 

O doamna din alt colt de lume face ce mi-ar placea si mie sa fac, isi creste afacerea asa cum mi-ar placea si mie sa imi creasca proiectele(nu, inca nu le pot numi afacere, ci doar idei bune de tot la care trebuie sa muncesti ca sa le ajuti sa treaca de stadiul de idei).

Si inca cateva din astea. 

A, mai am o prietena(tot virtuala), care isi gestioneaza gospodaria perfect. Mancare, curat, copii, totul organizat, asa cum stiu ca un taur ca mine nu va putea niciodata sa o faca, desi mi-ar placea.

E bine sa te inconjuri de lucruri pozitive. De povesti, mai mari sau mai mici, care sa te inspire. Te simti parca mai bine, chiar daca nu ai facut altceva decat sa ridici capacul de la laptop.

Daca totul se termina insa la ora 11.00, cand ti-ai dat seama ca ai trecut de la o poveste la alta pe parcursul a doua ore, te-ai incarcat cu diverse "voi face si eu asa candva", e cam nasol. Seamana putin cu cei care isi traiesc viata in fata televizorului urmarind cum altii isi traiesc viata.

Daca insa, dupa ce dai o tura scurta acolo, pui mana si scrii si tu doua randuri, parca e mai bine.

Hai, gata. Va las. Fug la bazin putin, inainte de treaba.

ps Nu am gasit diacriticele la laptopul asta. Scuze. Nu se va mai repeta.

Doar un gând

Despre locul ăsta virtual aș vrea să vă spun puțin. De fapt, nu chiar despre el, mai mult despre mine. Căci nu, asta facem mereu? Ne proiectăm în tot, ne oglindim în fiecare ciob pe care îl întâlnim, oricât ar fi el de mic?

Mi-e teribil de greu să scriu aici, deși îmi doresc tare mult să o fac. Într-un fel mi se pare că nu mai am dreptul să o fac, că l-am jignit atât de tare (pe el, blogul ăsta) prin neglijența, abandonul meu, încât ar trebui să nu mi se mai potriveasca parola, pur și simplu. La fel cum mi s-ar părea normal să nu mai îmi mearga cheia de la apartamentul alor mei. Apartamentul pe care îl iubesc la nebunie, dar care îmi provoacă încă atâta durere din aia feroce, nu domolită, suavă, așa cum se întâmplă cu durerile după ce trece timpul peste ele.

Când îmi făceam veacul pe aici erau timpuri diferite. Eram în epoca mămiciei intensive, eram în perioada în care totul era mult prea fierbinte încât să pot să privesc, să mă privesc fără vreo lentilă ajutătoare, care, invariabil, modifica puțin lucrurile. Acum le văd de la distanță. Le văd mai bine. Atâta doar că nu mai joc în liga aia. Mă simt mai mult ca și cum am trecut în rândul antrenorilor și e tare bine acolo. Mă pricep și îmi place. Mii de satisfacții. Uite, despre asta vreau să scriu, dar nu acum.

Acum vreau să mă apropii din nou, doar că acum știu cum să o fac.... stăteam aseară la culcare lângă Pavel(da, încă îl acompaniez în lumea viselor, deși e mai mult pentru mine decât pentru el) și mă gândeam cât e de vorbăreț. Era ca și cum nu putea să își trimită mintea la culcare înainte să mai îmi povestească câteva lucrușoare nu neapărat întâmplări de peste zi cât gânduri, idei care îi trec lui prin cap. De fapt era, pur și simplu, pentru că îi plăcea intimitatea noastră,  Era duios, era curat, era... foarte copil.

Iar eu, simțeam, ca și în prima zi, că mor de dragul lui. La fel de feroce.

Mi-am luat pantofii cei roșii

Am făcut-o din nou! Am fugit! După un an extenuant, plin de treabă, de evenimente, de emoții așa cum nu am mai avut demult, am hotărât să ne mai luăm câte o pauză ca să ne tragem sufletul. A fost Istanbul la începutul iernii și acum... Paris.

Oricât de tare încerc să evit clișeele peste tot, trebuie să vă mărturisesc că m-am întors îndrăgostită! E atât de reconfortant să fii într-un loc unde Frumosul(da, ăla cu F mare) te așteaptă la fiecare colț de stradă. Știți mesajul "regarde le ciel" cu povestea lui? Zic și eu că e suficient să te uiți în sus ca să dai de frumos, trebuie doar să;i ridici ochii din pământ și să te uiți în jur - pe lângă faptul că orașul geme de clădiri frumoase , simți poveștile, simți întâlnirile și despărțirile în jur. Și oamenii.

O, da, de oamenii vreau neapărat să zic. Nu e că sunt cu toții frumoși. Nu. Nu toți. Doar că, așteptând să se facă verde la semafor( deși ei nu fac asta - nu prea așteaptă) sigur va apărea de după colț cineva care își va atrage atenția: fie o ea, extraordinar de înaltă, cu un palton lung lung, fie un el zgribulit în sacoul de stofă croit pe măsură, totuși prea subțire pentru ianuarie. I-am studiat la metrou: sunt încălțați frumos, cu pantofi de lac, cu ghete lustruite. Nu cu cizme groase, nu. Și am căutat o explicație: cred că ei prețuiesc mai mult esteticul decât utilul. Sau cel puțin așa i-am perceput eu.

Și am venit acasă cu o colectă impresionantă de amintiri prețioase. Da, am stat doar patru zile. A fost suficient ca să știu cu certitudine că aș putea să trăiesc acolo. Cred că mi-aș găsi ușor locul, m-ar amesteca bine printre ei.Știu, nu sunt tocmai cei mai simpatici când vine vorba de străini. Știu că există locuri mai puțin prietenoase. Poate chiar murdare. Știu că e îngrozitor de scump când vine vorba de chirii. Dar nu mă interesează asta. Pe bune. Balanța plusuri minusuri mă face să spun da, as putea.

La întrebarea dacă e posibil să faci depresie de dor de ceva ce ai gustat doar 3 zile, vă spun că da. Fix asta am pățit. Mi-a fost îngrozitor de greu să mă reîncadrez în tot ce înseamnă București să nu mă rănească pe retină zoaiele de pe jos, cizmele scâlciate pline de noroi și fețele posace din metrou.

Bineînțeles că sunt subiectivă, bineînțeles că sunt incorectă. Sunt intolerantă și cer mult de la ceilalți? Normal. Doar cer enorm și de la mine. E vorba de starea aia de bine pe care mi-a dat-o tot arașul ăla și pe care mi-o doresc. E greșit oare să vrei asta? E exagerat?

Voi reveni la subiect, așa îmi propun.