luni, 29 august 2011

Complicată treabă


Așa nu îmi plac întoarcerile acasă.. cu bagaje de despachetat, poze de descărcat, copii de re-acomodat. Încă nu am găsit soluția unei reveniri line, fără bucățele rămase care nu se dau aduse și care mă cam dor... Știu că peste câteva zile va fi mai bine, nici nu cred că ar trebui să spun ceva azi, nicăieri, nici în virtual nici în real. Dar e 22:32, și nu am fost foarte silențioasă pe ziua de azi. Ups.

Am descărcat juma de poze, nici nu știu ce să vă aleg...






sâmbătă, 20 august 2011

Ne-am (de)conectat

Două săptămâni fără internet şi televizor. Şi fără desene animate. Şi apă caldă curentă. Am supravieţuit cu bine, am lipit multe abţibilduri, am făcut multe puzzle-uri şi am desenat mult cu creta pe asfalt. Nu pot să spun că sunt fizic mai odihnită, nu sunt nici foarte bronzată, dar sunt cu siguranţă cu mintea mai limpede. Good enough, zic eu.

Copiii sunt bine, sănătoşi, cu obrajii roşii. Încă nu am ajuns acasă, mai lipsim puţin, dar acum avem net, deşi simt că nu voi abuza prea mult de el.

vineri, 12 august 2011

Noutăţi de vară

Cum mare parte din familie e plecată în vacanţă la Oradea, cred că e ocazia bună pentru directorul clanului să mai posteze ceva pe blog. N-o să fiu nici foarte lung, nici foarte structurat... ce naiba, e vară, nimeni nu face asta acum :).
Asadar, câteva veşti despre cei mici, lipsite momentan de poze. Micuţul Pavel este tot mai flexibil, drept pentru care stă mai toata ziua cu picioruşele în gură. That’s right... cu ciorapi sau fără, nu contează, omuleţul îşi verifică non-stop tălpicile şi degeţelele alea grase...

Însă vestea cea mai importantă este că la scurtă vreme după ce familia a aterizat la Oradea, a apărut şi prima durere de dinţi. Dupa o zi de urlete şi salivat in exces, şi-au făcut apariţia şi responsabilii: doi dinţişori, unul lângă altul jos!



În tot acest timp, Matei cel mare aleargă non-stop prin curtea mătuşii, se joacă cu căţelul Bobby (orice asemănare cu personajul din serial e pur intâmplătoare) şi descoperă prin gradină ce s-a mai copt şi e bun de mâncat. Iar când îşi mai trage sufletul, mitraliază câteva întrebări care încep cu “De ce...”.

Cât despre mămică, stă prin preajmă pentru sancţionarea oricăror abateri disciplinare, face poze compromiţătoare şi printre picături mai reuşeşte să facă şi vizite de curtoazie la vechi cunoştinţe din oraş.

Vremea n-a fost cine ştie ce favorabilă pentru bălăceli, însă am impresia că au în plan şi nişte excursii pe la Băile Felix. Asta nu poate decât să fie de bine, Matei era cam certat cu apa la mare în Grecia anul trecut şi poate că va reveni la sentimente mai plăcute în bazinele cu apă caldă.

Cât despre mine, “vacanţa binemeritată” de care povestea Raluca mai deunăzi s-a concretizat momentan într-un weekend cu DB, Mirunele şi Dumi în zona Câmpulung-Lereşti – Iezer. Fiecare din băieţi cu o bicicletă (in cazul meu, închiriată) şi un Land-Rover alb (alintat cu drag de mine “Frigiderul”) cedat de o vecină binevoitoare a lui Dragoş, în care s-a ascultat aproape tot timpul Leonard Cohen (de-a dreptul şocant pentru statutul neaoş al unei astfel de maşini), am ajuns într-un mic colţ de rai, unde am facut cunostinţă cu adevăratul bike-treking. În cazul meu si al lui Dumi, mai mult gâfâind şi mergând pe lângă bicicletă... însă cu memorabile coborâri pe pante abrupte pline de bolovani sau de noroaie, cu pleosc-uri în izvoare şi ocazionale opriri pentru zmeură şi fragi.

A fost o evadare pe cinste, nu m-am mai simţit atât de sportiv şi de inconştient de multă vreme! Şi deja mă gândesc la cum să-i implic şi pe cei mici într-o ieşire pe munte, mai pe jos, mai pe biciclete, hai poate chiar şi cu cortul. Ar fi tare frumos să-i învăţ cum e cu Gradina Carpaţilor, şi in plus ne-am distra pe cinste. Probabil că trebuie să mai aşteptăm câţiva ani, însă abia aştept momentul.

miercuri, 3 august 2011

The Code

Vă previn, postarea de față nu are nici o legătură cu Matrix, ea s-a născut din dorința mea de a face CEVA. De a face ceva, oricât de mic, după puteri, în sprijinul alăptării. Sunt o voce mică mică, pe un blog la fel, dar țin să spun și eu ceva acum, cu ocazia Săptămânii Mondiale a Alăptării.

După ce am fost ieri la întâlnirea mamelor bloggerițe, unde am aflat puțin mai multe despre Cod, vă mărturisesc că am plecat puțin confuză, nu vedeam clar ce pot face eu legat de subiect.

Noroc că de dimineață, Diana a scris un articol pe care vă îndemn călduros să-l citiți.
Așa cum spune ea, foarte de scurt, Codul:

- cere guvernelor să își asume responsabilitatea de a oferi, viitoarelor și actualelor mame, toate informațiile necesare privind nutriția copilului

- limitează donațiile de produse la cele cerute, ele necesitând aprobare de la autoritățile statului

- interzice oferirea de produse gratuite părinților: mostre de lapte praf, suzete, biberoane

- interzice 'premierea' celor care vând mai mult decât norma

- deși permite informarea cadrelor medicale de către producători, interzice cadrelor medicale promovarea substituenților prin afișe sau mostre gratuite

- obligă la o etichetare corectă, plus la afișarea, pe fiecare produs, a faptului ca laptele matern e superior. Interzice folosirea fotografiilor cu copii pe etichetele produselor

- obligă producătorii să își ridice standardele de calitate la nivelul Codex Alimentarius, și pe cele de igienă la Codex Code of Hygenic Practise for Foods for Infant and Children


Vă gândiți poate că astea sunt treburi prea abstracte, e un război prea mare pentru noi, mămicile inundate de hormoni, care nu facem altceva decât să ne învârtim după fundul piticilor noștri. Ei bine, nu fraților, nu de data asta. Cred cu tărie că acest Cod vrea să facă ceva minunat: vrea să ne protejeze, fix în momentele alea magice, atunci când suntem cel mai vulnerabile, atunci când tocmai ni s-a întâmplat o minune care ne-a șocat și ne-a întors universul cu susul în jos. Să nu îmi spuneți că nu e așa, că nu ați simțit lucrul ăsta când ați născut.

Și din păcate, în loc să ai parte de sprijin în ceea ce privește alăptarea, tu ai parte de mult sprijin în ceea ce privește hrănitul cu biberonul. Primești, pe lângă sticla cu formulă pe care asistentele le-o oferă tuturor nou-născuților și o colecție bogată de broșurele și alte obiecte promoționale de la marile firme producătoare de LP. Nu e ok, deloc nu e ok. Pleci din spital ferm convinsă nu numai că nu ai lapte și că alăptatul e ceva extrem de dificil, dar și că laptele praf e la fel, dacă nu și mai bun decât cel pe care l-ai produce, cu greu bineînțeles, tu. Și nu trebuie să te chinui, îl găsești peste tot, de la farmacii până la hipermarketuri. Îți dai seama poate că va fi o mare cheltuială în fiecare lună, dar te gândești că merită copilul, mai ales că primești și alocație...

Nu știu dacă vă amintiți povestea mea legată de alăptare, cu sfatul de atunci către viitoarelor mămici care ajung aici din întâmplare - informați-vă cât mai mult înainte de naștere. Aici e cheia, așa cred.

Mi-am propus să mai scriu despre alăptare, despre experiența mea, care a fost una fără dureri și sâni înfundați, ci doar cu copii fericiți hrăniți cam peste tot( În parc, pe stradă, la terase, în tren, în taxi). Ca și în alte privințe, eu zic că e vital să ne spunem povestea, e vital să ieșim de sub perdelele de jenă și să alăptăm
fără teamă, că doar nu facem altceva decât să ne hrănim copiii, să le oferim cel mai util și mai accesibil cadou de care suntem în stare.

În încheiere un ultim gând: eu cred că cea mai simplă și eficientă metodă de-a promova alăptarea ar putea fi o invitație la o întâlnire a mămicilor ce fac asta, fie ele bloggărițe sau nu. Nu poți să nu pleci de acolo impresionat de așa o adunătură de copii dolofani, frumos dezvoltați și al naibii de fericiți!

marți, 2 august 2011

Plus doi






Dacă stau să mă gândesc, cred că asta e prima poză pe care o am cu ei doi la un loc. E făcută de pe trepied, bineînțeles. Ne-am distrat cu toții foarte.

E o mini-ședință foto cu dedicație, pentru toți cei cărora le va fi dor de noi săptămânile astea cât vom fi plecați :)

Un vis tâmpit

Am avut așa ceva: se făcea că sunt anunțată de maternitate că s-a făcut o greșeală, că puiul meu nu e de fapt al meu, că trebuie să fac schimb de copil cu alții. Și au venit și am făcut schimb. Cred că niciodată nu m-am simțit atât de sfâșiată într-un vis. A fost super-ciudată senzația, pe copilul nou am simțit că îl iubesc din start, dar pe celălalt și mai mult.

Oribil. Sper să nu se întâmple asta nimănui, nici măcar în filme.

Și când te gândești că totul a pornit de la niște discuții apropo de ochii albaștri a lui Pavel...

Mi se pare fascinantă însă capacitatea noastră de a iubi, la ce cote amețitoare ajunge într-un timp scurt...

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin