"Te bucuri?"

Mi s-a întâmplat de câteva ori, chiar dacă nu multe, să întâlnesc persoane care să ne știe din spațiul ăsta virtual și care să îmi declare pe lângă simpatia lor și faptul că sunt o inspirație pentru ei.

Bineînțeles că mă bucur și că îmi crește sufletul. Dincolo de ego-masajul care îmi face bine întotdeauna, faptul că provoc inspirație mi se pare de-a dreptul grozav, chiar dacă puțin derutant la prima vedere...

Adică, am stat să mă gândesc puțin la ceea ce scriu eu aici: este povestea noastră, spusă subiectiv, pe bucăți mici, fără sfaturi de puericultură, fără rețete. Și cu multe multe imagini. Da, chiar dacă datele problemei coincid cu cele ale multor altora, continui să o spun din ce în ce mai sincer.

Sunt și câteva postări destul de plângăcioase, mohorâte, dar după cum probabil ați văzut, nu mă opresc mult acolo, în stările alea cu atmosferă rarefiată. Poate că ar fi mai ok pe "aspectul general" să țin sub covor micile mizerii, dar nu o fac pentru că mi se pare că, odată recunoscute, ele îmi agresează retina și mă forțează să fac ceva în ceea ce le privește. Un lucru bun, constructiv aș spune.

Revin la partea inspirațională: da, vreau să se știe că îmi asum riscuri, că fac ceva în direcția viselor mele. Poate nu destul, bineînțeles că nu sunt perfect mulțumită, dar e bine. E CEVA. Vă spun sincer, nimic nu mă bucură mai mult decât să întâlnesc oameni curajoși. Care să aibă curaj să spună și apoi să FACĂ.

Și încă ceva. Nu e suficient să apreciezi, să admiri un lucru pe care îl consideri frumos. E doar o treabă făcută pe jumătate. E bine că ai avut ochii suficient de deschiși încât să vezi acel lucru! Dar acum vine partea cu împărtășirea. Dacă nu spui mai departe, dacă nu îi ajuți și pe ceilalți să vadă ce ai văzut tu, înseamnă că ești mult prea egoist.

Îmi aduc aminte de prietenul meu cel mai bun din copilărie (când erau la grădi)de care eram nedespărțită. Avea o chestie extrem de mișto, dar care la momentul acela era destul de exasperantă uneori. Mereu mă întreba "Te bucuri?", în contexte de genul: vestea unei excursii, o jucărie nouă primită de el, sau chiar vestea că avem supă de mazăre la prânz.
Era ca și cum el nu se putea bucura pe deplin decât dacă eu îi împărtășeam entuziasmul.

Revin puțin la treaba cu scrisul pe blog: chiar am tras de urechi nu demult pe cineva care are blog și talent la scris, că nu o face mai des. Da, mă bucur că vă văd o dată pe lună și că citesc cam tot atât de des o chestie scrisă mișto, cu umor și tot ce trebuie! Dar nu e destul, fraților! Știu cum e, ai momente când nu îți vine să scrii nimic de lene, sau pentru că nu vezi rostul și crezi că alții o fac mult mai bine decât tine. Probabil că ai dreptate, dar NU CONTEAZĂ ASTA. Nu e un concurs, o faci doar pentru tine.

Ei bine, să vă spun eu care sunt motivele MELE pentru care e mai mult decât util să scriu aici. O fac pentru că îmi pun rotițele în mișcare, într-o direcție puțin alta decât cea în care se învârt din necesitate și pun pe hârtie câteodată niște gânduri care, dacă nu le-aș da o formă, m-ar roade poate mărunt pe dinăuntru, făcându-mi numai rău. Da, vorbesc aici de angoase și frici. E ca un fel de exorcizare.
- a ajuns pe alocuri ca un fel de rutină...o fac cât pot de des, în speranța în care la un moment dat voi ajunge și să o fac bine.

Of Doamne, ar mai fi o grămadă de lucruri de spus, dar pentru că nu îmi plac articolele lungi, mă voi opri aici în speranța că va folosi cuiva și numai două rânduri din ce am spus mai sus.