Scurte. Stop.

La munte cu zapada. Stop. Mami invata intr-un final glorios sa schieze. Stop. Cinci copii. Stop. Toti urasc zapada. Stop.

Ne intoarcem pe final de an, asa ca nu va spun inca La multi ani. Stop.

A venit!

Dezastrul de după :))

Matei & co vă doresc un Craciun tihnit și fericit!

O amintire de-atunci

În noaptea de 22 spre 23 decembrie, mă lăfăiam într-un pat prea mare pentru mine. Ca niciodată, de două zile mama insista să dorm la ei în dormitor. Era probabil nevoia ei să mă aibă aproape în zilele acelea atât de altfel.

Eram doar noi două acasă, tata fiind încă la fabrică, unde se tot organizau tot felul ce celule de apărare. Era undeva după miezul nopții, când m-a trezit și m-a scos pe balcon. Buimacă, îmi aduc aminte că am început să cercetez cerul în căutarea unui obiect neidentificat. Nici nu am apucat să îmi manifest dezamăgirea, că mama apare cu un scaun pe care îl poziționează aproape de geamul care separa balconul nostru de cel al vecinilor de palier și mă ajută să trec dincolo. Pe moment nu am priceput chiar nimic din echilibristica în pijama de la etajul trei...Imediat în urma mea a sărit și mama, bineînțeles.

Acum încercați să vă imaginați cam ce-au gândit vecini noștri când ne-au văzut în pijama, în balconul lor. Cum spuneam, erau într-adevăr niște zile speciale, dar eu în locul lor m-aș fi speriat al naibii...
În timp ce li se dădeau explicații, am început să înțeleg și eu cum stau lucrurile. Erau teroriștii. La noi la ușă. Încercau să intre.

Primul lucru pe care l-au făcut vecinii noștri a fost să ne dea niște jersee. Apoi am ieșit cu toții pe casa scării și am mai convocat încă vreo trei familii, să stabilească un plan de bătaie.
Cumva, teama inițială a început să dispară, pe măsură ce adrenalina punea stăpânire pe toate fibrele ființei mele care avea parte de cea mai mare aventură din cei zece ani ai mei.

Până la urmă, șeful de bloc și-a adunat toate puterile și a hotărât că va merge singur să vadă.

Mi s-a părut un act suprem de curaj.

Bineînțeles că nu a găsit nici urmă de terorist. Era doar tata, venit de la fabrică și care, după ce își uitase cheile, încercând din răsputeri să nu mă trezească, a apăsat clanța și apoi a început să bată încet în ușă.

Atunci au aflat și vecinii că mama nu îndrăznise nici măcar să se uite pe vizor, de frică să nu fie împușcată în ochi...

Acum, la douăzeci de ani după, am senzația că nu doar ea a fost păcălită în zilele alea.

Nu aș vrea să transmit un mesaj greșit, știu că au murit mulți oameni nevinovați, știu totodată că era momentul să se întâmple schimbarea, să ieșim din totalitarism, dar sentimentul de farsă nu a dispărut nici acum. Sunt convinsă că vor mai trece niște ani buni până să aflăm adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în acel decembrie...

Să ne oprim puțin din goană

Există un moment care îmi place mult în timpul liturghiei, când preotul zice "Dăruiți-vă pacea", iar fiecare dă mâna cu cei din jurul său, fie el cunoscut sau nu, copil, bătrân morocănos, sau poate gură cască aterizat din întâmplare-acolo. Cumva așa-mi imaginez Crăciunul la începuturi: ca pe-un moment special, un moment de dăruire necondițíonată. Ei bine, lucrurile au evoluat de când cu Coca-Cola asta și nu neapărat într-o direcție fericită. De ceva timp deja accentul vine pus pe cantitate și nu pe calitate. Să fie cât mai multe și cât mai mari. Nu?

E clar ca nu despre asta este vorba. Sunt perfect conștientă că e o șmecherie consumeristă la mijloc, că au reușit să ne facă să credem că e obligatoriu să ne cheltuim toți banii, chiar și pe cei pe care nu-i avem, acum, la final de decembrie...Dar e momentul să vă fac o mărturisire. Iubesc să-mpart cadouri. Să le împachetez cu minuțiozitate. Să scriu pe ele,cu markerul, destinatarul. Îmi place la nebunie momentul acela fix dinaintea devoalării conținutului, mixtura aia de curiozitate și nerăbdare, mult mai vizibilă la copii decât la noi, adulții.

Mi se pare un job extrem de dificil și totodată incitant, ăsta cu găsitul cadoului potrivit pentru fiecare...cel puțin dacă dorești să oferi ceva care să rimeze cu sufletul omului, ceva înafara sferei clasice fular-lumânare-sticlă de vin.

E un lucru ce presupune un pic de imaginație, chiar și un pic de psihologie dar mai ales muuultă empatie. Dorința mea secretă de fiecare dată, este să ajung cât mai aproape de miezul intim, de corzile bine ascunse.

Și chiar dacă nu îți iese, chiar dacă ai ales ceva ce destinatarul avea deja, poți fii sigur că el va simți și aprecia dorința ta de a-i aduce ceva special.

Și un secret pe care-l stiți probabil: un cadou BUN nu trebuie neapărat să fie unul scump. Chiar și o pietricică împachetată în hârtie poate să reușească să transmită lucrurile alea frumoase la care te-ai gândit tu când ai ales-o de pe marginea drumului...

Iar la final, un film care se potrivește cu peisajul:

To Do List

Iată cum ar arăta o ipotetică listă dintr-o ipotetică agendă a lui Mateicelmic, pe ziua de azi:


- Să aud cum trece primul tramvai, împreună cu mami - checked

- Să gust noua mâncare uscată a pisicii - checked

- Să număr bobițele din castronul pisicii - sunt prea mic!!!!dar am încercat

- Să fac să se coloreze în albastru ecranul de la calculator - checked

- Să pictez plasma cu cremă din aia albă cu care mă dă mami la funduleț - checked

Nu știu dacă vi se pare o listă lungă sau din contră, dar nu uitați că la cele de sus se adaugă neprevăzutele, neplănuitele, dintre care aș aminti doar cafeaua mea, pe care a turnat-o pe el...

Și să ne înțelegem: toate cele de mai sus au fost rezultatul unor acțiuni fulger de tip comando, în urma cărora nimeni nu a fost rănit!...iar eu susțin și cred în continuare că am un copil cuminte:) Mă înșel oare?

Îmi pare sincer rău că nu am avut prezența de spirit să imortalizez măcar primul tramvai, cu răsăritul în fundal.

Vizita la stilist

Am făcut-o, l-a tuns puțin așa cum mi-am dorit. Sunt mulțumită. Cred că și el e fericit ca nu mai îi intră în ochi.

Părinți denaturați

Faptul că suntem mari devoratori de filme nu mai este probabil niciun secret pentru cititorii acestui clasor virtual de lucruri mărunte. Ceea ce probabil bănuiți este că suntem totodată devoratori de seriale.

Avem în permanență pe rol vreo trei-patru. Acum lucrurile stau cam așa: tocmai am văzut ultimul episod din Dexter, sezonul patru, serialul despre un ucigaș în serie de ucigași în serie. Cu House suntem la zi, nici nu mai știu ce sezon...fani pe viață. Urmărim și FlashForward, un serial nou cu o premiză simpatică( toţi locuitorii planetei îşi pierd cunoştinţa simultan preţ de 2 minute şi 17 secunde, perioadă în care văd ceea ce li se va întâmpla într-un anumit moment din viitor), dar despre care nu mi-am format o impresie clară.

Descoperirea lunii este însă un serial de-a dreptul d-e-m-e-n-ț-i-a-l! Breaking Bad. Îl recomand, clar, un serial de nota zece.

Nu știu dacă ați văzut Weeds, un alt serial pe care îl ador, mai ales ultimele două sezoane, în care totul o ia complet razna. Ca și subiect cele două seamănă...Și nu știu exact de ce, dar Breaking Bad îmi aduce aminte de Arrested Development.

Ștefan, dacă treci pe aici, te rog să spui și tu ceva, doar e subiectul tău!:)



Acum mi-am dat seama...nu prea sunt seriale de părinți responsabili...oops.

Mașina, ultimul animal

E distracţia momentului. Până în timpul mesei, trebuie să ne uităm peste cartea cu animale. Nu se poate altfel.

Aţi observat că atât raţa cât şi pisica, chiar şi câinele, toate fac "ma" respectiv "ma-ma"?:))

Am încercat şi cu animalele sălbatice, dar nu prezintă niciun interes...nu ştiu de ce.

Un duh rău mă urmărește

Nu, nu mi se trântesc ușile noaptea și nu îmi scărție parchetul.

Nu, vorbesc aici de un duh al electronicelor și tehnicii.

Relația mea cu calculatoarele și imprimantele a fost una specială de la început. Momente de stupoare când eu spuneam "stânga" și ele făceau "dreapta" au existat mereu, dar am învățat încet încet să le accept. Deh, latura mea feminină împrăștie energii total neprielnice obiectele care funcționează pe bază de curent electric.

Lăsând gluma laoparte mărturisesc că de data asta am comis-o, bineînțeles, tot cu participarea duhului respectiv. Cel puțin așa îmi place mie să declar.

Vă rog să nu faceți ca mine. Să nu combinați niciodată momentele de melancolică visare cu manevrele tehnice. Puteți formata din greșeală, un hard extern de 500 de giga! Nu mi-am dat seama de pocinog imediat, a descoperit Ștefan că au dispărut informațiile cu pricina. L-a cuprins disperarea, mai ales că nu avea habar ce se întâmplase.

L-am găsit cu calculatorul desfăcut, încercând să remedieze ceva total necunoscut.

Atunci am înțeles că eu sunt autoarea. S-a dat imediat un război intens între a mărturisi sau nu implicarea mea în problemă...Mă și vedeam exilată pe balcon pentru următoarele trei nopți. Mi-am dat seama totodată că nu pot trăi cu musca asta pe căciulă. Că mă voi urî fiecare minuțel în care Ștefan se dă de ceasul morții să repare un hard care nu este stricat.

Așa că mi-am luat inima în dinți și am mărturisit. El a înțeles, iar eu am devenit brusc mai ușoară.

Și-am învățat încă o dată o lecție vitală, aș spune. Minciuna, chiar și prin omisiune, este extrem de toxică. Nu știu zău cum se descurcă politicienii ăștia ai nostri cu ea!

M&M sau carepecare

Doi prieteni și un cărucior de jucărie.

Matei și Măriuca

Dulce grai ardelenesc

Mi-au rămas puţine persoane în jur cărora să pot să le spun: "Hai să merem la o kafă!" fără să mă privească ciudat.

Ei bine, tocmai am avut revelaţia unei oarecare frustrări cauzate de faptul că mi-am izgonit din vocabular o sumedenie de cuvinte şi expresii la care ţineam mult, aşa cum ţin la orice e legat de copilăria cea lipsită de griji, la amintirile cu lipiciul Pelican şi îngheţata Polar.

Nu spun că lista de mai jos aparţine copilăriei. Nu, ea aparţine "etapei mele existenţiale de dincolo de munţi", o perioadă plină ochi cu amintiri pe care nu vreau să le uit deloc.

Cum vă spuneam, s-a născut o listă surprinzător de lungă, probabil de neînţeles pentru mulţi dintre voi. Cred că multe dintre cuvintele de mai jos nici nu există în dicţionar. Pe unele poate că nu le-am scris corect, datorită faptului că, deşi le-am folosit o perioadă lungă, nu le-am văzut scrise prea des:

vailing - un fel de castron mai mare, din metal, cu două toarte
laibăr - vestă
sfeter - jerseu cu nasturi
roling - bluză pe gât
ştrampi - dresuri
ţiţo nodrag - greu de tradus...budigău, ceva gen iegăr din tricot, aveau toate fetele iarna pe sub uniforma
jeb - buzunar
ronghi - cârpă de şters pe jos
pihe - scame
vană - cadă
mămăruţă - gărgăriţă
badog - doză(de suc, bere etc), butoi
leţ - scândură
botă - nuia
ţoaglă - biclă
pepe - goangă
şod - urât, caraghios
ocoş - deştept(peiorativ)
piscoş - murdar
zălud - ţicnit
conci - cu strabism
icsoş - cu picioarele în x
cracoş - cracanat
goz - gunoi
bugăt - destul
hintă - leagăn
a se hâi - a se strâmba (eu mă hâiesc, voi vă hâiţi)
a se îmburda - a se dărâma
a scociorî - a scurma, a căuta
a păli - a lovi
hepa! - interjecţie de genul "pârtie!", se foloseşte oricând şi oriunde vrei să se tragă cineva din calea ta
gomboţ - popanaş cu prune
mâţă - leapşa
floaşter - bulevard, strada principală

Completări din partea publicului:

culpător - fund de lemn
lebeniţă - pepene roşu
bolund - nebun
răgice - ridiche
găzdoi - cineva bogat
puiuc - sertar
cheneș - cineva dificil
ghezăș - mocăniță, tren
țâclăzău - fier de călcat
a sta guguli - a sta pe vine

Completările lui tata, un sibian clujenizat:

hanorac - jachetă de vânt, în general cu glugă
tină - noroi
tulai! - văleleu!
slană - slănină
ţâdulă - bileţel
pled - pătură
cucuruz - porumb
cremeş - cremşmit
perje - prune

Cam atat am găsit eu, las lista deschisa eventualilor ardeleni nostalgici ca mine.
O precizare: nu sunt regionalisme de la ţară, nu sunt cuvintele bunicilor. Nu, ele sunt doar cuvinte din vocabularul meu de Cluj:)

Preferatul meu

Mărturisesc că am o simpatie specială pentru el, mai ales de când am aflat că nu îşi arată niciodată faţa. Nu ai nici o şansă să îl prinzi în flagrant, în timp ce încearcă să îţi îndese o portocală în pantof. Îmi place mult anonimatul lui

Mi se pare că locul lui a fost cumva uzurpat de către Moş Crăciun. Pănă şi numele(Santa Claus) i l-a cam şutit. Ce să mai spun de obiceiul cu cadourile în pantofi...Ei, dar trebuie să recunosc...doi e mai bine decât unul singur, deşi mi s-ar părea mai corect să nu vină chiar aşa, unul după altul.

Nu vi se pare o idee mai bună că unul să ne onoreze cu prezenţa undeva prin iunie sau august, când copiii duc puţin lipsă de motive de cadouri? În plus, aşa nu ar mai fi nevoie ca Moşu să vină pe placa de surf În Australia de exemplu...ar veni şi el prin nămeţi, ca tot Moşu!

M-am documentat puţin şi am mai aflat nişte lucruri chiar drăguţe despre Moşu meu preferat. De exemplu, am aflat că este o perioadă a anului cand lumea se întoarce, de aceea există în toata luna noiembrie o grămadă de ritualuri magice (Noaptea Strigoilor şi Săntandrei). Apariţia lui Sân' Nicoară aka Moş Nicolae pune capăt dezordinii şi aduce lumea pe făgaşul ei (începutul de an nou în tradiţia geto-dacă era chiar în această perioadă).

Mi-am adus aminte cu nostalgie şi de crenguţa aurie sau argintie pe care o lasă împreună cu cadourile lui. La mine în Cluj era obligatorie. Şi nu, nu are nici o legătură cu joarda de bătaie, nici un cantitatea de cuminţenie existentă în casă! Ele simbolizează nişte ramuri care urmează să înflorească...

Mi-o doream întotdeauna cât mai mare şi mai stufoasă şi nu ştiu voi cum faceţi(făceaţi) dar eu postam cizmele fiecărui membru al familiei pe marginea ferestrei, că doar pe acolo trecea Moşu...



"Băieţi fiţi pregătiţi...am auzit că Moş Nicolae nu îşi mai permite ajutoare...va trebui să ne împrietenim şi noi cu Rudolf şi băieţii lui, că altfel intrăm şi noi în şomaj!"

Parada

Nu ştiu ceilalţi(mulţi) participanţi ce au vizionat astăzi la parada clasică de unu decembrie, dar eu am văzut un alai de unicorni şi de cai înaripaţi, prinţi cu prinţesele lor, care fantastice de turtă dulce şi alte minunăţii...

Mă întrebaţi cumva unde am fost?

La bulevard, în zona Arcului de Triumf, ca toată lumea.

Mărturisesc însă că am trişat puţin... am stat cu spatele la stradă şi cu ochii pe Matei, care a savurat evenimentul aşa cum numai un copil de-aproape doi ani o poate face!





Am spus cumva că numai un copil de doi ani o poate face?

V-am păcălit.

Priviţi-l şi pe tati!





A fost cea mai fabuloasă paradă pe care n-am văzut-o!

O zi frumoasă

Pentru că avem multe de recuperat la capitolul ieşirilor şi pentru că a fost aşa o zi frumoasă, am înşfăcat copilul şi aparatul foto şi am petrecut prima parte a zilei outdoor.
Am găsit totul aşa cum l-am lăsat înainte de arestul forţat la domiciliu, doar că şi-a cam schimbat culoarea:

Îl iubim pe Thomas

O dovadă grăitoare a faptului că a crescut e felul în care reacţionează la vederea camerei de filmat. Dacă până nu demult îi ignora prezenţa, acum se cam intimidează...să însemne asta că trebuie să tăiem actoria de pe lista cu posibilele-viitoare-cariere?

După cele două săptămâni de febră/muci/tuse, tati a simţit nevoia să îi cumpere ceva frumos.
Aşa că a apărut însuşi Thomas, care ştie să facă şi baloane.

Super-jucărie, o recomand cu căldură! Succes garantat.

Mixed Feelings

Când ajungi într-un loc unde ţi-ai dorit să mergi, dar ai abandonat apoi ideea când ai auzit cât costă biletul, ai mari şanse să fii plăcut impresionată.

Totuşi, nu cred că ăsta este singurul motiv pentru care am decretat concertul de ieri seară un succes.

Mai degrabă aş da vina pe felul ei total nepretenţios, cald şi omenesc de a ne vorbi. Bucuria ei de a cânta, de a fi înconjurată de o sală plină ochi de oameni care se lasă pe mâna ei, fără reţinere.

A fost ca şi cum aş fi mers în vizită la un vechi prieten şi ne-am fi uitat împreună la albumul cu poze din liceu. Mi-a lipsit doar un pahar de vin roşu în mână.

Am ieşit de acolo cu zâmbetul pe buze şi cu bateriile complet încărcate.

Bine, bine, dar unde e partea cu mixed feelings, vă întrebaţi poate.

Păi ea apare fix în momentul în care am ajuns acasă şi am deschis teve-ul. Mare greşeală...

Ştefan, îţi mulţumesc.

Un sfat părintesc

Ieri, după aproape o lună de stat cu cojoacele sub plapumă şi de spălat la lighean, au venit cu CONTORUL...acum spăl vasele chiar dacă nu sunt murdare, doar de plăcerea apei calde de pe ţeavă.

După ce procesul de instalare a luat sfârşit iar domnii de la distrigaz s-au răspândit pe la casele lor, sau poate pe la alţii care îi aşteptau mai ceva decât pe Moş Gerilă, domnu Gheo, responsabil cu lucrarea noastră, cel care ne-a tras ţevile prin casă, a ţinut să îl ia deoparte pe soţ şi să îi ofere un sfat părintesc:

"Ascultă la mine, Ştefane, pentru că îmi eşti simpatic, îţi dau un sfat.

Şi eu eram ca tine. Alergam toată ziua, lucram de îmi săreau capacele...

Şi am ajuns la concluzia că nu e bine, aşa te îmbolnăveşti...încearcă să îţi găseşti un loc unde să nu faci nimic toată ziua, doar să stai şi să primeşti şpagă"!!!!!!

Eu nu v-aş crede dacă mi-aţi povesti întâmplarea asta, pe cuvânt.
Am fost mereu tentată să spun că nu există oameni reali, aparent de bună credinţă, care gândesc aşa...

Altfel de hrană

Cred că e definitoriu pentru oricare dintre noi felul cum arată spaţiul în care am ales să trăim, indiferent că e o ditamai vila cu grădină sau o simplă garsonieră confort trei.

Constat în ultima vreme, o grijă tot mai crescută în ceea ce priveşte mâncarea noastră cea de toate zilele (să fie cât mai naturală, cultivată sau crescută în medii cât mai "bio"). E un lucru cât se poate de lăudabil, dar nu e suficient. Nu. La fel, dacă nu chiar şi mai importantă este hrana pe care o oferim sufletului nostru. Şi ma gândesc aici la muzica cu care ne înconjurăm; la cărţile pe care le citim; la locurile pe care le frecventăm. Câte spectacole aţi văzut în ultima vreme? Dar concerte?

Mergând mai departe cu raţionamentul ăsta, am ajuns la concluzia că e vital să ne înconjurăm de oameni frumoşi. E un raport direct proporţional între calitatea celor din jurul nostru şi creşterea personală. Dar să ne înţelegem: nu spun că dacă începem să ne învârtim printre conferenţiari sau alte somităţi vom deveni automat mai buni.

Spun doar că apariţia unor personaje speciale în cercul nostru intim e un semnal al unei oarecare creşteri personale. E vorba de existenţa comunicării, care apare numai dacă vă găsiţi pe aceeaşi lungime de undă.

Dar ce vreau eu să spun de fapt aici? Vreau să vă îndemn să vă cultivaţi cu grijă relaţiile speciale pe care le aveţi, să ţineţi cu dinţii de ele, să nu lăsaţi timpul prea puţin, distanţa, sau mai ştiu eu ce, să se interpună între voi...

Apropo de oamenii speciali la care ţin mult, vă invit mâine la un vernisaj la MNAC.

Cât despre păpuşile lor, promit să scriu un post dedicat, e incredibil ce fac fetele astea.

Scrat Rullz!

E unul din personajele mele preferate ever!

Cu dedicaţie pentru toţi Mateii mari sau mici din blogosferă:

Status si...lucruri mărunte

E a patra zi şi Matei a mai avut încă febră, mică ce e drept. Lucrurile merg spre bine, asta e clar. Pentru că am intrat în a patra zi de boală, am decis că e momentul unui control. Iar pentru că doctoriţa noastră e ocupată astăzi la o rupere de turtă, am decis să mergem la Centrul Medical Unirea, sectorul pentru copii.

Ideea de a intra într-un spital de stat, plin de copii bolnavi, am respins-o din start. Totuşi şi aici, ne-am intersectat pe hol cu un băieţel care tuşea rău sărăcuţul...iar mama lui mi-a oferit o replică de pus la revistă, care m-a dat pe spate: "Mergeţi de aici, doamnă, copilul meu tuşeşte rău, deşi dacă sunteţi aici, înseamnă că şi el(Matei) e bolnav"!

Mda, e bolnav, dar asta nu înseamnă că ne dorim şi alte boli sau alte virusuri...

După ce a constatat că nu are nimic nici la plămâni şi nici otită sau altceva, doar roşu în gât, doamna doctor ne-a chemat şi mâine la recoltat sânge şi pp pentru nişte analize, aşa, de siguranţă.

Mi-a plăcut mult de ea, mai ales pentru că avea aceeaşi părere proastă ca mine vis-a-vis de antibiotice...în plus, mi-a spus că faptul că M. face aşa febre mari(a mai făcut o dată 40 din cauza unui canin) e un semn bun, înseamnă că are un super/sistem imunitar.

Eu simt că e pe drumul cel bun...sper să terminăm odată cu bolile astea, că nu ne place deloc! :)
Bogdana, să ştii că m-am gândit mult la voi zilele astea...

Şi la final, un filmuleţ de bine-dispunere dintr-un univers mărunt:

Cu pantofiorii în mână

După cum când se lasă liniştea în casă nu e un semn deloc bun, la fel şi cu blogul ăsta. Când e linişte, e cam de rău...de ieri de pe la prânz, Matei a oscilat între următoarele cifre: 38 cu 2 şi 39 cu 6, cu noi recorduri personale, în toiul nopţii: 40 cu 6. În rest, nimic: nici tuse, nici muci, nici roşu-n gât, doar moleşeală în momentele peste 39.

Mister total...eu bănuiesc din nou vreo măseluţă, deşi ar cam exagera.

Am început şi eu să fâlfâi acum puţin, pentru că l-am culcat fără febră.

Nu am apucat să vă povestesc încă despre ticul lui. Când e obosit, când se plictiseşte sau e concentrat, Matei îşi răsuceşte părul. Îmi aduce aminte de un coleg de liceu, care avea exact acelaşi tic...sunt curioasă dacă şi-l va păstra atât de mult şi el.

În seara asta, Matei nu a vrut să îşi lase tenişii din mănuţe. A adormit cu ei în braţe, fără să îşi mai răsucească părul. Înseamnă că avea un motiv foarte important pentru gestul lui. Oare a fost felul lui de a-i spune febrei să-şi ia tălpăşiţa?

Vă rog să ne ţineţi pumnii, să trecem cu bine noaptea asta!

Tizul preferat

S-a născut ieri! Îi urăm bun-venit şi aşteptăm cu nerăbdare să crească puţin ca să îl putem scoate la joacă.

Felicitări Bee şi Răzvan , Mateicelsimaimic e norocos ca a nimerit la voi in familie! :)

Undeva la prima oră

Micul dejun e sfânt pentru noi, toată gaşca se înghesuie în bucătărie în fiecare dimineaţă, pentru a se implica la prepararea lui. Nu vreţi să ştiţi cât ne este de ajutor Matei...la rostogolirea paharelor de iaurt (încă nedesfăcute) pe jos, la verificarea temperaturii din congelator, la inventarul oalelor şi a farfuriilor din dulap şi asta în fiecare zi.

Mărturisesc că, până nu iau cel puţin şase înghiţituri de cafeaua mea cu lapte cotidiană, nu reuşesc să mă trezesc. Pot să mă spăl cu apă rece, pot să ies afară în frig, degeaba. Am nevoie de cafea!

Era puţin după ora nouă, îmi savuram licoarea magică, îndesată în capotul meu pufos de casă, foarte atentă la o discuţie de la radio.

Au trecut câteva minute bune până să îmi dau seama că sunt singură la masă, că nu încearcă nimeni să îmi răstoarne bolul cu cereale. Băieţii dispăruseră misterios. Mi-am făcut repede calculele: e linişte – semn rău, sunt împreună – semn bun, aşa că am dat mai tare radioul şi m-am afundat şi mai adânc în halatul meu. Câteva minute doar pentru mine şi cafeaua mea...ce bine.

Apoi mi-am amintit brusc de o întâlnire pe care o anunţase Ştefan la nouă jumate şi la care nu vedeam cum va ajunge...aşa că mi s-a aprins un beculeţ. M-am reconectat la realitatea înconjurătoare, de data asta cu simţurile mai ascuţite (efectul cafelei), uşor îngrijorată.

M-am liniştit instant, odată cu apariţia juniorului în uşa de la bucătărie, care m-a luat de mână şi m-a tras înspre dormitor. Cumva vinovată pentru momentele mele de reverie, l-am urmat ascultătoare.

Abia atunci au răzbătut până la mine niste bufnituri înfundate. M-am repezit către dormitor, unde...am aflat şi sursa zgomotelor. Era Ştefan, închis pe balcon, zgribulit, aproape desculţ, cu mătura în mână!

Explicaţia am primit-o abia seara, când nervii s-au destins şi am putut să râdem împreună de toată tărăşenia.

Dintr-un avânt aparent inexplicabil, al meu soţ gospodar hotărâse că îndepărtarea mizeriei de pe balcon provocate de instalarea centralei nu necesită amânare. Aşa că, la nouă dimineaţa, a înşfăcat mătura şi a ieşit pe balcon, urmat îndeaproape de Matei,care abia aşteaptă o incursiune în zonele astea rar accesibile.

Ghinionul a făcut ca, în loc să deschidă uşa de la balcon, să tragă în jos de mâner, Mateicelmic l-a blocat pe tati. Degeaba a bătut cu putere în geam după mami, ea era în alte sfere...

A încercat apoi să îl convingă pe M. să vină după mine. Prima încercare a fost nereuşită: copilul a apărut, după o absenţă dătătoare de speranţe...cu făraşul în mână!.. “Sigur de asta are nevoie tati, de asta îmi face semnele alea disperate!”

S-a mirat puţin când a văzut că tati nu e mulţumit la vederea făraşului...aşa că a plecat în căutarea lui mami, să vină şi ea să îl ajute pe tati la curăţenia asta de dimineaţă.

Zi end

Primul prieten

Tocmai când mă plângeam că pe lista jucăriilor preferate sunt incluse doar obiecte cu minim patru roţi, Matei a început să petreacă din ce în ce mai mult timp în compania lui Ursi! Bineînţeles că îl avea de ceva vreme, dar îl ignora cu eleganţă...

Aşa că, date fiind circumstanţele, l-am declarat PRIMUL prieten de pluş!

Din nou, roz şi albastru

Chiar când mă gândeam că nu vă mai place de mine de când am scris rău de Halloween şi eram sigură că nu voi mai primi nici o leapşă în viitorul apropiat, doamna Sultana mă trece pe listă la una la care m-a săltat toată lumea:)

Aşa că i-am luat exemplul, am deschis un folder din multe altele şi am găsit o imagine blue şi alta pink. Am ales special un folder fără poze cu progenitura, aşa, să mai variem puţin peisajul.

O dau mai departe, în caz că nu au primit-o deja, Degeţicăi, Zmeurei şi lui Bee, dacă mai apucă, înainte de fericitul eveniment.

the blue one


the pink one



LE: Mda, e un răspuns cam metaforic, dar sper să te mulţumească, Bogdana:))

La un pahar de vorbă

Încercam să îi explic cum stă treaba cu căciulile astea...Oricum, mai ţineţi minte întâlnirea mea cu Mateicelperfect, cum vă spuneam eu că mănâncă frumos, la masa din bucătărie, pe scaun de om mare?

Mai nou şi Mateicelmic face la fel, deşi nu ştiu exact cărui aliniament de stele trebuie să îi mulţumesc şi nici câte zile va mai dura minunea.

Mai trebuie să îl învăţ să spună "portocaliu" şi gata, e bun de pus în ramă!

Nu vrea şi basta!

Aştept cu nerăbdare ziua în care vom putea purta o discuţie bazată pe argumente.

Să îi explic pe îndelete cum stă treaba cu virozele, cu răcelile, cu statul în casă, cu termometrul în fund. Şi dacă nici argumentele astea nu ar mai funcţiona, aş recurge la altele la care poate ar fi mai sensibil...I-aş spune că îi stă bine, că toţi băieţeii au aşa ceva, că mi-ar plăcea şi mie să am una, să nu mai îmi îngheţe sufletul în mine.

Ei bine, comunicarea noastră nu e atât de avansată, sau poate nu folosesc argumentele corecte. Cert este că, de fiecare dată, fără excepţie, se lasă cu scandal şi jale mare. Cred că se simte profund jignit când nu îi respect dorinţa şi devine de-a dreptul sălbatic în acţiunea de îndepărtare a accesoriului nedorit.

Săptămana trecută, când deja apăruseră copiii cu căciuliţe şi glugă peste, legaţi fedeleş cu fular, o percepeam ca o mare exagerare şi mă gândeam, cumva cu groază, la ce-i aşteaptă pe micuţi când va veni cu adevărat frigul.

Nu exista persoană care să treacă pe lângă noi şi care să nu îmi arunce o privire dezaprobatoare, ca unei mame total iresponsabile, care îşi ţine copilul FĂRĂ CĂCIULĂ, la cinşpe grade, sau câte erau atunci.
Cum aş fi putut să le explic că el nu e obişnuit cu capul acoperit, că avem o mare problemă la capitolul ăsta.

De câteva zile însă, gluma s-a îngroşat serios, frigul a venit de-adevăratelea. E cancer afară, chiar şi pentru urechile noastre.

Am mare nevoie de ajutor. Spune-ţi-mi vă rog, cum să procedez, nu pot să stau toată iarna în casă! Ce-i drept, dacă o pun cu forţa, după jumătate de oră de scandal se consolează şi se resemnează, dar parcă nu aş vrea să îl supun zilnic la asta...ca să nu mai vorbim de nervii mei, şi-aşa destul de întinşi, în ultima vreme.

Dovleci şi inimioare

Pentru că o gândesc mulţi, sunt sigură, dar se feresc să o verbalizeze, mă încumet eu să o zic: Urăsc Halloween-ul. Nu chiar aşa de mult ca St. Valentine, cu inimioarele ei penibile.
Ambele nu mi se par altceva decât nişte importuri total nejustificate de la prietenii noştri, americanii. Şi muuult, muuult marketing.

Simţiţi că avem nevoie de noi sărbători, de noi prilejuri de a cumpăra obiecte total nefolositoare? De ce nu ne costumăm pentru noaptea sfântului Andrei? Sau de ce să nu le dăruim măcar un pupic iubiţilor cu ocazia Dragobetelui? Dacă astea vi se par deplasate, atunci care e treaba cu Halloween-ul ăsta?

Aştept cu nerăbdare ziua în care vom sărbători şi noi sărbătoarea aia cu curcanul. Nu cred că e satât de îndepărtată cum vi se pare acum.

Da ştiu, nu aveţi ce face, dacă la grădiniţă se doresc dovleci sculptaţi şi costume de vampiri, nu puteţi să vă extrageţi, e pentru fericirea copilului...Sunt sigură că asta mă aşteaptă şi pe mine, dar lăsaţi-mă puţin măcar acum, să protestez, să-ncerc să zgândăresc puţin spoiala asta consumeristă cu care ne vopsesc ăştia valorile..

Iubita mea prietenă, ai dreptate, sunt puţine lucruri legate de vremurile astea de plastic şi nylon care să îmi placă. Ştiu, sunt cam cârcotaşă, dar încerc să amân cât pot de tare momentul când îmi voi face o poză lipită într-o inimioară, împreună cu alesul meu.

Later edit: Tocmai am intrat pe blogul unei prietene din Cluj şi mi-am adus aminte de o sărbătoare dragă pe care o avem noi, în Ardeal. Nu aţi vrea mai bine să o sărbătorim şi aici, în locul Halloween-ului?



Dovleci făcuţi de Ştefan, după o reţetă specială, cu miere şi nucă. O bunătate!

Bunii şi răii

E o viziune simplistă, copilărească poate, dar cumva, eu cred că e nevoie de un echilibru suprem, care să facă să funcţioneze mecanismul imens al lumii ăsteia. La câtă răutate, minciună, egoism, înşelătorie s-au adunat acum în jurul nostru, mă mir că nu se duce naibii totul, zău.

Dar îmi aduc aminte că există câţiva oameni, puţin ce-i drept, care înclină muuult balanţa şi ne ajută să nu o luăm cu totul pe ulei...Îmi veţi spune că, aşa cum sunt ei, excepţionali de buni, la fel sunt alţii, excepţional de răi. Sigur, aveţi dreptate, atâta doar că ăştia buni atârnă mult mai greu la cântar. Părerea mea.

Ei bine, m-am întristat foarte, când am aflat acu câteva zile, că unul din aştia buni-buni, a murit, la optzeci de ani, ce-i drept. Mă îngrijorează însă situaţia balanţei noastre...

"Eu sunt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sunt mândru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l câştigăm, şi-l vom câştiga."
Teofil Părăianu

Un om simplu dar nu simplist, luminos şi mucalit, care reuşea întotdeauna să ajungă la sufletul ascultătorilor săi, părintele Părăianu îmi amintea cumva de monahul Zosima din fraţii Karamazov. Mă bucur că l-am auzit live de câteva ori.

Furtuna mea

Acum câteva zile, după ce tocmai publicasem post-ul despre stereotipuri, m-a interpelat o prietenă pe mess, ca să îmi spună, că îi place muuult blogul ăsta, dar că sunt cam negativistă, că mereu mă plâng de ceva, că nimic nu îmi place...

Şi am căzut puţin pe gânduri. Probabil că are dreptate, sunt cam cârcotaşă, dar nu aş vrea ca locul ăsta să fie unul cu tonuri prea închise.

O spun cu convingere, deşi mă gândesc la o sumedenie de lucruri întunecate, probabil din cauza ploii şi a frigului. Mi-ar plăcea să nu fiu meteo-dependentă, mi-ar plăcea să am energia şi nebunia de la douăzeci de ani.

După ce am citit despre o pauză de suflet, mi-am dat seama că îmi este groaznic de teamă să nu fi căzut în mediocritate, asta în cazul fericit în care nu am fost întotdeauna acolo.

Poate mă judec prea aspru, dar am senzaţia că am pierdut ceva pe drum, o sclipire, şi că am ieşit puţin şifonată din bătălia asta mută pentru ziua de măine.

Aştept cu nerăbdare să iasă iarăşi soarele şi pe strada mea.

Şi am o întrebare, aşa, de final: E voie ca mamele să aibă momente din astea?

Oameni simpli

Şi melodia originală, cu dedicaţie pentru tata, mare fan Pulp:



via Radio Guerilla, cu multumiri.

Stereotipuri sau viaţa în roz

“Ai grijă, să nu o loveşti pe fetiţă...” sau „Dăi şi fetiţei camionul tău puţin”. Mă lovesc de frazele de genul ăsta ori de câte ori îndraznesc să îl echipez pe Matei cu orice altceva decât cu hainuţe-albastre-de –băiat.

Chiar aşa? Au pus fetele monopol pe roşu? Îl feminizează atât de puternic o bluză albă cu dungi vişinii? Oare de unde au pornit stereotipurile astea vestimentare?

Când era bebe mic şi avea încă trăsături incerte, înţelegeam cumva confuzia. Însă acum, chiar are aer şi mai ales, apucături de băieţel.

Am văzut acum câteva zile în parc, un batalion de şapte-opt fetiţe care se jucau împreună, toate în roz. Îndiferent de vârstă. Să nu îmi spuneţi că asta e dorinţa lor, pentru că unele erau prea mici încât să-şi manifeste preferinţele vestimentare.

Îmi aduc aminte senzaţia de libertate pe care am trăit-o în clasa a patra, când a venit revoluţia şi am renunţat la uniforme. Sunt sigură că mamele care îşi îmbracă fetiţele doar în roz au uitat, deşi majoritatea au vârsta mea.

Mi-am dat seama că urăsc toate aceste convenţii şi prejudecăţi! De ce mi se spune mereu „domnişoară” , chiar dacă sunt cu căruciorul? Ce ar trebui să fac ca să îmi spună „doamnă” necunoscuţii? Ar trebui să renunţ la tenişi şi să îmi trag o tunsoare de om serios?

Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă deranjează defel statutul de domnişoară. Mă supără însă faptul că vânzătoarele se trag de şireturi cu mine...

Da, am instalat centrala şi da, încă ne spălăm la lighean în aşteptarea contorului de gaz...

Alta ca mine...nu găsești

Cât se poate de neadevărat!

Înainte de căsătorie, știam sigur că TOȚI cei care aveau același nume de familie, îmi erau cu siguranță rude. Iar dacă mă căutai pe internet, dădeai de mine din prima. Și doar de mine.

Ei bine, acum lucrurile s-au schimbat puțin. Spun puțin, pentru că "Bradea" nu e un nume foarte răspândit, chiar dacă e mai întâlnit decât vechiul meu nume...

M-am gugălit din nou și am găsit alte trei(TREI) tize: una din Focșani, 24 ani, cu activitate intensă pe hi5, care mărturisește că e "o carte închisă" în ceea ce privește preferințele ei sexuale, o alta(poate aceeași), mare admiratoare a Danei Rogoz (aka. Abramburica).
Mai am o tiză ce cochetează cu fotografia la un nivel cam amatoricesc, de 28 de ani, culmea, tot din Cluj și ultima, o bunăciune de Galați...
Așa că, dacă mă gugălește cineva, în căutarea unor informații, va fi indus groaznic în eroare și nu prea am ce să fac.

L-am căutat și pe Matei, nu am găsit nimic și am răsuflat ușurată. Are un loc doar pentru el în realitatea asta virtuală.

Jucăm în deplasare

Știți reportajele alea care apar invariabil an de an, pe toate posturile de tv, cu diverse "autorități" care declara că, venirea bruscă a iernii, "i-a luat pe nepregătite", fără de materiale de dezăpezire, etc.

Ei bine, trebuie să spun că și eu pățesc cam același lucru apropos de fiul meu, cam de fiecare dată când se schimbă anotimpul. Mă trezesc că nu am șosete groase, să nu mai vorbim de căciuli...la fel am pățit-o și când a venit vara...îmi lipseau pantalonii scurți.

Nicicum nu reușesc să "fac vara sanie și iarna car"...Ei bine, de data asta am pățit-o și mai rău...a venit frigul și noi nu reușisem încă să ne punem centrală. Așa că am avut parte de niște zile, dar mai ales nopți, foaarte "creponate".

Situația e în curs de rezolvare, am luat copilul cu toate efectele lui și ne-am mutat temporar la buni, unde e cald și bine. Trei pisici și un cățel, în loc de una simgură - fericire maximă.

În altă ordine de idei: LA MULȚI ANI, TATI! Știi că te iubim mult.

Tata şi fiul

Pentru că tocmai a împlinit un an, opt luni şi fix o săptămână, am hotărât că a sosit momentul să vă împărtăşesc un pic din experienţele mele cu Matei. Şi o fac acum, pentru că astăzi a fost întâia oară când am fost doar noi doi, la un loc de joacă in-doors (deh, vremea de toamna-iarnă nu ne-a dat prea multe opţiuni).
Pe scurt, la invitaţia unor dragi prieteni-tineri părinţi, am mers până la Băneasa Shopping City, unde planul era ca "fetele" să meargă să găsească ceva de îmbrăcat pentru prichindei, iar "stimabilii domni" să aibă grijă de cei mici, în spaţiul specializat şi profesionist amenajat pentru ei.

Zis şi făcut, ne împărţim pe grupuri câte doi şi mergem la intrarea locului de joacă. Acolo prima chestie care pe mine m-a siderat este că am primit brăţări cu nume. Cam ca la concerte. Sau ca la spital. Ma rog, o combinaţie cam nefericită, care pe Matei l-a enervat ingrozitor vreo 5 minute, timp în care a încercat cu disperare să şi-o dea jos de pe mână.

A doua chestie care m-a lovit e cât de mulţi copii erau acolo, alergând în toate direcţiile posibile. În fine, cert e că după mai puţin de o oră, atât eu cât şi Matei am început să căscăm şi să ne ia cu ameţeli de la caleidoscopul ăla de culori şi mişcări browniene. Singurul mod în care am reuşit să ne revenim a fost să ieşim la o plimbare printre magazine, unde era sensibil mai puţină lume. De ce? Probabil pentru că toţi erau la vreun loc de joacă...

Oricum ar fi, astăzi am învăţat amândoi ceea ce mami se chinuia de mult să ne înveţe: window-shopping-ul aduce confort psihic! :-)

Antrenamente intensive

Mai jos, aveţi dovada faptului că Mateicelmic ia cât se poate de în serios pregătirile pentru cariera viitoare (de alpinist urban)!



Urcuşul, din trei mişcări



"Mami, vrei să vezi şi cum cobor?"
"??????"



Zi end...

Ana. Ce nume simplu...

Cuvintele unui copil de 9 ani, care a aflat că are cancer: "Doamne, mami, câte am mai putut să trec şi eu prin viaţa asta!"
Anamaria mai are 9 (NOUA) zile in care să strângă 25.000 de euro. Cancerul osos al fetiţei galopează spre metastază.

Mai multe, aici.

via Păpădie

Copilul cuminte există!

Am fost complexată total. Umilită până în măduva oaselor. Şi nu de o femeie bine îmbrăcată, nici de un fotograf cu mega-scule, ci de o mămică perfectă.
Am cunoscut-o ieri şi mi-am pierdut somnul. Şi ea are un Matei, cu cinci zile mai mic decât Mateicelmic...dar să vezi diferenţă!

Matei (pe care îl voi numi în continuare Mateicelperfect) îşi spune numele întreg, fără greşeală: Matei Pop. Mateicelmic ignoră total întrebarea.

Mateicelperfect nu mănâncă, dar cel mai surprinzător, nu pofteşte nimic de la nimeni, nici măcar dacă i se oferă. Mateicelmic face omor pentru o mână de pufuleţi Gusto, după care scormoneşte cu aviditate în orice pungă străină.

Mateicelperfect mănâncă în bucătărie, stând frumos pe scaunul de oameni mari, ignorând total zgomotele incitante de maşinuţe fabuloase ce răzbat din camera vecină.
Mateicelmic stă şi el pe scaun în bucătărie. Preţ de două linguriţe. După care se plictiseşte de peisaj şi o ia din loc, luând şi castronul de mâncare.

Lui Mateicelperfect îi plac amestecurile de legume fără sare, dar cu multe vitamine. Pe lista preferinţelor lui Mateicelmic, tronează castraveţii muraţi puţin iuţi şi brânza cu ceapă verde.

Mateicelperfect manevrează corect cuvinte ca „maron”, „portocaliu”, „bleu”. Mateicelmic nu ştie din astea, evident.

Mateicelperfect îşi strânge jucăriile după ce termină joaca, Mateicelmic le aruncă în cadă, în cel mai bun caz.

Gata! M-am consolat...Mateicelperfect va ajunge cercetător la institutul de fizică atomică, în timp ce Mateicelmic va îmbrăţişa probabil cariera de alpinist utilitar...

Rămâne să mai găsesc baba frumoasă...

Toate faptele prezentate sunt cât se poate de reale.

Pe la terase

Îmi veţi spune că nu mai e de actualitate. Că de ieri de pe la cinci-şi-unpic, a venit şi frigul, că au ieşit deja "pinguinii" la plimbare.

Ei bine, poate chiar din aceste motive, am ţinut să mai prelungesc puţin atmosfera aproape estivală, care mai domnea încă săptămâna trecută.

Mateicelmic e un animăluţ social ce adoră HORECA, deşi are o viziune proprie asupra lor.
Stilul lui e unul de gherilă, adică loveşte fulgerător şi apoi fuge în toate părţile, urmat de o mamă frustrată, care nu a reuşit nici de data asta, să ia mai mult de două înghiţituri, din cappucino-ul la care visa de atâta vreme...

Din preistorie

Poate pentru că plouă afară, poate pentru că am tot văzut prin alte părţi, astăzi am răsfoit albumul cu începutul lui Matei şi m-am mirat puţin.

Parcă a trecut un secol de atunci, chiar nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată atât de mic...
Mă uit la trăsăturile lui şi mă gândesc că ar fi trebuit să intuiesc cumva imaginea lui de acum.
La fel, uitându-mă la fotografiile lui de azi, aş putea să văd băieţelul ce va fi...dar nu prea reuşesc, mărturisesc. Aşa că, aştept cu interes!





Sunt poze din prima săptămână

Din lumea celor care nu cuvântă...

sau, Matei şi zburătoarele

Pietricica

Urmăriţi cu atenţie drumul unei pietricele... nu e ceva spectaculos, va previn însă. E doar Mateicelmic in acţiune. După ce o toarnă din păhărel, o recuperează şi încearcă să o ducă pe tobogan, dar... o scapă, în ultima clipă. Şi coboră după ea.

- va urma -

Unde s-au dus cei şapte ani?

Unu: O poştă neîncăpătoare, într-o zi foarte ploioasă de octombrie. Bineînţeles, doar un ghişeu din trei este deschis. În consecinţă, o coadă stufoasă şi multă înghesuială. Mă postez cuminte şi eu, cu căruciorul, ultima sosită, la capătul cozii, fix în balta de la intrare.
Pentru că nu i se găsea pensia unei cucoane, situaţia staţionează. Spre deosebire de mine, lui M. îi place la nebunie aglomeraţia, umezeala şi faptul că îl aprovizionez cu formulare verzi de expediere.
Îşi exprimă încântarea pe limba lui, la un volum cam ridicat, ce-i drept... Unica funcţionară îşi ridică privirea din maldărul de cupoane de pensie şi mă priveşte mustrător.

„Aţi face bine să mai aşteptaţi puţin afară, va mai dura puţin până vă vine rândul.”

Nu m-am obosit să-i reamintesc faptul că afară ploua cu găleata, aşa că am plecat, cu coada între picioare.

Încă una: A doua zi, aceeaşi situaţie: o funcţionară – un ghişeu – o coadă. Păşesc încrezătoare, de data asta fără cărucior, cu M. de mânuţă. Pentru că îşi aduce aminte de formularele verzi, se agaţă de mine să-l iau în braţe. În faţa mea, încă patru persoane. M. se întinde după formularele verzi, însă observă altele muult mai interesante, roz. Încearcă să se lanseze din braţele mele, direct pe tejghea, sprijinindu-se în domnul din faţa noastră. Reuşesc să-l potolesc... pentru aproximativ douăzeci de secunde.
Din nou, priviri mustrătoare. Din nou, nu se gândeşte nimeni că m-ar putea lăsa în faţă.

Ultima: În sala de aşteptare a medicului de familie, o incintă de un metru pe cinci, ticsită cu scaune. Reuşesc să mă inserez cu căruciorul înauntru. Acolo, încă trei persoane îşi aşteaptă rândul în tăcere.
Apare asistenta după un sfert de oră şi mă întrabă cum mă numesc, ca să îmi pregătească fişa. Apuc să îi spun că am venit pentru o simplă trimitere. Îmi spune că nu contează şi dispare. Bineînţeles că tantile paciente au respectat cu stricteţe ordinea sosirii, ignorând cu eleganţă copilul, care se urca pe pereţi, în spaţiul acela strâmt şi fără urmă de geam de-aerisire.

Vă jur, nu îmi trebuie statuie pentru faptul că sunt mamă cu normă întreagă, aş vrea doar puţină înţelegere şi omenie în jurul meu.

Îmi vine să le pun piedică atunci când trec pe lângă mine ca şi cum n-aş exista, în timp ce eu mă chinui să urc scările de la ieşirea din metrou cu căruciorul.

Probabil ăsta e principalul motiv pentru care am ţinut morţiş să stau aceşti doi ani acasă cu M. Dacă şapte nu se poate, măcar doi ani să-i ofer şi voi lupta cu toate forţele să nu devină un nesimţit indiferent, aşa cum văd la fiecare pas.

Vorbeşte, vorbeşte...

Da, am mai făcut asta şi încă nu demult...

Şi totuşi, fascinaţia mea continuă.

În fiecare zi, mutriţele lui devin tot mai elaborate, tot mai expresive. Reuşeşte să comunice atâtea aşa, încât sunt tentată să răspund afirmativ atunci când sunt întrebată dacă vorbeşte deja.

Aţi văzut un pichineţ?

Nu mi-au plăcut niciodată comediile cu tonţi, tăntălăi şi situaţiile tâmpite create de ei (Ex.Idiocracy, Dumb&Dumber...listă lungă). Sunt haioase, mă fac să râd, dar îmi lasă un gust amar, nu ştiu exact de ce.

Acelaşi gust mi-a însoţit zâmbetul, când am găsit anunţul de mai sus, lipit pe clădirea din vecini.

Poate judec greşit şi e un anunţ scris de un copil, care abia acum învaţă să scrie...

Tandreţuri în prag de seară

MATEI + JUNO = LOVE

Un taxi la linia trei

Ora douăzeci şi treizeci de minute. Trenul va pleca în câteva minute. A venit cu întârziere, trebuia deja să fi plecat. Ne înghesuim copil, cărucior şi alte sarsanale în compartimentul vagonului de dormit. În sfârşit, putem şi noi să ne relaxăm puţin...

Din bezna de peste linii, se apropie un necunoscut şi ne face semne grăbite să lăsăm jos geamul.

“Dumneavoastră sunteţi cei care au venit cu taxiul din Zorilor?”
Dăm afirmativ din cap, puţin cam suspicioşi, vizibil iritaţi de intruziune...

„V-aţi uitat asta la mine în maşină” spune el şi se ridică pe vârfuri, să ne dea pe fereastră, suzeta lui Matei!

„M-am gândit că aveţi nevoie de ea, la drum de noapte".

Îi face cu mâna lui Matei şi se îndepărtează grăbit.

Cred că nu are rost să vă spun că am rămas înmărmuriţi, de parca ne călcase trenul, uitându-ne la suzeta a cărei lipsă mărturisesc că nici nu o sesizasem...e la ordinea zilei ca ele să dispară misterios. Nu s-a mai întâmplat însă să şi apară...

Am stat apoi să ne gândim. Oare cum ne-a găsit? Doar în maşină nu am pomenit nimic de destinaţia noastră. Iar trenul era taman pe linia trei, primele două fiind şi ele ocupate de-alte trenuri, care se pregăteau şi ele să plece.

Da, am plecat de la Cluj cu zâmbetul pe buze şi cu convingerea întărită că acolo e ceva magic.

Act ratat

Ea - undeva(oriunde) între 40 şi 50 de ani, cititoare de "Libertatea femeilor" şi admiratoare secretă a lui Moni Columbeanu.
Eu - nu prea fresh, după o zi despachetat şi montat casa la loc, înhămată la cărucior

Ea (seacă, deşi politicoasă): "Fiţi amabilă, îmi puteţi spune cum să ajung în Piaţa Romană?"

Eu (binevoitoare): "E aproape, o luaţi pe acolo şi ajungeţi în cinci minute"

Ea (ofticată): "Piaţa Romană e în partea asta (arată exact direcţia opusă), nu ştii nimic!"

Murături şi vagoane de dormit

Dacă m-aţi fi întâlnit aşa, din întâmpare, şi m-aţi fi întrebat ce am făcut săptămâna asta, aş fi fost înclinată să vă răspund în grabă că “Nimic interesant, ca de obicei...” Însă în momentul în care întrebarea a apărut ca pe o provocare scrisă, am început să îmi derulez puţin zilele, una câte una, în căutarea unor lucruşoare care au apărut acum, în premieră.

Probabil că premiera care mă face să mă umflu ca un cocoş în pene este borcanul imens cu ardei umpluţi cu varză (roşie şi albă), care şi-a găsit un loc de cinste, lângă diplomele obţinute pentru rezultatele grozave la învăţătură din clasele primare.

A doua premieră este mai mult a lui Matei, dar mi-o adjudec şi eu... mamele ştiu de ce... e prima oară când l-am lăsat pe M. cu altcineva, două zile la rând – s-a descurcat excelent, chiar dacă în ziua doi l-am trimis cu tanti în parc şi a făcut-o să-şi depăşească recordul personal la 5000 metri cu obstacole, după ce a alergat-o până la extenuare de la un tobogan la altul.

Mai am o premieră, de tipul "2-în-1": L-am dus pe Matei cu trenul la Cluj (sunt zece ore, ştiţi) şi i-am uitat bagajul, cu toate hainele şi efectele lui, acasă.

Chiar dacă sunt suspectată că am făcut-o intenţionat, numai ca să am un pretext să-i cumpăr ţinute noi pentru trei zile, vă jur, oricât de mult îmi place shopping-ul de bb, nu sunt atât de inventivă.

Şi încă o realizare de-a lui Matei. Când îl întrebi câţi ani are, dacă are chef îţi răspunde - "do" şi îţi arată un deget. E confuzant, ştiu, dar noi suntem mulţumiţi.

Mai departe, aş fi curioasă să aflu noutăţile din săptămâna asta a lui Bee şi Răzvan, a Bogdanei şi ale Alinei

Pe prima pagină

Aventurile lui Matei au acaparat prima pagină în Ziarul Copiilor.

Mafia Mămicilor rules!

Unora le place

Lui îi place să adulmece cărţi noi, ei îi place să mănânce merele cu tot cu cotor. Virtual, îi cunoaştem de ceva vreme: vor avea şi ei un Matei, în curând.
Pentru că ne-am mirosit ca fiind din acelaşi film, am organizat o întâlnire week-endul ăsta, face a face, în parc. Totul a ieşit ca la carte, iar impresiile le puteţi citi aici.

La întâlnire, am venit fiecare cu ce-a putut: ei cu o dihanie prietenoasă albastră, pe care Matei o plimbă neîncetat, în toate vehicolele din dotare, iar noi cu un Curs despre alăptare, marca Ana Culcer.
Însă în stilul caracteristic, nu am verificat carcasa Cursului, unde s-a strecurat din greşeală, alături de alăptare şi un film: Soylent Green...nu tocmai nimerită asocierea...

În aceeaşi ordine de idei, astăzi am primit un mesaj de la cineva căruia i-au plăcut Lucrurile mărunte şi a scris despre ele aici. Mulţumim.

La noi, visele nu au intrat în criză

Pentru că Matei cel mic se apropie vertiginos de pragul celor doi ani de-acasă, încep să-mi pun tot mai des întrebarea:”What’s next?”, atât în ceea ce priveşte soarta progeniturii, cât şi când vine vorba de propria persoană...
Probabil că ar fi destul de uşor să mă întorc de unde am plecat...dar nu vreau să o fac.

Era un job ca oricare altul, dar avea o problemă:era cam departe de pasiunea mea, de specializarea mea, de ceea ce ştiu eu să fac cel mai bine. Adică fotografie. Asta am terminat, am chiar şi un master în domeniu.
Când am sosit în Capitală, urmându-mi un alt vis frumos, care s-a şi-mplinit apoi, mi-am lăsat puţin pasiunea deoparte. Eram un peştişor prea mic, într-un ocean prea mare.

Acum, lucrurile s-au schimbat puţin. Sunt în continuare un peşte mic, însă am început să cunosc marea baltă şi nu mă mai simt aşa intimidată.

Iar dacă unii, văd maternitatea ca pe ceva dăunător pentru carieră, eu o percep acum ca pe o oportunitate. Pot pune punct şi pot s-o iau din loc în orice direcţie doresc.
Cândva prin iarnă, Dragoş mă întreba ce-aş face dacă nu mi-ar fi frică. Şi am spus asta: aş face foto. Chiar îmi doresc să îmi înving teama. Ştiu că am cam rămas în urmă, cu dotările şi cunoştinţele. Ei, nu-i nimic! Voi învăţa. Mi-am suflecat deja mânecile şi m-am pus pe treabă.

Nu va fi uşor şi nu se va întâmpla nimic peste noapte, dar important e că am pornit. Nu put să vă spun exact cum voi proceda, dar sunt încrezătoare în destin.Pentru că, eu am convingerea (copilărească poate) că, de fiecare dată când porneşti în urmărirea unui vis, toate forţele Universului se aliniază în ajutorul tău...

O spun aici, pentru că vreau să am unde să ămă întorc, dacă mă rătăcesc pe drum. Sau dacă mă las pe tânjeală...Vă rog să mă trageţi de mânecă...şi să îmi ţineţi pumnii!

Şi nişte pozne, puţin mai vechi...

Parenthood

O scurtă poveste despre răbdare. Înduioşător. Pe mine nu mă preocupă atât dacă asta mă aşteaptă, cât mă macină întrebarea: "Oare aşa sunt şi eu?"...
Mulţumesc, Cris.

Schimbând registrul, un short by PIXAR, pe care îl găsesc g-e-n-i-a-l. Cu dedicaţie specială, pentru părinţii care nu ştiu să le spună celor mici de unde vin copiii şi nici din ce cauză plouă.


PIXAR - Partly Cloudy

via Mitrana

Such A Busy Guy

"De ce trebuie să mă sunaţi întotdeauna când apare o problemă? Chiar nu sunteţi capabil să luaţi şi voi singuri o decizie?"


"…mi-am luat şi eu o zi liberă, special pentru tine...speram să mergem şi noi liniştiţi în Herăstău, am auzit că au adus leagăne noi...da, din alea cu chiloţel..."


"Sigur că poţi să vii cu mine-n cărucior...venim noi să te luăm...pune-ţi rochiţa roşie cu buline...am o surpriză pentru tine..."


"Să le trimit un mesaj înainte să plec, nu cumva să se atingă de rezervele mele speciale de pufuleţi..."

/>"E un exemplar superb, într-adevăr...sunt chiar lângă el...nu, nu muşcă...va fi o surpriză perfectă pentru Micuţă..."


"Cum? Nu aţi mai găsit? Au cumpărat tot stocul?... Să nu cumva să vă atingeţi de rezervele mele!"


“Cred că ar trebui să –mi mai las telefonul acasă, altfel nu reuşesc nicicum să mă distrez şi eu puţin...”