O Pisică, Două Întâlniri

 Azi am văzut-o din nou. Eram în Cismigiu și, când m-am oprit pentru a-mi trage sufletul, am observat-o cum se furișa printre alei. O pisică alb-negru, extrem de concentrată pe ceea ce făcea, ca un mic ninja urban. Pășea cu grijă, fiecare mișcare parcă gândită dinainte, dar, în același timp, se mișca grațios, aproape fără să lase vreun semn că ar fi prezentă. Nu am vrut să o deranjez, așa că m-am așezat pe vine, doar pentru a o observa. Era acolo pentru un singur lucru: vânătoare. Un porumbel ciugulea lângă un copac, prea adâncit în mâncare ca să-și dea seama că pericolul era aproape. Pisica a avut o fărâmă de răbdare și, într-un final, și-a făcut mișcarea. Din păcate pentru ea, porumbelul s-a ridicat în zbor chiar înainte de atac. Pisica a privit câteva secunde, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, apoi a continuat să-și urmeze drumul, ca și cum nici măcar nu ar fi avut vreo intenție. Ce mi-a rămas în minte a fost calmul ei absolut. Nu părea să fie vreo reacție sau vreo frustrare. A fost doar un gest natural, ca o alegere de viață. Am uitat-o repede, până când, o oră mai târziu, am dat peste ea din nou. De data aceasta, era în fața unui magazin pe Victoriei. Părea că aștepta ceva sau pe cineva. Sau poate aștepta doar momentul potrivit să se strecoare pe lângă prima persoană care ar fi vrut să intre în magazin. 

În acel moment, am avut un sentiment ciudat, o senzație de déjà-vu. A fost ca în Matrix, când Morpheus spune că un déjà-vu înseamnă o modificare în cod. Am început să mă întreb: oare de ce simțim uneori că lucrurile se repetă? Oare chiar se repetă? Sau e doar mintea noastră care caută sens în haos?

Am început să mă întreb dacă nu cumva realitatea noastră este, în esență, o colecție de momente care se suprapun, se amestecă, și pe care mintea noastră le ordonează în moduri pe care nu le înțelegem pe deplin.

Desigur, știu că pisicile alb-negru sunt comune, dar oare asta schimbă în vreun fel semnificația acestui deja-vu? Cum mi-ar putea cineva demonstra că nu este aceeași pisică? Și dacă ar fi, ce ar însemna asta? Nu cumva, în fond, totul se reduce la sensurile pe care le punem noi în fiecare întâlnire, în fiecare detaliu aparent nesemnificativ? Dacă nu ar fi aceleași pisici, atunci poate că nici nu contează. Poate că, în loc să căutăm răspunsuri clare, trebuie să învățăm să trăim cu misterul și cu fragmentele de realitate care ne fascinează, chiar și atunci când nu le înțelegem complet. Așa că poate răspunsul nu este în a ști cu certitudine dacă este aceeași pisică sau nu. Poate că adevărata magie stă în faptul că, uneori, realitatea nu este ceea ce vedem, ci ceea ce simțim. Iar acele momente efemere de „repetare” sunt doar amintiri care ne reamintesc că, în lumea asta, nu totul trebuie să aibă o explicație. Uneori, este suficient să te lași purtat de senzația că totul este conectat.

Un altfel de gimnastică

Eu sunt o persoană matinală. Adică sunt o persoană care funcţionează cel mai bine dimineaţa, iar de când am decis să nu mai folosim maşina pentru mers la şcoală, pentru că trafic, nervi, m-am pricopsit cu circa o oră de drum de întoarcere, timp pe care îl folosesc ca să... mă gândesc. Îmi place mult să îmi las gândurile să zburde, să se plimbe nestingherite, ca apoi să adun ideile şi să le direcţionez puţin, să le dau greutate. Drumul de astăzi a născut vreo trei articole pentru blog, pe care sper să le şi scriu. Se vor lega.

Şi iata-l şi pe primul:

" De când am scris, acum trei zile, aici pe blog, m-am gândit mult la asta, la felul cum a avansat treaba cu... "social media" pentru mine:

Acum doisprezece ani am descoperit că îmi place să scriu. A scrie aici era mai mult decat o gimnastică pentru minte, era ceva ce mă făcea să dezvolt ideile pe care le alegeam singură, normal, era ceva ce mă făcea să intru adânc, să îmi caut cuvintele, să lucrez la aşternerea lor pe foaie. Lua timp, presupunea efort. Lucram apoi şi la titlu, diacritice, puneam eventual si o imagine, era ca si cum aş fi avut de făcut un referat, poate mai mult de atata, un mini-examen. Mă rugam apoi să fiu citită, să primesc poate un comentariu două. Mă mai intorceam asupra textului, poate peste ceva timp şi mă bucuram că l-am scris.

Apoi a venit epoca feisbuc, unde pui poze şi scrii ceva, de obicei o frază, o idee. Atât. Că mai mult nu are lumea rabdare să citească, va trece rapid la urmatoarea chestie din feed. Lucrurile au început să îşi piardă rapid din consistenţă.

Nici nu mai ţin minte cum m-am oprit din scris pe blog şi o dată cu mine marea parte din blogăriţele pe care le urmăream. Acum am peste o mie de prieteni virtuali. Cu majoritatea am interacţionat la un moment dat şi în viaţa reală, dar nu aş putea spune nici că îi cunosc, nici că mă cunosc. Măcar atât am încercat, să nu accept cereri de la necunoscuţi.

Ca să salvez totuşi ceva din conţinutul pe care îl produceam (mult mai slăbuţ decât în epoca blogului), pentru că am simţit mereu nevoia să fac asta, anul trecut mi-am comandat album cu momentele anului, ca să nu uit, măcar imaginile mai relevante plus acele doua/trei gânduri de la fiecare.

Apoi a apărut ceva ce eu nu înţeleg. Deloc. Stories-urile. Acolo pui de-obicei o poză peste care lipeşti cel mult două cuvinte, poate două versuri dintr-o melodie, două stickers-uri şi atât. Stă câteva secunde în faţa ochilor privitorului şi puf!. A doua zi a dispărut complet, nu o mai vezi nici măcar tu. Nu rămâne nimic, în amintirea nimănui. Oare zic bine? Vă amintiţi vreun story pus de cineva? De azi sau de ieri? Mă cam îndoiesc...  Deci care e rostul? Inafară de timp răpit aiurea... Să îmi explice şi mie cineva... Cu siguranţă sunt prea bătrână pentru asta...  "

Cu ochii larg deschişi, 365 de zile din an.

O idee desprinsă din Regulile de viaţă ale lui J Peterson este că există o dependenţa a vederii noastre de ţintă( implicit de valoare). Asta se întamplă pentru că mare parte din vederea noastră este cu rezoluţie mică, doar ceea ce considerăm cu adevărat important e perceput la rezoluţie înaltă. Acolo unde apare repetiţia, rutina, tindem să nu folosim lentila aceea bună, cu rezoluţie înaltă. Daca avem zilnic acelaşi drum, tindem să vedem aceleaşi lucruri, probabil cele pe care le-am înregistrat prima oară când am inventariat locul. Sunt slabe şanse ca mai apoi să se adauge detalii, chiar dacă vorbim de noutăţi din realitatea imediată. Noi nu le vedem.

Tot anul trecut am facut proiectul pe Instagram cu câte o poză pe zi, 365 de zile din an. Şi pentru că mare marte din viaţa mea se petrece pe aceleasi trasee bătătorite, m-am găsit destul de rapid pusă în poziţia în care, fie îmi alegeam alte drumuri, fie (şi asta necesita un grad deloc ignorabil de efort) priveam realitatea cu alţi ochi şi aşa mi se dezvăluiau într-o nouă lumină. Erau pur si simplu imagini obţinute utilizând lentile diferite.

Si aici apare surpriza! Ce să vezi? Schimbând lentila pentru a înregistra realitatea imediată, ea rămânea aşa şi când mă uitam în interiorul meu. Acţiunile mele, felul în care judecam lucrurile, totul era schimbat. Soluţii noi la probleme vechi, ramase mult timp aparent fără răspuns, îşi găseau brusc rezolvarea. Vă spun însă: nu e deloc uşor! E ca şi cum ţi-ai pune niste ochelari noi, mintea ta protestează, îi este greu, strigă după rutina cea călduţă şi atât de bine ştiută.

Vă propun ceva pentru gimnastica minţii: schimbaţi o obisnuinţă, o rutină şi observaţi ce se întamplă cu mintea voastră. Încercaţi de exemplu să vă treziţi cu jumătate de oră mai repede, sau să plecaţi de acasă cu o jumătate de oră mai repede - peisajul urban  va fi altul, va garantez. Sau alegeti să ajungeţi acolo unde trebuie să fiţi altfel decat de obicei. Mergeţi la servici cu maşina personală? Încercaţi mâine să o lăsaţi acasă şi să luaţi mijloacele de transport în comun. Se va schimba lentila, veti vedea lucrurile altfel! Dacă nu reuşiţi asta într-o singură zi, vă sfătuiesc să nu renunţaţi, căci poate, chiar daca aţi schimbat drumul nu aţi reuşit să schimbaţi şi lentila :)

Vreau ca duşmanii mei să nu devină şi ai lor

Unul din defectele mele majore e că sunt inconsecventă, las un lucru imediat ce mă plictisesc de el. Urăsc rutina, monotonia. Bine, sunt convinsă că nu sunt mulţi care să le iubească pe astea două. Atâta doar că sunt oameni care au o rezistenţă mai mare la ele şi care pot să vadă puţin mai departe, dincolo de ele. Ei bine, eu nu din păcate. Şi văd fix acelaşi lucru şi la Matei.

Să exemplific puţin, ca să înţelegeţi; când eram în clasele primare, am vrut să merg la multe: la pian, la balet, la tenis. La primele două am mers doar de câteva ori şi apoi am spus stop. Am făcut asta pentru că nu era la fel cum mă gândeam că o să fie: mă gândeam că o să mă duc acolo şi în scurt, extrem de scurt timp, o să devin expertă.

Iar mama mi-a respectat mereu deciziile, asta poate şi pentru că eram foarte categorică (a se citi încăpăţânată), vocală, mereu cu toate cuvintele la mine. Nu vrea copilul, nu îi place, nu mai merge. Şi uite aşa am ajuns la arte, acolo mi-a plăcut să exersez, mi se părea depaarte de rutină şi chiar era, nu? Desenam/pictam de fiecare dată, dar era mereu altceva.

Eu zic că am avut noroc atunci. Am avut noroc pentru că mi-am găsit felia unde să performez fără să pun prea mult osul, fără să mă expun la ore de transpiraţie pentru un rezultat cât de cât acceptabil.

Stau acum să mă întreb dacă a fost bine aşa. Pentru că modelul mi-a intrat în sânge. Abandonez mereu când simt că mă paşte rutina, plictiseala. Problema e că acum, ''la bătrâneţe", nu mai îmi convine modelul ăsta. M-am apucat de înot acum câteva luni bune. Ajunsesem la 60 de bazine, dar... am început să mă plictisesc. Şi să merg tot mai rar. Acum sunt la reabilitare, acum mă duc indiferent de chef şi văd că partea grea e pănă ajung acolo. Odată intrată în apă, bazinele curg.

Vă spun doar că e greu, e greu să ieşi din nişte scheme vechi. E greu să înveţi răbdarea după ce ţi-a intrat în cap că tu eşti groaznic de inconsecventă.

Da, pare că tot ce am scris până acum este despre mine, dar de fapt este despre Matei. Despre Mateiul meu, care pare şi mai puţin dispus să pună osul dacă nu vede rezultate imediate. Este de fapt, despre tendinţa noastră de a ne băga copiii în schemele proprii.

Cum se face? Cum îl învăţ eu răbdarea, atâta timp cât mine mi-a lipsit cu desăvârşire? Sper din inimă că faptul că am ales Waldorful îmi/îi va fi de ajutor.

"A se folosi cu atentie!"

Pornita sa fie azi ziua aia cu startul la care visez de ceva vreme( da, visezi sa imi incep ziua cu ceva micmic scris pe blog), imi ridic capacul de la laptop... si imi apare pagina de feisbuc. Arunc o privire rapida si ma impiedic de un share a unei prietene virtuale, caruia i-a fost publicata o recenzie pe un site destept la care scriu oameni destepti. Intru acolo, o citesc, ma umplu de bucurie si de admiratie. Dau apoi de un filmulet in care cineva gasise o metoda ingenioasa de a ajuta homlessi.

Din nou ma simt scaldata de sentimente de compasiune, de bine, imi trece prin cap gandul ca astia sunt oamenii care fac lumea mai buna, din nou admiratie. 

O doamna din alt colt de lume face ce mi-ar placea si mie sa fac, isi creste afacerea asa cum mi-ar placea si mie sa imi creasca proiectele(nu, inca nu le pot numi afacere, ci doar idei bune de tot la care trebuie sa muncesti ca sa le ajuti sa treaca de stadiul de idei).

Si inca cateva din astea. 

A, mai am o prietena(tot virtuala), care isi gestioneaza gospodaria perfect. Mancare, curat, copii, totul organizat, asa cum stiu ca un taur ca mine nu va putea niciodata sa o faca, desi mi-ar placea.

E bine sa te inconjuri de lucruri pozitive. De povesti, mai mari sau mai mici, care sa te inspire. Te simti parca mai bine, chiar daca nu ai facut altceva decat sa ridici capacul de la laptop.

Daca totul se termina insa la ora 11.00, cand ti-ai dat seama ca ai trecut de la o poveste la alta pe parcursul a doua ore, te-ai incarcat cu diverse "voi face si eu asa candva", e cam nasol. Seamana putin cu cei care isi traiesc viata in fata televizorului urmarind cum altii isi traiesc viata.

Daca insa, dupa ce dai o tura scurta acolo, pui mana si scrii si tu doua randuri, parca e mai bine.

Hai, gata. Va las. Fug la bazin putin, inainte de treaba.

ps Nu am gasit diacriticele la laptopul asta. Scuze. Nu se va mai repeta.

Doar un gând

Despre locul ăsta virtual aș vrea să vă spun puțin. De fapt, nu chiar despre el, mai mult despre mine. Căci nu, asta facem mereu? Ne proiectăm în tot, ne oglindim în fiecare ciob pe care îl întâlnim, oricât ar fi el de mic?

Mi-e teribil de greu să scriu aici, deși îmi doresc tare mult să o fac. Într-un fel mi se pare că nu mai am dreptul să o fac, că l-am jignit atât de tare (pe el, blogul ăsta) prin neglijența, abandonul meu, încât ar trebui să nu mi se mai potriveasca parola, pur și simplu. La fel cum mi s-ar părea normal să nu mai îmi mearga cheia de la apartamentul alor mei. Apartamentul pe care îl iubesc la nebunie, dar care îmi provoacă încă atâta durere din aia feroce, nu domolită, suavă, așa cum se întâmplă cu durerile după ce trece timpul peste ele.

Când îmi făceam veacul pe aici erau timpuri diferite. Eram în epoca mămiciei intensive, eram în perioada în care totul era mult prea fierbinte încât să pot să privesc, să mă privesc fără vreo lentilă ajutătoare, care, invariabil, modifica puțin lucrurile. Acum le văd de la distanță. Le văd mai bine. Atâta doar că nu mai joc în liga aia. Mă simt mai mult ca și cum am trecut în rândul antrenorilor și e tare bine acolo. Mă pricep și îmi place. Mii de satisfacții. Uite, despre asta vreau să scriu, dar nu acum.

Acum vreau să mă apropii din nou, doar că acum știu cum să o fac.... stăteam aseară la culcare lângă Pavel(da, încă îl acompaniez în lumea viselor, deși e mai mult pentru mine decât pentru el) și mă gândeam cât e de vorbăreț. Era ca și cum nu putea să își trimită mintea la culcare înainte să mai îmi povestească câteva lucrușoare nu neapărat întâmplări de peste zi cât gânduri, idei care îi trec lui prin cap. De fapt era, pur și simplu, pentru că îi plăcea intimitatea noastră,  Era duios, era curat, era... foarte copil.

Iar eu, simțeam, ca și în prima zi, că mor de dragul lui. La fel de feroce.

Mi-am luat pantofii cei roșii

Am făcut-o din nou! Am fugit! După un an extenuant, plin de treabă, de evenimente, de emoții așa cum nu am mai avut demult, am hotărât să ne mai luăm câte o pauză ca să ne tragem sufletul. A fost Istanbul la începutul iernii și acum... Paris.

Oricât de tare încerc să evit clișeele peste tot, trebuie să vă mărturisesc că m-am întors îndrăgostită! E atât de reconfortant să fii într-un loc unde Frumosul(da, ăla cu F mare) te așteaptă la fiecare colț de stradă. Știți mesajul "regarde le ciel" cu povestea lui? Zic și eu că e suficient să te uiți în sus ca să dai de frumos, trebuie doar să;i ridici ochii din pământ și să te uiți în jur - pe lângă faptul că orașul geme de clădiri frumoase , simți poveștile, simți întâlnirile și despărțirile în jur. Și oamenii.

O, da, de oamenii vreau neapărat să zic. Nu e că sunt cu toții frumoși. Nu. Nu toți. Doar că, așteptând să se facă verde la semafor( deși ei nu fac asta - nu prea așteaptă) sigur va apărea de după colț cineva care își va atrage atenția: fie o ea, extraordinar de înaltă, cu un palton lung lung, fie un el zgribulit în sacoul de stofă croit pe măsură, totuși prea subțire pentru ianuarie. I-am studiat la metrou: sunt încălțați frumos, cu pantofi de lac, cu ghete lustruite. Nu cu cizme groase, nu. Și am căutat o explicație: cred că ei prețuiesc mai mult esteticul decât utilul. Sau cel puțin așa i-am perceput eu.

Și am venit acasă cu o colectă impresionantă de amintiri prețioase. Da, am stat doar patru zile. A fost suficient ca să știu cu certitudine că aș putea să trăiesc acolo. Cred că mi-aș găsi ușor locul, m-ar amesteca bine printre ei.Știu, nu sunt tocmai cei mai simpatici când vine vorba de străini. Știu că există locuri mai puțin prietenoase. Poate chiar murdare. Știu că e îngrozitor de scump când vine vorba de chirii. Dar nu mă interesează asta. Pe bune. Balanța plusuri minusuri mă face să spun da, as putea.

La întrebarea dacă e posibil să faci depresie de dor de ceva ce ai gustat doar 3 zile, vă spun că da. Fix asta am pățit. Mi-a fost îngrozitor de greu să mă reîncadrez în tot ce înseamnă București să nu mă rănească pe retină zoaiele de pe jos, cizmele scâlciate pline de noroi și fețele posace din metrou.

Bineînțeles că sunt subiectivă, bineînțeles că sunt incorectă. Sunt intolerantă și cer mult de la ceilalți? Normal. Doar cer enorm și de la mine. E vorba de starea aia de bine pe care mi-a dat-o tot arașul ăla și pe care mi-o doresc. E greșit oare să vrei asta? E exagerat?

Voi reveni la subiect, așa îmi propun.

În ordine crescătoare

Mă întrebam deunăzi dacă e așa la toți. Dacă sunteți cu toții într-un șantier continuu. Oi fi doar eu atât de înapoiată încât la vârsta mea (oare am 34 sau 35 de ani?) să simt că mă apuc din nou de construit, că demolez și pun sub semn de întrebare tot ce am crezut până acum... Sau e doar felul meu de a împacheta frumos (asta cu creșterea, cu lucrul la mine) o trăsătură de caracter nu tocmai lăudabilă? Mda... I'm restless! Adică nu pot sta locului. Mă plictisesc de cunoscut, îmi trebuie provocări. Sunt taur și noi nu stăm foarte bine cu energia vitală. Metabolismul nostru e lent. Adică dacă ajungem să ne rutinăm am pus-o! Clar rutina aduce depresia.

Ca să înțelegeți ce se întâmplă aici, vă spun că am început postarea asta acum ceva vreme și am abandonat-o că mi se părea prea greu să explic ce vreau să zic. Așa că am lăsat-o baltă, în speranța că va veni și vremea ei. Dar nu a venit. Și îmi bloca inspirația cumva. Mă tot întorceam să scriu pe blog dar dădeam de primele rânduri de mai sus. Și plecam. Dar acum m-am enervat și mi-am propus să scriu ce-mi vine. Mi-am propus să termin cumva. Oricum. De ciudă.

Că rezoluții și rezumate de final de an nu am avut. Că erau rândurile astea amărâte care mă blocau. Așa că acum pot să scriu! Pentru că a trecut suficient timp încât să se deschidă și aici o provocare! Deci e interesant!

Offf, cât sunt de ușurată - pentru că nu mi-e frică să o spun: sunt varză câteodată! Am frici, am probleme cu felul în care sunt percepută, cu ceea ce cred alții despre mine. Sunt inegală, foarte subiectivă, superficială pe alocuri. Așa, și?Nu vreau să mă pretind un guru, un expert în nimic. Îmi urăsc perfecționismul din toți rărunchii.

Vedeți, nu?

E mare șantier la mine :)

Despre aripi

Bănuiam că se pot deschide. De fapt, nici măcar nu aveam habar cât sunt de puternice. Cât de sus mă pot ridica. încercasem eu timid și în alte rânduri să fac exerciții de zbor, dar eram mult prea precaută, mă uitam prea repede în jos și mă apuca amețeala. Îi vedeam pe alții și vedeam că și ei fac la fel. Erau doar vreo doi, puțini, care treceau pe lângă mine atât de repede că nici nu apucam să conștientizez zborul lor. Erau mai mult ca o nălucă.

Mă gândeam că eu nu am ce îmi trebuie să fac la fel. Că nu sunt eu croită să să mă avânt așa. Că rostul meu e aici pe jos, că poate sufăr chiar de vertij.

Și apoi soarta mi-a surâs. Am găsit un lift deloc atrăgător, poate chiar înspăimântător prin lipsa butonului de avarie și am urcat. M-a dus sus, pe acoperișul celei mai înalte clădiri pe care am fost vreodată.

Ei bine și acolo s-a întâmplat ceva. Acolo am putut să îi văd mai bine. Pe ei, pe cei care treceau în viteză, pe cei pentru care blocul meu înalt era doar un bloc.  Și am deschis aripile atunci. Și le-am folosit pentru prima dată.

Și de-atunci nu mai pot să nu le folosesc.  Nu pot să mă fac că nu le am. Sau că nu știu să zbor.

- Păi și care e problema? -  veți spune.

Nici una. Doar că, dacă vreodată mă voi uita în jos, s-ar putea să mă apuce frica. Și nu ai cum să cazi. Poți doar să te pierzi cu totul.

Good morning! Sau când se pornesc motoarele

Dacă în prima parte a vieții mele declaram sus și tare câ seara e momentul în care funcționez cel mai bine, acum pot să spun cu mîna pe inimă că sunt o morning person. Chiar dacă nu pot efectiv să leg două capete de gând pînă nu îmi beau cafeaua, după aia... se pune rapid mecanismul în funcțiune. Cu entuziasmul și energia orcărui început!

De fapt cam asta e ideea. Sunt persoana de început de drum! Dar mi-e o ciudă de mor că nu reușesc să mențin turația decât cam juma de zi... restul o cam târâi, rar mă pot remonta odată ce am lăsat-o mai moale... Am o situație și nu știu încă cum să o rezolv: dimineața, cu elanul de care vă spuneam mai sus, îmi propun să fac un număr de lucruri mărețe. Lucruri de curaj, de creativitate... lucruri excepționale, să spunem. Și pornesc să le fac, dar... obosesc... mă desumflu și rămân pe listă, reportate pentru următoarea zi. Și tot așa...

Nu am descoperit încă soluția... pentru mai multă energie... oare am îmbătrânit? Oare așa arată?

Vreo idee?

De nicăieri

Nici măcar nu l-am mai deschis de o mie de ani. Mă gândeam că am ieșit cumva din faza asta (nu știu exact ce vreau să spun cu "faza asta".)Îmi găsisem eu o explicație la un moment dat, că abandonul se trage din faptul că un vedeam ca pe un fel de mijloc de comunicare între mine și ai mei... Habar nu am. O fi și asta. Cert e că în ultimul timp mă bântuie un gând. E de-a dreptul iritant. Cu toată inerția, cu tot programul, cu toată graba și zarva din capul meu, am deschis o pagină albă.

Nu am de gând să reiau, nu am de gând să umplu absența. Nu voi povesti episoadele pe care le-ați ratat... Bine, acum râd (aș pune un happy face dacă aș fi pe feisbuc). Râd de mine că îmi imaginez că mai e cineva pe aici. imaginea pe care o am e cu om intrat în comă, aflat pe un pat de spital de ceva vreme, nu se mai așteaptă nimeni să își revină și la un  moment dat, începe să își miște un deget. Normal că nu îl vede nimeni.

Hai să vă zic cum mă gândesc să continui aici - ca un fel de mini-jurnal. Nu. Nu asta e cuvântul. Cu un fel de text de dimineață, de scris/citit la cafea.că doar sunt în șantier (la figurat), în redescoperiri și restructurări, așa, cum îi șade unei femei la 36 de ani, mamă și soție dedicată...
DA, m-am schimbat mult pe dinăuntru... așa simt. Am devenit mult mai... multe. E de bine zic eu, dar e încă mult de lucru. La șantier adică.

Dar da, mai fac și poze. Multe cu telefonul, dar și cu aparatul. Adică micul studio mai trăiește!

Hai gata. Că oricum e dezlânată scriitura asta. Și nu prea are miez. Dar e de început. Se scuză.

Chiar nu vreau să fiu plictisitoare. Cât e de enervant un blog plictisitor...

Si Mateicelmic. Și Pavel. Ei cresc. Și mă încântă. Și... off, de când nu am mai scris...

Postare neterminată doi

Să vă zic acum de noua mea iubire, instagramul. Da da, am spus bine, e potrivit cuvântul "noua". Relațía mea cu fotografia, o știți deja, e una veche, durabilă, dătătoare de mari împliniri, aducătoare de multă energie, mijlocitoare de întâlniri magice. Așa cum se întâmplă cu relațiile de lungă durată, lucrurile tind să cadă în rutină dacă nu apare ceva nou, dacă nu se reinventează cineva, dacă nu se rupe cumva ritmul. 

Și aici a apărut el, instagramul, cu formatul lui nou, cu regulile lui altele, cu... cu-ntreaga lui comunitate. Și cu ceva... genial: cu accesibilitatea lui - ești în metrou și pe scaunele din fața ta surprinzi cu coada ochiului un moment, un ceva atât de volatil încât știi cu siguranță că va trece peste două clipiri. Însă ai timp să îți ridici telefonul pe care îl aveai oricum în mână, să-l pui pe silent urgent și... click! Să prinzi clipa fără să se prindă nimeni.Iubesc discreția lui, iubesc senzația asta de paparazzi full-time!

Și mai iubesc ceva la nebunie: de când cu el, sunt mereu cu ochii deschiși cât cepele, privesc laaarg sus, jos, în față, în spate, în bălți, în vitrine, m-am trezit că văd pentru prima dată lucruri/locuri mișto de tot, pe lângă care am trecut fără să le privesc cu adevărat de nu știu câte ori până acum.

De ce spun alte reguli? Pentru că formatul/suportul/dimensiunea imaginii fac ca acolo să jucăm altfel: ușurința cu care faci o imagine trebuie să se regăsească și atunci când o citești. În instagram pot să trăiască cadre care oriunde altundeva ar fi judecate ca naive/plictisitoare/greșit compuse. Și trăiesc nu pentru că acolo suntem mai permisivi, ci o fac pentru că acolo se joacă altfel. Acolo, fiind atât de mic, eu zic că putem avea cadre unde forma să fie conținutul, unde unuplusunu să fie doi sau infinit.

... Și e așa o prospețime, un entuziasm, încât creează dependență maximă, jur. și e inspirațional, aducător de frumos și de good vibes.

Postare neterminată unu

... Și vor mai fii, asta mi-am dat seama că ar fi singura soluție ca eu să scriu aici, mi-am dat seama ca e mai bine puțin decât deloc, că e mai bine să pun aici un gând decât să-l las să moară neștiut, uitat și nebăgat în seamă. E clar, sunt egoistă, vor fi mai mult pentru mine-cea-care-va-veni-aici decât pentru voi-cei-de-acum.

Deci să vorbim neterminat, să zicem lucruri mici, nu teorii împachetate-n coerență.

V-am spus că m-am pornit să schimb lumea? La propriu adică., pentru că m-am prins că se poate. Că pot asta. Eu. Poți și tu. Poate te vei prinde la un moment dat. Nu-i simplu însă. Dar e bine că e așa.

Și ce fac? Păi zic mai departe. Încerc să deschid minți, să dărâm prejudecăți, să sap la rădăcina fricilor cele paralizante și stricătoare. Am momente (multe) când îmi cade scutul și o iau personal/și mă doare/și îmi vine să o las baltă și să îmi văd de colțișorul meu cald și scăldat de iubire, dar... nu pot să stau. Așa că mă ridic, mă scutur de praf, îmi ling puțin rănile și o iau din loc. Și mai fac ceva: citesc, mă documentez, mă antrenez. Ca să pot să lupt mai bine adică.

Și miza? Păi asta-i buba: e mare. Sunt ei, ăștia micii. Ei, cărora, știu sigur că le mai bine dacă sunt alăptați (de preferință la cerere), dacă sunt ținuți cât mai mult în brațe, dacă sunt ascultați. Și dacă sunt lăsați să își aleagă singuri momentul în care să vină pe lume:)

va urma

Și va fi cu câte un instagram, unul ce merge cu vorbele de mai sus, vine ea și postarea neterminată despre noua mea iubire (aifonul).

Ei 2

Din vacanță. Cadre, nu vorbe. De fapt și mici explicații, acolo:)

Așa comunica bicicleta din față ( Ștefan) cu bicicleta din spate (eu). Super-util. Am găsit și un filmuleț cu traseul pe care il faceam aici

După un traseu greu pe dealuri și prin pădure, am ajuns în Meșendorf și am eșuat la primul ABC pentru o înghețată.

La Bunești, ne pregăteam să mergem la Viscri

Viscri

Nu are rost sa vă spun unde. Nu?:)

În cort se doarme taaare bine.

Archita - singura pana. A mea.

La piscina din campingul de la Sighișoara

Daia - foarte amandonată biserica. Trist locul. Sentiment ciudat.

Daneș - o mini - fermă a animalelor. 

Mălâncrav - cel mai frumos loc

În curtea noastră personală de la Mălâncrav (am închiriat o casă cu totul - 160 de lei/zi)

La Copșa Mare

Tot acolo

La Richiș

În celălalt camping unde am stat, la Blăjel, un camping în care noi eram singurii români, în rest olandezi, nemți, polonezi:)

Cheia bisericii din Bazna

 Am adunat atâtea amintiri frumoase, încă sunt sub efectul lor. Pozele astea au menirea să vă facă să ne călcați pe urme:)

Altfel de vacanță

Se iau doi copii, trei biciclete, o valiză plină ochi și... multă energie. Așa am făcut noi anul ăsta: am închis ochii, am învârtit globul (mă rog, harta țării) am pus degetul și am plecat în explorare. Am plecat să vedem, să mirosim, să pipăim locuri neștiute, am plecat în căutarea imaginilor din visele copiilor noștri, imaginile cu palate fermecate, cu cavaleri, prințese, libelule uriașe și animale blânde.

Au fost două săptămâni pe îndelete, două săptămâni în care ne-am adăpostit în cele mai încântătoare locuri, când cu cortul când pe la alții, în care am mâncat mult "din brișcă", dar în care am descoperit și cele mai delicioase ciorbe românești. Ne-am împotmolit(total neprogramat) vreo două zile și în Sighișoara cea medievală cu al ei festival trezitor de amintiri studențești, am luat la rând satele ce-au fost odată pline ochi de sași, dar care astăzi cu greu mai își știu cântul.

Criț, Viscri, Apold, Daia, Mălâncrav, Biertan, Archita, Richiș, Alma Vii - locuri de poveste, unele complet uitate, altele știute doar ca și cântare de rapsod anonim... Sunt atâtea lucruri minunate, atâtea locuri nedreptățite de istoria dată copiilor în manuale prea seci, prea sumare, prea fără de culoare. Mi-am dus copiii de mână pe poteci știute doare de căprioare, le-am arătat cum își așteaptă puii de berze părințíi, i-am lăsat să se joace pe lespezi de piatră și să mănânce fructe căzute din copaci prea grei de rod.

A fost o vacanță cu un ritm propriu, ritm pe care l-am învățat ușor, pentru că era în ton cu bătăile inimilor noastre. Ne-am întors mai bogați, cu tolba plină și cu sertarele cu-amintiri ticsite până la refuz.

E inutil cred să vă spun că avem o țară minunată și că nu e neapărat nevoie să mergi mii de kilometrii ca să găsești FRUMOSUL, în forma lui extinsă, la minte, ochi și suflet.

În poarta bisericii de la Bazna

La Biertan în cetate - poate clișeios cadrul, însă mega-spectaculos locul

Vedeți  cât sunt de terasate dealurile? A fost zonă viticolă aici cândva...

Am auzit niște povești savuroase de la domnul din imagine, un sas adevărat, păstrătorul cheilor bisericii de la Richiș (lângă Biertan)

Aproape de Mălâncrav, la intrarea în Florești mai demult Felța, (în germană Felsendorf) , un sat sălbatic, din care sașii au dispărut în totalitate de prin '92

În cimitirul săsesc de la Alma Vii am descoperit că sașii trăiau fie prea puțin fie muuult de tot

Am întâlnir berze multe peste tot, dar nicăieri ca aici, unde în jurul unui tractor ce ara câmpul, am numărat 22 de bucăți, deloc speriate de uruitul vehicolului

La Șaeș, biserica și zidurile din jurul ei sânt în stare gravă, așteaptă nerăbdătoare să fie ingluse în programul de recondiționare a bisericilor, program ce a salvat, câți va kilometri mai jos de ea, biserica de la Apold

Pentru poze m-a ajutat instagramul, pe care l-am primit cu căldură în viața mea, întrebându-mă chiar cum am putut fără el până acum:)