De final

Mi-au plăcut mereu sfârșiturile de an, deși noaptea de revelion a fost mai-mereu sub așteptări. De fapt greșesc - așteptări nu mai am demult în privința ei.
Mi-au plăcut sfârșiturile de an tocmai pentru că ele sunt momentul ăla magic când șarpele își înghite coada. Când schimbăm trenul, când lăsăm bagajele și o luăm din loc mai ușori. Sau așa ar trebui să fie. Nu? Dacă mă gândesc, treaba asta se întâmplă, la dimensiuni minuscule, odată cu fiecare răsărit. Mi-ar plăcea mult să îmi amintesc mereu lucrul ăsta. Să mi-l amintesc seară de seară, când mă duc la culcare.

Că 2012 a fost un an greu de tot pentru mine, asta știți deja. Un an cu o mare pierdere. Un an care m-a apăsat, m-a lovit, a dat cu mine de pereți. Lunile astea din urmă au săpat destul de adânc în mine niște răni adânci. De când a murit tata încerc să mă adun, câte puțin în fiecare zi. Dar serile mă rup, vă spun. Serile, când mă întind să îl adorm pe Pavel, mai devreme decât vreau eu să adorm. Și stau cu ochii deschiși în beznă, așteptând să aud respirația regulata, prevestitoare de somn. Ei bine, atunci mă atacă. Atunci se îngrpmădesc toate gândurile pe care nu vreau să le gândesc. Se îngrămădesc toate, pentru că sunt sătule să stea închise în cufărul-cu-amintiri-dureroase, acolo unde le țin eu peste zi. Of. Și ies multe-multe, că mi-e și frică acum să le privesc, așa la lumina zilei.

Când îl culc pe Matei însă, mă vâr cu el sub plapumă și spunem rugăciunea. O rugăciune inventată de mine, cu care îl rugăm pe Doamne-Doamne să fie cu noi în fiecare clipă, să ne păzească de cel rău și să ne ajute să ne fie bine unul cu altul. Și apoi încă ceva: ceva ce începe cu "Doamne Doamne te rog mult să ai grijă de: ..." și continuă cu toți cei pe care îi purtăm în gând și suflet. E partea preferată a lui Matei, îi place să adauge oameni noi, prieteni mari și mici.

Mi-a plăcut atât de mult faptul că, chiar dacă a murit, Matei nu l-a scos pe bunicul de la Cluj din listă, ci doar a schimbat formularea "Ai grijă Doamne și de bunicul de la Cluj care a murit" Da, e un copil de cinci ani, dar știe instinctiv că moartea nu e un final, că bunicul mai are nevoie de ajutor și acum. Mie îmi dau lacrimile de fiecare dacă când îl aud.

Bun, acu gata cu tristețurile. Să zic și ce îmi doresc de la 2013, pe lângă sănătate la toți ai mei. Îmi doresc să fac pace cu mine, să mai omor din balauri, să mă înțeleg și să mă accept așa cum sunt. Și să mi se concretizeze acele planuri care îmi sunt cu adevărat de folos:)

Un an bun vă doresc.

Am fost și eu în vizită

Presupun că aceasta e cea mai întârziată reacție la evenimentul organizat de Medlife, cu ocazia sărbătoririi celor 10 000 de bebeluși născuți acolo. Am ajuns acolo, invitată de Mămica Urbană, împreună cu alte bloggerițe de soi (toate mai conștiincioase decât mine). Mărturisesc că am mers mânată de o super-curiozitate, experiența mea cu privatul fiind nulă, dorind să aflu(în secret) și dacă mă primesc acolo în calitate de doula. Nu că aș avea vreo naștere pe țeavă acolo, ci doar așa, pentru viitor. Din povești de pe la lume adunate, accesul unei doula în cazul unei maternități de stat este foarte puțin probabil, așa că îmi îndreptam speranțele înspre privat.

Pentru mine personal Medlife are o mare bilă albă, pentru rolul jucat în organizarea evenimentului din septembrie cu Michel Odent. Mi se pare că cei de acolo lucrează susținut la schimbarea imaginii pe care o are lumea atunci când vorbește de nașterea în sistemul privat, imagine care implică obligatoriu cuvintele "cezariană" și "lapte praf". Faptul ca ei (conducerea, PR-ul) doresc o schimbare mi se pare un lucru grozav, rămâne doar să aud feed-back-uri pozitive de la mamele care vor naște acolo. Să nu rămână totul la stadiul de promisiuni și lucrături piaristice adică. Să aud povești despre mame la care li s-a respectat eventualul plan de naștere, mame care au fost învățate cum stă treaba cu alăptarea, mame care pot recomanda Medlife nu doar pentru curățenie și liniște, ci pentru că au avut nașterea pe care și-au dorit-o. Eu mă tot întreb de ce nu poate fi și aici la fel ca la Eva - Brașov? Doar cunosc o mulțime de cazuri de femei care au fugit sa nască acolo... E clar ca există cerere și pentru natural, nu doar pentru cezariană. Știu că ea este foarte dorită, dar de ce nu e oare ascultat domnul Ionel, directorul de la Brașov, când le sugera colegilor lui "să se mai și abțină" cu intervențiile?  Să fie buni, să fie pregătiţi, dar să se abţină.

Stop! Să încep totuși prin a face prezentările, să înțelegeți de cine e domnul de mai sus:

Întâlnirea/eveniment  i-a avut ca vorbitori pe Dl. Nicolae Marcu, Director General MedLife, Dr. Aurel Ionel directorul clinicii Eva din Brașov, Margareta Albici, managerul spitalului din București și Roxana Voloșeniuc, redactor-șef la Elle și mama care-a-născut-la-Medlife, plus o doamnă medic neonatolog. Pentru că am fost atât de înceată în reacție, mi-e greu să vă enumăr acum topicurile atinse în discuție, nici nu aș fi vrut neapărat să fac asta, au fost fete-bloggerițe care au făcut asta mai bine decât aș putea să o fac eu. Vă mărturisesc faptul că, pentru mine, prezența și povestea Roxanei Voloșeniuc a fost edificatoare pentru tot ce urma să fie acea întâlnire. M-am simțit brusc o intrusă în lumea aceea a privatului, a saloanelor de lux, eu care am considerat condițiile de la Cantacuzino excelente, pentru simplul fapt ca eram doar trei în salon și că aveam copilul lângă mine, o upgradare maximă față de Giuleștiul de prima dată, unde eram nouă în salon și mergeam la alăptat din trei în trei ore.Mi-am dat brusc seama că nu mă încadrez deloc în target, că ei răspund acolo unor cu totul alte feluri de nevoi decât aș fi avut eu vreodată. Nu că nu aș fi apreciat luxul, dar nu l-aș fi pus niciodată pe primele locuri pe o listă ipotetică a lucrurile pe care mi le-aș fi dorit în preajma nașterilor mele. Acolo se găsesc lucruri atât de greu de găsit la noi, dar atât de normale în simplitatea lor - vorbesc de siguranța, intimitatea, căldura atât de încurajate de Odent, atât de importante în bunul mers al lucrurilor.
E atât de delicat și complicată treaba cu nașterile... Mentalități care trebuie schimbate, munți ce trebuie dărâmați. Reconstrucție. 

Greu. E greu chiar și să pui degetul pe răni... Pentru că lucrurile trebuie să o ia pe altă cale și la gravide, ca și la ei. Știu că deocamdată mentalitatea lor, a medicilor e să asigure un serviciu medical de cea mai înaltă calitate, prin care să câștige încrederea gravidelor... Ei spun că asta li se cere, nu îmi dau seama încă cine ar trebui să le explice femeilor că ele sunt create capabile să facă față unei nașteri prin propriile puteri, că nu au nevoie de nimic la o adică, nici de peridurală, cu atât mai puțin de ghionturile date de ocitocina mult - folosită.
Revenind la discuție, s-a vorbit despre treburi grele, ca VBAC, sau nr maxim de cezariene, despre prematuri și șederea în post-operator.Pentru că fetele din public au fost foarte bine informate, discuția a fost una consistentă, din care au avut toți participanții câte ceva de învățat, și noi dat și ei - specialiștii, zic eu.
Închei acum cu o chestiune arzătoare pentru mine: închei într-o notă optimistă, cu promisiunea doamnei  Margareta Albici că mă va primi pe post de doula când voi solicita asta:)

Despre feelinguri

Că evenimentele prin care am trecut în ultimele luni și-au lăsat urme adânci în mine, cred că e de la sine înțeles. Eu vreau să le accept, să nu îmi bag suferințele, angoasele, tristețile sub covor. Vreau să repar ce e de reparat, să vindec ce se poate, să le întorc înspre bine pe unele. Muncă multă îmi propun, dar nu e vreme de pierdut! Avem viața asta atât de frumoasă de trăit, încât ... e păcat.

Îmi trebuie oameni frumoși, solari, luminoși în jur, nu ca să le fur energie, ci ca să mă contagiez cu binele.
Da, asta e una din revelațiile pe care le-am avut (din nou):) Mda, știu, revelațiile vin o singură dată, însă mă folosesc de cuvântul ăsta pentru că se potrivește, am avut-o la un alt nivel cumva, am simțit-o visceral, am vânat-o la mine și la cei ai mei apropiați.

Vorbesc aici de faptul că sentimentele sunt contagioase. Fie ele bune sau rele, fie că ne dăm seama sau nu, ele se agață, le preluăm. Dacă, în cazul copiilor, ele se oglindesc în forma lor brută, imediat, fiind ușor de identificat momentul și locul contagierii, la noi adulții, lucrurile sunt mai complicate, ele se camuflează, necesită parcă timp de coacere, își schimbă forma și ajung de multe ori să ne deruteze.

Cumva, totul a pornit de la Odent, care ne-a explicat cât de contagioasă e adrenalina și cât de mult rău face ea oriunde în preajma unei femei în travaliu. Să nu mă înțelegeți greșit, adrenalina nu e un hormon "rău" așa la modul absolut, e însă antagonic occitocinei, principalul hormon responsabil cu contracțiile, deci cu nașterea.

Iar am ajuns la Odent:) Să mă scuzați, dar e încă atât de prezent în gândurile/planurile mele de viitor...

Mergând cu raționamentul mai departe, mi-am dat seama cât de greu e să trăiești frumos într-un oraș precum Bucureștiul. E greu, pentru că se agață de tine toată energia din jur, tot stressul, toată încrâncenarea, toată tristețea și nefericirea celorlalți. Da, poți să te protejezi, dar e al naibii de obositor să fii nevoit să faci mereu asta. Chiar nu poți lăsa deloc garda jos... Și vii apoi la copiii tăi curați cu toate astea, vii și nu mai știi să le dai ce ai fi vrut să le dai, să primești ce ai fi vrut să primești.
Și ajungi să îi rănești pe ei și așa să te rănești și pe tine.

Un sfat, că trebuie să închid: de câte ori veniți de afară, dezbrăcați-vă de hainele de stradă, lăsați-vă pantofii la intrare, spălați-vă pe mâini și pe față și... închideți puțin ochii, măcar cinci minute. Așa, ca un fel de reset al gândurilor. Și încă o recomandare: nu continuați acasă treburile de la serviciu, vă faceți rău vouă și celorlalți. Cum? Nu puteți? Încercați măcar, sau faceți-o în cunoștință de cauză, luând în calcul consecințele acțiunilor voastre...

Chemarea

Vă spusesem eu, undeva la început de an, printre multe alte fantasmagorii, că îmi doresc să devin o doula. Ce nu știam eu atunci, dar am aflat de la niște oameni minunați, la un curs ce m-a schimbat și m-a întors pe dos, a fost că a fi doula, estre treabă extrem de simplă, dar totodată și al naibii de grea. Poate tocmai de asta am amânat atâta să scriu aceste rânduri. Am priceput atunci că a fi doula, nu presupune atât să faci ceva, cât să fii cumva. Ați înțeles? Probabil că nu...hmm. Vreți să știți mai multe? Chiar vreți? Bun. Hai că încerc. O iau de la început.

Aș începe prin a spune că o doula nu este o moașă. Ca să devii moașă, ai nevoie de patru ani grei de studii(atât durează facultatea). Cursul meu de doula a durat fix trei zile. Atât. Și ar fi putut dura, probabil, și una singură.Și gata? Asta a fost tot? - veți zice.

Da. Atât. Acum probabil e momentul în care vă veți întreba  care e totuși treaba cu doula asta? Oare ce face ea? E chiar nevoie de așa ceva?

Răspunsul l-am auzit de la Liliana Lammers, DOULA perfectă ( dacă mă întrebați pe mine) și îl voi spune în engleză: "When in labour we need a person who gives us peace’

Pentru că au trecut aproape cinci ani de la prima mea naștere, amintirile s-au estompat, aș zice. Chipul unei singure persoane mi-a rămas însă în minte: chipul unei stagiare(nu am știut niciodată numele ei), pe care am rugat-o să mă țină de mână între contracții. Așa am simțit eu, că de asta am nevoie. Să mă țină cineva de mână. În pauze. Ea a fost doula mea, o doulă fără să știe, iar prezența ei a contat enorm.

Cum spuneam mai sus, a fi doula e o treabă simplă și grea în același timp. E nevoie de multă empatie, de un car de energie pozitivă și de multă dăruire. Ești acolo, lângă femeia care trece prin cea mai importantă zi din viața ei, ca să oferi confortul psihic atât de important, atât de rar de găsit în maternitățile noastre. Ești acolo ca să o ferești pe viitoarea mamă de griji inutile, să o împiedici să ajungă să se simtă abandonată poate, fără să priceapă exact ce se întâmplă cu corpul ei în momentele alea atât de speciale...Protecție... ăsta e cuvântul pe care îi căutam!

Acum, dacă stați să vă gândiți, oare câte dintre voi ar fi avut nevoie de o doula atunci?

Sunt multe lucruri de spus, însă simt că nu pot fi zise altfel decât în șoaptă, la ureche. Așa o văd eu pe o doula. Cu brațele deschise în cea mai caldă îmbrățișare, gata să aline, să accepte, să dea putere.

Punct și de la capăt

Mi-am dat seama că îmi lipsește mult scrisul aici, așa că repornesc motorul. Nu știu dacă la fel, nu știu exact ritmul, dar voi scrie.
S-au întâmplat lucruri, unele triste, altele frumoase. Cu speranță și lacrimi, viața merge înainte.

Deci dau drumul la amintiri. Simt că, încet încet, pot face asta.

Și încep cu o poezie. Una scrisă de mine, acu muuultă vreme. În '97. Am găsit-o într-un caiețel, într-o cutie plină ochi cu amintiri de care uitasem. Complet. Să nu fiți prea aspri, eram doar o adolescentă.

Lecție de cromatică

Albastrul este ,desigur, o biată culoare.
Îți spune asta oricine
Nu vrea să priceapă că roșul
Întotdeauna capătă spini
Când se rupe din colosul spectru de lumină.
Încearcă tu însă,
Când ți-ai pierdut curajul,
Să muști cu dinții o bucată de albastru.
Vei vedea cum ți se va prelinge printre intestine
Și deodată, vei avea printre vertebre
Ramuri de nu-mă-uita.
Vei simți atunci, așa cum simt florile,
Momentul când roua acoperă strălucirea lor cu lumina ei.
Și vei renaște atunci când ea, roua
Se va preface,
Înainte de a se topi definitiv în Soare.
Da, ea se va transpune-n spectru
Pentru ca tu,
Cel care vezi din nou în lacrimi
Speranța unui spin,
Să-ți risipești, inoportun,
Veninul.

Mi-am pus amintirile pe HOLD

E singurul lucru de făcut momentan. Că altfel e o maare rană deschisă. Să spun că e nedrept sau că e absurd? Păi cine sunt eu ca să judec asta?
Ca să știți despre ce vorbesc, vă spun că s-a stins cel mai fidel cititor al acestui colț virtual. Tatăl meu. S-a dus fulgerător și total neașteptat, în urma unui accident rutier.Eu m-am cufundat în cotidian, în treburi multe. Nu vreau să mă gândesc cu adevărat. Normal că el apare de peste tot. E practic imposibil să fie altfel. Dar mi-am propus ca, măcar pentru o perioadă, să nu răscolesc printre gânduri. Măcar până scap de nodul ăsta din gât. Știu că voi scăpa, până la urmă. Știu de la mama.

Vă spun același lucru pe care l-am zis și acum trei ani jumate: puneți mâna pe telefon și sunați-vă părinții. Spuneți-le că îi iubiți. Chiar nu contează dacă vă sprijină, dacă vă ajută, dacă sunt de acord cu alegerile voastre. Nu contează. Ei sunt și atât. Eu vă invidiez sincer pentru că îi aveți.

Am înțeles, la modul cel mai dur, un lucru. Am înțeles cât suntem de fragili.

Cuvântul spus

Să ridice mâna sus cine a auzit prin parcuri următoarele vorbe: "O să cazi și o să te lovești!", cu varianta mega-prăpăstioasă"O să cazi, o să îți curgă sânge și o să mergem la spital, unde o să îți facă injecție!"
... "Ești prea mic pentru toboganul ăla.."
... "Mai încet, o să te împiedici!"
... "O să aluneci, o să te lovești și o să te doară... o să plângi"
astea și alte multe previziuni sumbre.

Vorbe spuse. Vorbe toxice.

Teoria mea e următoarea: lucrurile astea au mult mai multe șanse să se adeverească odată ce le pui în cuvinte. Fără să vrei, le materializezi. Deja era nasol când doar le gândeai, dar asta e mai dificil de controlat. Însă ele nu trebuie spuse cu voce tare! E ca și cum le-ai chema să se întâmple. Eu așa zic. Vorbesc aici de energie cu frecvenţă joasă sau înaltă, care poate face rău...

Ok, bine. Nu e teoria mea, au spus-o alții înaintea mea, eu pur și simplu am îmbrațișat-o.

Distanțe

Nouă luni, există cordonul ombilical. Ăla fizic adică. Nu poate nimeni să facă nimic, e parte din tine și nu avem ce discuta. Apoi se naște, cordonul e tăiat. Vă dați seama cât poate să fie de greu pentru ei? Brusc, nimic din ceea ce știau nu mai e cum a fost. Doar mirosul mamei. Acolo. DA, acolo. La ea în brațe, la sânul ei. Da. Doar colo se simt acasă. Doar asta știu. Acolo totul e așa cum trebuie.

Distanțele când apar, ele dor. Tare tare. Se plânge din toți rărunchii. Oare chiar trebuie să îi obișnuim din fașă? Oare chiar trebuie să afle din start că, în viață, nu totul e așa cum vor ei, că nu sunt buricul Pământului?
Ce păcăleală mare mi se pare laptele ăsta praf. Ok, rezolvăm partea nutritivă, dar cu cealaltă ce facem?
Căci alăptarea mi se pare mult mai mult decât atât: mi se pare unica, singura portiță prin care UNU-l se menține în plan fizic. E singura modalitate prin care distanța rămâne în continuare zero.
Mda, ăsta e obiectivul mamei, în primul an. Așa simt eu. Să reducă orice fel de distanță. E cheia fericirii, părerea mea.

Copil-alăptat, copil-purtat, copil-îmbrățișat. Așa arată fericirea.

De ce te plângi că nu mai ai spațiu pentru tine? Păi nu știai că până la doi ani copilul și mama au aceeași aură? Adică sunt încă UNU? Așa mi-a spus mie mama, într-o zi frumoasă de martie:)

Of, cât de simplu poate fi totul, dacă se reduc la minimum distanțele astea...

E postarea mea cu care mă simțeam datoare, scrisă pentru Săptămâna Alăptării și dedicată unei prietene dragi de departe.

Olimpice II

Pentru că m-am gândit că poate vreți și voi să preluați ideea noastră olimpică, am spus că nu ar strica să vă detaliez probele cursei de ieri (bineînțeles că s-a dorit un repeat).

• sărituri din piatră în piatră (carte în carte), pe toată lungimea sufrageriei
• am făcut un puzzle
• am făcut două ture pe vârfuri cu mâinile ridicate
• am căutat zece lego albe și zece roșii, cu care am construit un garaj
• am împins o mingiuță pe tot traseul de șine care împânzește camera de joacă
• am pus toți mighty beans-ii în picioare, într-un șir (nu e ușor deloc)
• ne-am dat de zece ori peste cap
• am desenat cinci Sori ( de la Soare adică)
• am cântat cântecelul cu elefanții și pânza de paianjen până la zece
• am făcut o tură cu o minge de ping-pong pe o lingură (de departe cea mai grea probă. Când o scăpa trebuia să o ia de la început)

Fun, fun, fun.

Jocul se poate duce și afară, unde probele pot fi muuult mai interesante, clar.

O zi frumoasă vă doresc!

Olimpice

..." Mami, vreau și eu să primesc flori și medalie"
... " Puiule, dar oamenii ăia au fost foarte buni la un sport, știi? S-au antrenat mult, știi?"...
A doua zi: "Puiule, vrei să primești și tu o medalie?"
" Da! Ura! Dar ce trebuie să fac?" "Păi avem de făcut mai multe probe."..." Acum ocolim toate pernele astea! Pe locuri, fiți gata... start!" "Și acum? Care e următoarea probă?" "Acum ne dăm peste cap de zece ori pe covor.".... "Acum construim un tren lung lung din cuburi."
Cam așa s-a desfășurat decathlonul nostru la domiciliu. A durat mult, vreo două ceasuri. Nu ne-am plictisit deloc, din contră.
Iar la final, unicul participant a primit medalie și flori și a fost fericit. Păcat că s-a încheiat Olimpiada. A noastră va continua totuși, până vom rămâne fără medalii.

Trei-în-unu

Chiar fără nicio dificultate escaladează canapeaua și ajunge lângă mine. Apoi, la fel de sprinten, hopa sus! A ajuns în brațele mele. Mă gândesc că vrea din nou lapte. Nu fac nimic, aștept inițiativă din partea lui. Își continua escaladatul pe mine. Mi-a ajuns aproape în cap. Nu pricep. Parcă vrea să mă sufoce. Să mă înghită. Mă mușcă cu patimă de obraz și nas. Matei îl privește, parcă cu timiditate, din colțul camerei. Îi fac un gest subtil, o mini-invitație. O prinde din zbor și mă atacă și el cu viteza fulgerului. Mult mai delicat însă, se culcușește sub brațul meu. Stăm așa, îngrămădiți pe jumătate de canapea, trei suflete.
E un moment simplu de... cum să spun... de apartenență. Eu a lor și ei ai mei.
Sunt fericită.  E atât de simplu să îți deschizi brațele.

Fără de noimă

Am împins încet cu piciorul ultimele trei bucăți de lego care mă împiedicau să ajung la birou. Am făcut-o încet nu pentru că mi-e frică să nu îl trezesc, el doarme tun, ci pentru că vreau să îmi menajez neuronul propriu, asaltat altfel permanent de tot soiul de sunetele provocate de cele două mici taifunuri din dotare.
Să mai spun că nu am spălat vasele? Sau că nu m-am pieptănat? Păi când să ai vreme de așa ceva, când ai de construit parcări sau de pescuit plastelină din acvariu?
E o combinație dubioasă, vă jur, între"vreau-să-fug-departe-să-stau" și "I-m-the luckiest-girl-in-the world".
La naiba! De ce nu sunt mai puternică, mai zen, mai înțeleaptă? De ce nu mă pot reseta, reinventa, reîmprospăta de câte ori vreau și când vreau?
Totul e fragmentat, iar asta nu îmi place. Ați văzut-o ieri pe Cătălina Ponor ce exerciții cursive a avut? Cum aluneca parcă dintr-o parte în alta a solului, cu o grație și o ușurătate fascinanta? Ei bine, asta îmi doresc și eu! Să leg clipele, să le trăiesc așa cursiv și armonios.
Ca să înțelegeți la ce mă refer: pentru ca să ajung aici cu amărâta asta de postare au trecut vreo trei ceasuri, cred, de nici nu mai știu exact ce voiam să spun. Așa că, de unde lejeritate, armonie, alunecare de condei?

Să vă spun totuși care e treaba: Pavel e genial, jur, face niște chestii de ne lasă mască. E curajos, curios, descurcăreț. Și are la energie... ne bagă pe toți sub masă. N-aș putea însă să spun că e atomic, că e agitat așa haotic. Nu. El e doar o bucurie pe picioare. O bucurie poznașă, crescută frumos de tot. Așa simt eu. Că l-am crescut bine. Liber. Cu spațiu mult.

Matei-înotătorul se face din ce în ce mai frumos. Se rafinează pe zi ce trece. Asta e impresia mea. E greu, al naibii de greu să fii frate mai mare, dar el se descurcă onorabil. Aș vrea să cred că nu suferă prea mult, Pavel e foarte acaparator de atenție.

Mă opresc acum, am stat destul aici. Am trebi. O mie.
Voi mai scrie din astea fără noimă, cel puțin asta îmi doresc. E de împărtășit. Doi e o cifră mult mai frumoasă decât credeam.

Mult frumos

De fapt azi e ultima zi din Săptămâna Alaptării. S-a scris mult și frumos, așa că am decis să adun toate linkurile dragi laolaltă, așa ca să le am în caz de nevoie, dacă vreodată îmi va cere cineva ajutorul:)

Așa, fără nicio ordine: De la Mamițuni - aici "... Contrar celor scrise pe unele postere, alăptarea nu e un act. E un proces. Unul din cele mai naturale, desigur - dacă nu chiar cel mai - dar nu e act. 
Nu e un odată şi gata - sau un acum şi gata, masa asta şi gata, e o transformare totală. Transfigurare sublimă - sau, după caz, derută înspăimântătoare."

Paula aici "... E iarasi retrograd sa mai batem apa/ laptele praf in piua despre cat e de la fel sa dai biberon, liberator sa fii mama cu sfarcurile turgente si odraslele sanatoase tun cu stampila "lilupil unu" si "filumil doi" pe ele, odraslele."

Draga de Zoozie aici - "... Maternitatea nu chinuie și nu îndobitocește, nici nu îți epuizează mijloacele financiare. Maternitatea te reinventează și îți deschide perspective pe care nici nu le-ai visat." 

Olandezul Zburător - aici. "...  Am trăit şi eu, la fel ca bunica, mătuşa şi verişoara mea, în primul an, bucuria râsului cu sânul în gură, a muşcăturilor jucăuşe, am sărutat cu drag picăturica de lapte care se scurgea din guriţă. "

Gabriela aici "... Poate ca da,nu e pentru oricine.Poate ca trebuie sa ti se si potriveasca.Poate ca trebuie sa te rupi cu totul de prejudecati si inhibitii legate de propriul corp.Poate pentru ca sunt eu asa hippie si as putea umbla toata viata cu pletele si sanii in vant si copiii agatati pe acolo fara sa ma sinchisesc de nimeni.Pentru ca nu ma prea intereseaza ce crede lumea (despre mine in general,nu doar despre sanii mei lasati).Pentru ca sunt convinsa ca alaptarea nu iti scade stima de sine si nu te face sa devii o vaca(in schimb mancarea proasta sau lipsa unei vieti outside the box ,da).Pentru ca sanii lasati si vergeturile sunt pentru mine “trofee de razboi” si am invatat sa le accept si sa traiesc cu ele."

Mariamirabela - aici "... Si ne intoarcem la inceputuri: nimic nu dureaza o vesnicie, iar alaptarea nu face exceptie. Faceti sa va fie draga, restul sunt motive. Pentru unele de a merge mai departe, pemtru altele de a se opri. Alaptarea este bucurie."

Degețica - aici "... Pe mine, alăptatul m-a făcut ceea ce sunt acum.
M-a întărit și m-a cizelat în același timp."
O poveste mai specială, cu un filmuleț de îți dau lacrimile aici "... Nu-ţi fie teamă de aparenta fragilitate a copilului sau copiilor tăi. Oferă-i bebeluşului tău dragostea ta, mirosul tău, vocea ta… ajută-l să simtă că-i eşti aproape, că lumea în care a venit e frumoasă, că lumea voastră va fi securizantă şi plină de afecţiune şi iubire! Oferă-i laptele tău… e darul cel mai de preţ pentru a-l ajuta sa crească şi să prindă puteri, alături de dragostea ta necondiţionată!"
Ta-su și a lui superbă comparație:) aici.
O postare superbă, a la MoniQ aici - "... Pentru că zicem despre ea că e grea atunci când disturbă un confort artificial construit in jurul unei patologice lipse de interacţiune."
Raluca - aici cu multe multe link-uri foarte utile "... Chiar ajungem sa credem ca atunci cand optam pentru formula, e alegerea noastra, nu a societatii consumeriste si misogine? Si ca avem dreptul de a face aceasta alegere, chiar daca e in detrimentul unei alte persoane?"
Mai e și Sakura aici sau aici, sau aici.

Povestea mea, a noastră, (îmi) promit să o scriu cât de curând... Deocamdată încerc să fac față onorabil năzdrăvăniilor lui Pavel. Hai, pa! Fug să salvez pisica. O paște o baie în acvariu.

Săptămâna alăptării

Nu cred că mai e vreun mister pentru nimeni care intră aici faptul că sunt o susținătoare înfocată a alăptării.
În perioada 1-7 august sărbătorim a douăzecea aniversare a ei.

Dau paste mesajului ANNA( Asociația pentru Naștere Naturală și Alăptare - http://www.

nasterenaturala.ro/)

"Aflată deja la a patra manifestare în România, Săptămâna Internațională a Alăptării va fi marcată prin organizarea unor evenimente care se adresează părinților, cadrelor medicale si tuturor celor interesați.  

Asociația pentru Naștere Naturală și Alăptare, IBFAN România și La Leche League România vor organiza în București următoarele evenimente:

O conferință pentru părinți si cadrele medicale care activează în domeniul perinatal – speakerii acestui eveniment sunt specialiști (medici pediatri, moașe, psihologi, consultanți și consilieri în alăptare). În cadrul acestei conferințe vor fi discutate subiecte ca: alăptarea în sarcină, alăptarea copilului adoptat, alăptarea în tandem, alăptarea peste doi ani, alăptarea prematurilor, diferențe între laptele matern și laptele praf, importanța colostrului și a alăptării în maternitate în primele zile, necesitatea rooming-in-ului).

Conferința va avea loc în data de 2 august, orele 17-20 la sala de conferințe Codecs, la adresa din Str. Agricultori nr. 37-39, Sector 2, București. 

Împreună cu partenerii evenimentului, se va organiza o tombolă cu premii substanțiale. 

Tot în cadrul acestui eveniment se va prezenta în premieră un interviu acordat în exclusivitate Asociației pentru Naștere Naturală și Alăptare cu reputatul medic pediatru Dr. Jack Newman. Actrița Florentina Țilea, care ni se va alătura în cadrul evenimentului, ne va împărtăși despre experiența alăptatului.

Curs de formare a personalului medical în alăptare – se adresează cadrelor medicale care își doresc să parcurgă și să-și însușească informații noi despre lactație, de la consultanți în lactație acreditați internațional, medici pediatri, psihologi.

Marș de protest și de awareness pentru instituirea rooming-in-ului în toate maternitățile din București – „NU separării copilului de mamă în maternitate!” desfăşurat în data de 6 august între orele 9:00 – 11:00, pe traseul Piaţa Victoriei – Piata Universităţii. 

La acest marş sunt aşteptate 100 de persoane care vor milita paşnic pentru drepturile copiilor şi ale mamelor cu pancarde cu mesaje sugestive. 

În continuarea marşului de protest, conducerii Spitalelor Elias, “Panait Sârbu” şi Malaxa (singurele maternităţi din Bucureşti în care nu există posibilitatea rooming-in-ului) le vor fi transmise materiale informaţionale despre importanţa şi beneficiile neseparării copilului de mamă şi o strategie elaborată de conducerea ANNA privind implementarea acestor practici în maternităţile respective.

De asemenea, sub umbrela Săptămânii Internaţionale a Alăptării, partenerii ANNA vor organiza și în alte oraşe din ţară (Cluj-Napoca, Braşov, Iaşi, Baia Mare, Timişoara, Alba Iulia) acțiuni și evenimente cu scopul conștientizării importanţei alăptării.

Vă invităm să fiți partener media la această manifestare și vă rugăm să ne sprijiniți promovând acțiunile noastre prin mijloacele de care dispuneţi.

Vă invităm să participați la evenimentele noastre – la conferința adresată părinților și cadrelor medicale, cât și la marșul de protest. 

Vă stăm la dispoziție cu detalii legate de evenimente; de asemenea, găsiți mai multe informații aici: http://www.

nastecumsimti.org/servicii-2/
saptamana-internationala-a-alaptarii-nastere-naturala/. 

Pagina va fi actualizată constant cu informații referitoare la evenimente, locul desfășurării acestora și speakeri."

Caniculă

 Liniște, prea multă liniște aici.

E neuronul meu, paralizat de canicula asta. Iarăși îmi doresc să plec din țară, în una nordică, fără călduri. Sau poate m-aș mulțumi cu o emigrare dincolo de Carpați. Hm.

Cum ce-am mai făcut? Am distrat copiii, că suntem cu ei acasă, fără de grădi. Fun, fun, fun.

Da, îmi spun din nou, sunt mai puternică decât aș fi crezut. Și mi-au murit lăudătorii.:)

Vești. Am intrat cu Matei, în perioada întrebărilor grele. Întrebări de tipul: "Cine l-a făcut pe Doamne Doamne? Moș Crăciun?".

Și încă una, zen style:

"Mami, nu știi că și moliile au mămici și tătici, care plâng după ele? Nu le mai omorî!"

Și stăm toată ziua în piscina de pe balcon, cu bălți pe parchet și haos maxim peste tot.

Sărumâna de masă!

... sau cum se hrănește el adică, la un an și vreo trei luni ale sale.

Voi începe cu laptele. Cu laptele meu. Că altul nu vede. E alăptat cu spor, mult încă, atât cât vrea și când vrea. Deja au început să apară întrebările pe temă dată, dar vă jur că nu mă supăr. Și nici nu mă rușinez sau ceva. Și chiar nu mint când spun că nu știu până când. Chiar nu intenționez să schimb ceva.

Nu vreți să știți cam cât timp am alocat alăptării pe plajă, când m-a prins în costum de baie:)Că v-am zis că am fost trei zile la mare, nu? Da sigur nu v-am zis cât de plină de bebeluși e plaja la 2Mai. Gene, nu alta. Parcă nu te lasă la plajă fără un urlător la purtător.

Așa, mă așteptam ca măcar acolo să văd mai mulți copii alăptați, fie ei cât de mici. Dar nu. Eu și Delia. În schimb am văzut multe multe biberoane. Cu lapte, ceai sau alte licori. Și am auzit multe orori de genul "nu o mai lăsa dragă cu mâinile în găletușa cu apă, că deseară face iarăși febră... " Deci îmi place să cred că le era rușine să alăpteze pe plajă. Că o făceau discret, atunci când nimeni nu se uita, departe de ochii curioșilor ca mine.

Să merg mai departe cu mesele lui Pavel. Parcă vă mai spusesem eu că e hrănit cam sută la sută BLW. Adică îl las să se descurce singur - cu linguriță/furculiță (de metal, de-ale noastre, alea de plastic nu-i plac defel). Sau direct cu mâna, deși preferă cu furculița. Dacă ar putea, chiar și apa ar lua-o tot cu furculița(aia înspăimântătoare, de metal).

Iar acum (de vreo lună) pot să spun că mănâncă. Adică am văzut chiar că îmi cere chestii.
Vă mărturisesc că am trecut printr-un moment de dubiu, că nu fac bine că îi stau atâta la dispoziție cu tzâtza, că nu va ajunge să mănânce și el ca oamenii. Noroc că mi-a trecut. Dubiul. Că am văzut că mă înșel. Că el are ritmurile lui, timpii lui, agenda lui. Una bună de tot. Poate puțin diferită de a mea, dar, cu siguranță, una mai bună.

Iubesc felul în care mănâncă, felul în care mânuiește instrumentele mai sus menționate. Da, se murdărește încă, dar se descurcă remarcabil.

Printre preferințele lui culinare se numără semințele de cânepă, castraveții cu tot cu coajă, ridichile, untul, merele, salata verde, germenii, nucile de orice fel, stafidele, somonul. Și dintre găteli: supele, orezul și pastele. Iubește ciorba de fasole boabe cu afumătură:)

Sunt atât de încântată că am ajuns aici fără nicio impunere, fără nicio zdroabă.
Cât despre el: adoră să mănânce - e joacă dar și lucru serios.

Deocamdată atât, mă duc să pregătesc ceva pentru prânz.

Din nou, Talcioc!

Pe scurt, așa -

Ce: Talcioc Urban
Unde: Lente&Cafea
Când: 23 iunie, de pe la ora 12
De ce: Help pentru micul Ștefan, suferind de sindromul Apert
stefansiapert.wordpress.com

Cum: talciocărim, iar toate fondurile strânse merg la Ștefan.

See you there! Dacă mai aveți întrebări, nu ezitați să mi le puneți! Sau, vă mai uitați și aici.

Event cu scop nobil foarte fain. Garantez.

Ne-am întors

... am fost plecați de acasă multișor și ne-a fost bine. Ne-am întors și bucureștiul ne-a primit cu - caniculă, cu Oprescu și cu... gălăgie. Nu, nu ne deprimăm încă pentru că venim de la mare (3 zile la 2 mai), încărcați cu energie pozitivă și cu...speranțe de mai bine. Pentru că, după cum știți... sperața moare ultima.

Nu sunt intrată încă în mood de București, de scris frumos și deștept, așa că voi pune poze. Am adunat vreo 7 sute, mă copleșesc, așa că nu le editez deloc. Nu încă.

Cum Unde?... La TIFF!

La Sibiu cu noua trotinetă

În salină la Turda

a găsit UNICA balegă proaspătă

La plimbare, prin centrul Clujului

Căldură mare..

O bijuterie găsită din întâmplare la Cârța, aproape de Sibiu

Tot la Cârța 
 Despre Cârța, aici

In Piața Muzeului - Cluj

Nu mă descurc nicicum cu pusul pozelor, nu pricep ce au făcut ăștia cu blogger-ul...

Comoara

Am mai învățat un lucru de la copilul meu minunat(ăla mare). De fapt, nu e ca și cum el mi-a arătat, mai bine spus - el m-a inspirat să descopăr încă o gaură de la macaroană.

Există momente (suficiente, aș adăuga... poate prea multe) când îmi sare țandăra pe Matei-cel-poznaș-frate-de alt-poznaș. Și îl cert. Și îi spun că nu îmi place. Că vreau să se oprească din tropăit, că doarme Pavel. Și altele.
Nu se pune problema că nu înțeleg de unde vin majoritatea acțiunilor lui și care este rostul lor. Nu. Pricep, dar am neuronul terminat. Nu mai vrea scandal. Iar el vede că m-a supărat, vede că sunt exasperată. Și îi pare rău. Îi pare mai rău decât aș vrea eu să îi pară. Intuiesc disperarea lui și atunci îi spun cuvintele magice. Îi spun că da, sunt supărată, dar îl rog să nu uite faptul că îl iubesc. Îl iubesc și când face lucruri frumoase și impresionante, dar îl iubesc la fel și atunci când face tâmpenii.

Îi spun asta. Des. Oricât de des. I-o spun și fără motiv. I-o spun pentru că vreau să-i intre bine în cap că are parte de iubire necondiționată din partea mea, iubire pe care nu trebuie să o câștige sau să o merite. Iubire care este și atât. La fel de mare, la fel de caldă. E acolo și nu are cum să se piardă.

Așa. Și care e gaura? Păi am avut grandioasa revelație că lucrurile stau exact la fel și cu omul de lângă noi.Omul cu care te cerți din te-miri ce motiv, omul pe care te superi și cu care te cenzurezi mai puțin decât cu copilul. Pentru că... e mare. E omul pe care te spijini când ai nevoie, e omul căruia îi verși seara toate frustrările și supărările adunate, toate chestiile negative, toți nervișorii tăi. Bineînțeles că tu îl iubești.Bineînțeles că  toate supărările tale nu au legătură cu această iubire. Care ESTE și nu se împuținează.
Bineînțeles că nu îi spui, de frică să nu te ia la mișto."Cum adică? Mă cerți că nu fac destul, dar îmi spui că mă iubești oricum?".

Ei bine da. Mi-am dat seama că fix de asta e nevoie. E nevoie să ne verbalizăm nu numai frustrările și supărările, ci și sentimentele pozitive, alea pe care considerăm (habar nu am de ce) că sunt subînțelese. Mi-am dat seama că nu sunt. Chiar deloc.
....Și totuși, nu pricep...de ce oare ne e jenă să spunem "te iubesc", chiar și cu ușa închisă și cu perdelele trase?
Sau nu e jenă? Dar ce e?  

Sau sunt doar eu? Noi?

Șah mat

Azi dimineață.

... " Ai țipat la mine aseară. Să nu mai faci așa!"
" Da, iartă-mă, eram obosită. Și Pavel tocmai adormise când te-ai apucat tu să urli după mine... s-a trezit..."
" Și eu eram obosit... "
" Vrei să nu mai țipăm seara?"
" Hai!"

Patru ani și trei luni.

Și lectura de dimineață, oarecum legată de ce am scris mai sus: aici

Luni. Sau marți.

 Se trezește, se dă jos din pat și își începe activitățile de dimineață: scoate hainele din coșul de haine murdare; scoate scutecele din pachetul cumpărat pentru munte( din alea clasice); sus în pat, să mai bea puțin lapte; jos la bântuit prin casă. A găsit un pahar lăsat pe jos în living... Încerc să îmi amintesc dacă e gol...după sunet, nu pare gol... sigur e apă, nu are ce să fie... se usucă, nu m-a convins să mă dau jos din pat. A ajuns la bucătărie... zdrăngăne ceva la mașina de spălat... vine supărat.... nu s-a trezit nimeni, cu toate eforturile lui. Se urcă IARĂȘI în pat. De data asta, îl atacă pe Matei. A reușit. M-a convins. Mă trezesc. Arunc un ochi la ceas - e șapte și cinci. Îl pun în cadă. a făcut și kk.

E bine măcar că nu mă trezesc noaptea. Deloc. Datorită co-sleeping-ului. Altfel aș fi varză. Așa mai merge. Încă o zi. Încă o săptămână. Mă rog să nu fie o vară din aia nașpa, cu canicule.

Ura! A prins pisica musca aia enervantă, care bâzâia de o oră.

Aș vrea... aș vrea o casă de vacanță în Portugalia. Una albă cu albastru, aproape de o plajă.

Nu-am zis nimic în postarea asta... voiam de fapt să vă povestesc cum am ajuns eu să mă abțin să dau sfaturi legate de puericultură. Lasă, poate o să scriu. Miercuri sau joi.

Vă pup. Mersi Dedi(Ta-su) de poză. Îmi place.

Unu mai-ul nostru

Postare cu multe poze, ca de scris am tot scris. Tati, sper ca esti multumit de data asta:)

Ce ne iese?

Chiar nu ma așteptam ca postarea mea despre cei doi care se plimbă în parc să nască atâtea reacții, dar ma bucur că am provocat reacții.
Reiau așadar puțin tema, că am senzația că nu prea a fost prinsă.
Apropo de povestea spusă deja, vă spun direct: puțin mă interesează dacă cei de care am scris se comportă altfel pe alte alei sau acasă. Bravo lor. Ar fi bine.
Time out? Supra-stimulare? Respiro pentru studierea naturii? Come on... La șase luni? Și repet, nu i-am văzut o dată, un minut și gata. Îi văd mereu la fel de șapte luni. Câte o oră, o oră jumate. Deci e ciudat, vă spun.

În fine. Să lăsăm.

Tot pe subiect, totuși. Când l-am născut pe P., în salon, era a mămică la primul copil, un băiețel. Îl avea lângă patul ei, în pătuțul de bebe. Se uita la el ca la un bibelou. Îi vorbea, când plângea fugea repede după sticla cu lapte praf. Îmi venea să urlu, să îi spun să nu îi mai fie frică, să își ia copilul în brațe că nu se sparge. Garantez eu. El asta vrea, să fie luat din pătuțul ăla și pus la sân. dar nu am spus nimic. Nu m-am băgat.
O spun însă aici: luați-vă copiii în brațe. Cât mai mult. De la-nceput.

Cum? Se obișnuiesc? Nu o să mai vrea să stea singuri în căruț la plimbări romantice? Nu o să mai poți face nimic din cauza lor? Vei ajunge la exasperare? Vei simți că vor sta atârnați de tine până la liceu? Îți faci probleme că nu va putea merge la grădi de dorul tău?

Da. Posibil, oricare din primele scenarii. Dar vă garantez că va veni ziua când se vor desprinde singuri. Fără ca tu să faci nimic. Nu, nu va fi așa până la facultate:)

Am mai auzit păreri anti- atașament, cum că ar fi over-parenting asta, cum că ar fi exagerare, alint șamd.
O fi, deși mie îmi sună a mare bull-shit.

Bine, poate acum vă întrebați care e câștigul vostru din toată afacerea. Băi, nu pot să vă zic. Există șanse ca acest copil să nu vă aducă nici măcar acel pahar de apă la bătrâneți.
Da? Îhî. Nu asta e chestia. O faci din dragoste. Din iubire. O faci pentru că știi, o simți, în fiecare fibră, că e cel mai bine. E cel mai bine pentru EL. Pentru copil.

Și totuși, vouă nu vă iese nimic?
Băi, dacă vreți voi, spuneți-mi mie că faceți asta(sunteți extra-atașați) și vă dau eu un premiu. vă ofer eu aprecierea pe care simțiți că o meritați.

Mda... Sunt cam supărată. Se simte?

La teveu

http://totuldespremame.ro/video/afaceri-de-acasa-partea-1

Mi-am dorit mult sa ajung și eu la TV. nu pentru faimă sau să mă vadă vecinu, nici măcar pentru că mă consider deținătoarea secretelor absolute în vreo privință, ci pentru simplu motiv că îmi era groază, mă speria groaznic ideea. Așa că am vrut să mă auto-depășesc. Am luat-o ca pe o provocare și a devenit brusc, ceva obligatoriu de făcut.

Vă mărturisesc că mi-a plăcut să merg. Și să vorbesc în fața camerelor.

Nu știu dacă toți pățesc la fel, dar, când m-am văzut, am avut senzația (tâmpită de altfel) că sunt mai mișto de fapt decât pe sticlă...
Nu am idee care e impresia pe care am lăsat-o altora, dar vă spun sincer că m-am simțit bine acolo.

Puțină matematică, iarăși

În parcul mult iubit, pe unde îmi plimb io plozii de vreo patru ani, văd de câteva luni un cuplu. Și îl văd la fel, zi de zi. El cu o mână împinge căruciorul și cu cealaltă o ține pe ea. În cărucior o fetiță, acum în funduleț. Cuminte foc, nu zice niciodată nici pâs. Ei merg mereu cu-aceeași cadență, prinși parcă în aceeași poveste. Eu de pe banca noastră(mda, aceeași bancă, de multe luni), înconjurată de plozi gălăgioși, de biciclete și de mame vesele, la fel de zgomotoase ca plozii, mă uit amuzată la ei. Mereu. Și am tot stat să mă gândesc de ce mă zgârie imaginea asta idilică. Ce nu e ok acolo. Doar sunt doi oameni care se iubesc mult, romantici. Nu? Ei bine, să vă zic ce anume mă deranjează: ecuația.

Ecuația lor e ceva de genul: "(Unu plus Unu) virgulă Unu egal love". Mda, asta nu e nicio ecuație... Ar trebui să fie altfel, nu? Ar trebui să fie "Unu plus Unu plus Unu egal love".

Da, presupun că nu sunt foarte coerentă, dar asta e buba acolo: că nu au băgat copila în bula lor de dragoste. Asta simt eu, poate mă înșel. Dar nu am văzut chiar nicio interacțiune, never. Băi, ceva nu e în regulă acolo.

Castelul din nori

Pe ăsta mic l-am tuns că transpira infernal. Nu e ceva work of art, dar, pentru prima dată, eu zic că merge.

Iar am tăcut aici, dar e de la primăvară... Adică, se lasă cu multe ieșiri prin parcuri. Timpul, ăla puțin care e, acum a ajuns infim. Casa zboară, începând cu bucătăria, dar cred ca nu se miră nimeni. Mai știți proiectul ăla cu gătitul zilnic? Ehehe... acu nu am mai făcut nimic de mai mult de o săptămână... să îmi fie rușine, știu.

Acu să vă zic și io o chestie. Mă calcă pe nervi expresia "Fiecare mamă e bună pentru copilul ei". Adică cum? Adică am voie să le fac orice, să îi cresc oricum, sigur totul e perfect dacă vine de la mine... Ce bullshit mai e și ăsta? Aaaa, credeți în datorii karmice, în suferințe și polițe de plătit din altă viață? Așa vă gândiți când ziceți asta? Nu, probabil că nu... Eu zic altceva: E o expresie toxică, ce poate naște monștrii. Asta cu mămicia e o treabă complicată, e de ascultat, de răbdat, de îmbunătățit, de ajustat. Nu e ceva atât de simplu cum zic unii.

Vorbesc din filmul meu, atât vă spun. L-am crescut de Matei într-un fel, altfel. Cu pamperși. Cu program. Fără Manduca. Fără BLW. Pe Pavel invers din mai multe motive: e și el diferit ca fire, dar sunt și eu mai informată, că am ciulit urechile. Acuma nu voi zice că regret felul în care l-am născut/crescut pe Matei, pentru că, slavă Domnului, nu am făcut CIO cu el, l-am luat în brațe și i-am oferit multă multă iubire, ori de câte ori am simțit că are nevoie de mine. Dar cum ar fi fost să nu fac ajustările pe care le-am făcut cu Pavel (alăptat la cerere, co-sleeping, mult babywearing), doar dintr-o stupidă dorință de egalitate, înțelegeți voi ce zic. Adică să fie pentru amândoi la fel. Acuma cârcotașii mă vor întreba, probabil, dacă mă simt o mamă mai bună acum.

Off, ce tâmpenie. Zic "tâmpenie" pentru că nu despre asta e vorba. Nu concurăm aici la niciun concurs de mame bune sau mai puțin bune. Cel puțin, eu nu m-am înscris nicăieri. Fac tot ce fac, așa cum cred că e mai bine pentru puii mei și pentru noi adulții. Aha, va zice cârcotașul - deci ești egoistă, îți pasă și de tine. Normal că intru și eu în socoteli; o mamă nefericită e mai toxică decât orice, zic.

E grea ecuația, al naibii de grea: copilul mare plus copilul mic plus doi adulți egal armonie. Deci e cea mai grea ecuație ever. Io mă străduiesc, ajustez, ratez, șterg și o iau de la capăt. Așa ca să pun totul într-o imagine, e ca și cum ar trebui să construiesc un turn din cuburi de lemn... mi se răstoarnă frecvent, nu am găsit încă secretul echilibrului... în ultimele zile stric totul când adorm, lovită, la ora zece, lângă Pavel.

Hai, fug. S-a trezit. Putere multă vă doresc.

Phoenics de luni dimineața

Deci e bine. Mi-a trecut. M-am scos. Tot singură, că altfel nu se poate. Era de la primăvară. Și eram puțin geloasă pe soțul. Dar e bine acu. Bine cu creierii mei. Că mai sunt diverse probleme. Revin cu detalii, dar acu fug la soare. Pup fetele.

Butoi cu pulbere

Cam asta este starea mea de spirit... sunt plină ochi... de frustrări, de nervi, de stări și gânduri ne-spuse, ne-urlate, ne-împărtășite! Îmi vine să plâng( și chiar o fac) din orice. Și copiii cu mine, evident. Sunt groaznică, oribilă. Mă urăsc și mă simt incompetentă și toxică pentru cei din jur.

Mă simt nasoală, de ne-iubit, de ne-nimic.

Partea cu adevărat tristă? Nu mai am resurse să mă adun. Pur și simplu. Am strâns prea mult din dinți și am mers mai departe. Acum simt că nu mai pot.

Păi cum? - o să mă întrebați. "Erai puternică, erai luminoasă." Da, eram. Dar acum am căzut. Rău. Și nimeni nu face nimic, pentru că nimeni nu e obișnuit ca eu să explodez în halul ăsta. Pentru că, nu-i așa? Nu am dreptul să o fac. Prea multe depind de mine.

Mai am puțin de tot și șterg și postarea asta, că nu folosește nimănui...

Curat

Nu, nu am fugit, am lipsit cam multișor de aici, știu, dar sunt în șantier. Pe dinăuntru, adică. Sau oare a fost vorba doar de astenia de sezon? Hmm... nu mai știu precis. Cert e că au fost multe. Treburi. Revelații. Curațenii. Mai puțin din alea la concret, că am casa vraiște.

Am găsit mai deunăzi o idee foarte bine pusă în cuvinte, pe care am avut-o și eu obsesiv aș spune, zilele astea. "Părinţii nu se nasc, se fac! Doar cei dispuşi să înveţe ajung să îşi depăşească limitările şi să crească alături de copilul/copiii lor.
Cercetează-te! Când nu eşti gata să îţi vezi limitările, să îţi recunoşti greşelile ai pierdut deja în lupta de a fi cel mai bun părinte pentru copilul tău. Apleacă-te până în străfundul fiinţei tale şi vezi care îţi sunt motivaţiile. De ce încerci să îl determini pe copilul tău să facă tumbe sau să cânte la pian… S-ar putea ca nevoile şi experienţele tale să pună poveri prea mari pe umerii copiilor tăi."

Sunt într-o fază în care simt nevoia acut să scot mizeriile de sub covor și să deschid larg geamurile. E de bine, asta cu siguranță.

Și să vă spun cu ce am început. Cu un curs. Un curs minunat. Vă recomand cu drag, Otilia e grozavă, iar cursul a fost... cum să zic... plin de revelații, mai ales pentru un copil singur la părinți așa ca mine:) Vreau să muncesc mult la capitolul ăsta, e mare nevoie, pentru ei amândoi. E o zonă foarte sensibilă și depind foarte multe de felul cum gestionăm noi, adulții, toată situația. Pentru că nu e destul să luăm cuțitul și să tăiem totul în două bucăți egale, crezând că așa am mulțumit pe toată lumea.

Gata, s-a trezit.

Mai vin să zic, că am o grămadă.

Rebusul lacrimilor

Probabil din cauză că îi iese o măsea, Pavel e insuportabil de vreo două zile și nopți. Plânge, dacă nu plânge urlă, dacă nu urlă mănâncă și câteodată toate trei deodată. Nu vreți să știți cum sunt creierii mei franjuri. Aici nu e niciun rebus. Aici sunt doar dureri de la gingii. E clar totul. Integramă pentru începători. Soluția e, aproape întotdeauna, sânul. Acolo se alină. Acolo își linge rănile. Acolo uită de durere. Cel puțin, pentru următoarele cinci minute. Când o ia de la început...

Rebusul e însă altundeva, la nivele superioare, mai bine spus la avansații în vârstă, care au înțeles din păcate, chiar dacă nu știu exact de unde, că e rușine să plângi. Așa că ne mascăm. ne camuflăm supărările, cât putem mai bine? Nu? să facem niște săpături, studii de caz să zicem.

Astăzi la trezire, "bună dimineața" veselă(poate prea veselă) urată de tati fiului cel mare, a declanșat un plâns și o jale totală. S-a supărat atât de tare, de parcă ar fi fost privat de cel mai de preț lucru. Ștefan a rămas interzis, el fusese doar draguț cu Matei, care însă a devenit atât de trist încât ni se rupea sufletul. Mi-am dat seama rapid de unde vine supărarea lui, de data asta mi-a fost chiar ușor să detectez problema, tocmai pentru că reacția era atât de neașteptată. L-am chemat imediat cu noi în pat, a venit într-o secundă, m-am băgat și eu înapoi lângă el și am luat-o de la început, ca și cum încă nu mă trezisem. Pentru că el asta voia: să mai stea în pat, să mai stea cu noi. Totul a durat câteva minute, s-a ridicat apoi singur, ca și cum nu s-a fi întâmplat nimic, ca și cum nu ar fi curs nicio lacrimă.

Și o altă situațiune: acum câteva zile, după grădi, l-a dus tati la cinema. Și încă la 3D. S-a întors rupt de oboseală, înainte de orice altceva. Bineînțeles că nu a fost chip să fentăm ritualul de seară cu puține desene și două cărți citite, chiar dacă se scurgea pe pereți.
Tocmai pentru că era atât de sfârșit, am umblat cu mănuși și eu și tati, să prevenim probabil o eventuală criză de plâns și nervi, datorată unei zi prea pline. Deh, eram și noi cam obosiți, trebuie să recunosc.
Ei bine, plânsul nu a putut însă fi evitat. El a pornit, așa cum mă așteptam, dintr-un motiv absurd: mi-a reproșat că nu a reușit să vadă o pagină din carte și m-a pus să o iau de la început cu ea. L-am refuzat.

Nu cred că am fi evitat plânsul dacă nu o făceam. De fapt, cred că i-aș fi făcut un deserviciu mare dacă nu i-aș fi dat ocazia să plângă. Să se descarce. Am stins lumina, în timp ce el mă acuza că sunt o rea pentru că nu vreau să mai citesc și m-am culcat cu el în brațe. A adormit acolo, printre suspine, în circa două minute.

Aș putea scrie atâtea, păcat că nu mă lasă gingiile alea... Însă mesajul meu de azi e ăsta: nu trebuie să înnăbușim orice plâns, chiar dacă ne vine să o facem, dintr-un instinct probabil sănătos.

Pe lângă că putem pricepe multe din plânsul lor, el e de multe ori necesar. Ca o supapă la oala cu presiune. Și cea mai nefericită reacție? Să îl facem să se rușineze pentru că plânge, să îl facem să încerce să își înghită lacrimile, de dragul nostru, al părinților cu nervii la pământ.

Matei mi-a dat și aici, cea mai cruntă lecție: l-am rugat odată să nu se mai miorlăie, eram foarte obosită. Mi-a spus, printre suspine:"Nu pot nicicum, mami, să mă liniștesc acum." Am crezut că mor, când mi-am dat seama cât de egoistă fusesem...

All They Need Is Love!

Vreau să îi contrazic pe toți cel care spun că nu au bani pentru încă în copil. Și care văd copilul ca pe o gaură neagră în buget. Vin să vă spun că se poate și altfel. Vin să vă spun că eu lunar, nu cheltui aproape nimic pentru Pavel. Aproape nimic, pentru că nu vreau să pun la socoteală sticla de jumătate cu apă plată, pe care mi-o cumpăr mie, când merg cu el în parc. Sau perechea de jambiere, pe care o iau pentru că sunt frumoase, nu pentru că am neapărat nevoie de ele.

Să detaliez puțin afirmațiile mele scandaloase. În general, responsabili pentru gaura din buget sunt scutecele și laptele praf. După cum știți, la mine astea nu există. Am investit în scutecele refolosibile cam trei milioane jumate la început și ...atât. Cum rămâne cu factura de curent electric folosit de mașina de spălat? Păi ea ar fi fost aproape la fel, cu ele pun în plus o simplă prespălare, după care înghesui alte rufe(albe sau colorate), peste. Mai mult sau mai scump detergent? Nope: mă înțeleg de minune cu nucile de săpun, care costă vreo 50 de lei pentru juma de an. Balsam? Nu folosesc, e-nlocuit cu oțet.

Mai departe: hainele sunt reportate de la Matei, la fel și jucăriile. De-un an de zile de când e cu noi, i-am luat cred un set de patru body-uri. Atât.

Ce să vă mai spun? De mâncare? Aici amu crescut puțin cheltuielile: dar nu pentru că îi cumpărăm lui în special delicatesuri bio, ci pentru că am schimbat puțin ceea ce consumăm noi toți. Vă amintiți probabil din articolele despre diversificare, vă spuneam că pisoiul nu acceptă niciun fel de pasate sau alte invenții pentru bebeluși. Nu. El vrea la fel ca noi și asta primește. În continuare, laptele meu e baza, restul mâncării e tratată cu multă voioșie, tratament care o face să ajungă nu o dată, lipită pe pereții înconjurători.

Și încă câteva mici amănunte: cremă de fund nu folosim, tot datorită scutecelor, nu am avut probleme cu eritemul. Șervețele umede? Nu folosesc deloc. Apa e soluția. Îl spăl direct. Am spus pas și la alte device-uri, gen premergător sau sterilizator. Nici nu mai știu exact ce se mai folosește, sincer.

Igiena personală: vă mărturisesc că atât de celebra băiță zilnică... la noi nu e chiar zilnică. Și-atunci când e, folosim o loțiune de spălat pentru corp și păr, luată de la DM, aceeași cu care îl spălăm și pe Matei. Cremuțe și alte uleiuri? Nu avem? Păi nu. Chiar și dermatita atopică din primele luni am tratat-o homeopatic.

So, zero costuri, satisfacție garantată:)

Probabil că acum vreți să știți ce fac eu cu indemnizația pe care mi-o dă statul. Nu fac nimic, pentru că ea nu există. Între cei doi copii nu m-am întors sa niciun servici, fiind deja însărcinată, deci am rămas puțin pe dinafară. Dar nu ne plângem: a fost alegerea noastră, pe care nu o regretăm defel.

Departe de mine dorința să mă laud cu ce am scris mai sus. Vreau doar să vă împărtășesc experiența noastră, pentru că ne deranjează valul de reclame agresive care vor să convingă eventualii viitori părinți că un bebeluș are neapărată nevoie de tot soiul de obiecte ca să crească sănătos și fericit. Wrong!

Da, puteți să spuneți că sunt extremistă, nu trebuie să faceți ca mine, alegeți o cale de mijloc și tot ați redus puțin amprenta de carbon a copilului vostru:) Cât despre sănătate, asta nu vă mai zic acum...

Lupoaica cu puii

Un inconvenient (singurul dealtfel) al faptului că sunt fotografa casei este că rămân mereu pe dinafara, fără poze cu mine și nu făcute de mine.

Așa că, de 8 martie, mi-am făcut un cadou: am mers să mă trag în chip la Foto Union.
Proiectul lor probabil îl știți, e fratele celui cu portret de familie pe care l-am ratat.

Ne-a plăcut acolo, băieții (Cristian Șuțu și Radu Bădoiu) sunt realmente simpatici. Au reușit să-mi creeze impresia cum că aș fi specială, nu doar una din multele fete (peste 400) care le-au trecut pragul în acele șapte zile de proiect la finalul cărora am aterizat și noi, în prag de seară. O capacitate rară, dar atât de importantă pentru un fotograf. Deci, numai gânduri bune și un mare mulțumesc!

Rezultatul e mișto, așa cum mă gândeam că va fi. Sunt încântată de felul cum arăt la venerabila mea vârstă, după două nașteri.:)

Afacerea "cânepa".

Să vă spun un mic secret: despre cânepă nu știam nimic. Adică chiar nimic și nu vă gândiți la Bob Marley and stuff... Nici acum nu sunt mult mai răsărită, dar de când s-a făcut Bogdana ambasadoare, m-am pus pe răsfoit site și facebook și mi-a plăcut ce am văzut. Așa că am hotărât să mă arunc și la concurs... măcar cu random-ul să am vreo șansă, că text frumos despre ea nu prea am cum să scriu, ținând cont de faptul că nu o prea știu...

Tocmai din acest motiv, mi s-a părut puțin aiurea să vă dau eu rețete, dat fiind că nici măcar nu am văzut-o vreodată. Așa că am decis să fac altceva, ca să îmi spăl păcatele: să citesc. Și am citit multe.

Să vă zic ce anume mi-a făcut cu ochiul din info-urile pe care le-am cules pe subiect: Înafară de ea, puține alte plante pot produce un combustibil atât de curat. Ea produce mai multă biomasă decât orice altă plantă. Uleiul de cânepă conține cel mai mare procent de acizi grasi esentiali și de grăsimi saturate.

Cultivarea ei nu necesită deloc pesticide, crește aproape oriunde, previne eroziunea solului și poate fi cultivată an după an în același loc.

Și niște faze tari de tot despre ea: Motivul real pentru care ea a fost interzisă în 1937 în State e faptul că ea a concurat puternic industria petrolieră, cea chimică şi cea de bumbac și nu din cauza faptului că ar conține aceeași substanță activă ca și marijuana dar într-o proporție infimă, așa cum au declarat ei.

Cânepa industrială poate înlocui bumbacul, care este cultivat cu o grămadă de substanţe chimice nasoale pentru toți. Aproape 50% din toate pesticidele din lume sunt pulverizate pe bumbac. Cum ziceam, cânepa creşte bine fără îngrăşăminte şi pesticide.

Toate părţile plantei sunt utile. Ea pot fi utilizată pentru a produce aproape orice, de la combustibil la săpun. Cânepa industrială poate produce 3-8 tone de fibre uscate pe hectar. Acest lucru este de patru ori ceea ce o pădure obișnuită poate genera. S-ar putea înlocui așa fibrele de lemn şi ar ajuta la salvarea pădurilor. Copacilor le ia aproximativ 20 de ani pentru a ajunge la maturitate - cânepei îi trebuie doar 4 luni.

Îmi cer scuze, nu sunt un mare translator, mai ales la viteză, dar sper să vă fi trezit măcar puțin interesul să citiți despre ea. Vă spun sincer - pe mine chiar m-a cucerit. Dacă nu câștig, îmi voi comanda negreșit.:)

LE: Am câștigat, e prima oară când Random-ul se îndură de mine!