luni, 31 octombrie 2011

Acordare contagioasă

Pentru că lucrurile se complică puțin câte puțin cu fiecare nouă zi, Pavel devenind tot mai curios, tot mai dornic să facă lucruri pe care, bineînțeles, nu le prea poate face, eu îmi dau seama cât de diferit e totul acum, a doua oară.

Chiar dacă poate seamănă fizic, ca și evoluție lucrurile stau destul de diferit, am senzația uneori că vrea să ardă cât mai multe etape, să devină cât mai rapid un partener serios de joacă. Existența lui Matei îl stimulează enorm. Să vrea să cunoască tot felul de lucruri cu care tocmai a umblat fratele cel mare, să poată să ajungă acolo unde e el, să guste din mâncare lui. E înduioșător de-a dreptul să văd cum i se luminează fața când apare Matei de la grădi. La rândul lui, fratele cel mare îmi oferă niște surprize de-li-cioa-se: mai deunăzi, înainte de-a pleca dimineața, a venit într-o goană să îl pupe de fratele-mic pe care l-a alintat așa cum noi nu am făcut-o niciodată: "bombonică" și "piciule". De unde a agățat el apelativele astea, jur că nu știu, tot ce știu e că i se potrivesc de minune lui Pavel, spuse de Matei.

Asta una, dar cred că mai e ceva care face ca totul să fie puțin altfel acum. E vorba de raportarea mea la întreaga situațiune. E una mai fără stres, mai calmă, mai cu urechile ciulite la nevoile lui, mai capabilă să mă acordez urgent la ele. Și asta pentru că am înțeles un lucru: am priceput că nu există rețete, că fiecare e altfel, iar asta nu e doar o vorbă. Am înțeles că este totuși un secret la mijloc: să te dai cu totul nu e lucru ușor de făcut, ai senzația că te-ai legat cu totul... doar așa îți câștigi libertatea aia interioară pe care ți-o dă certitudinea că faci BINE. Și o simți cu fiecare por, ajungi să comunici atât de bine cu omulețul tău, încât descoperi cu mirare că soluțiile la orice problemă ți le dă cumva tot el, pe nevorbite, prin atingere, prin corpul lui lipit de-al tău.

Iar cel mai frumos lucru mi se pare că e felul cum aceste noi descoperiri și senzații care au venit odată cu Pavel, îmi îmbogățesc și simplifică chiar, relația cu Matei, pe care l-am absorbit automat în sfera asta de BINE. Același acord de care vorbeam mai sus, aceeași comunicare de nevorbite, chiar dacă, în cazul lui, mă mai derutează uneori cuvintele spuse.


sâmbătă, 29 octombrie 2011

Din nou e vorba de Thomas



Dacă observați ceva neregulă la un ochișor, nu vă ingrijorați - și-a zgâriat corneea la grădi(nu știu exact cum, nu mi-a spus nimeni nimik) dar deja s-a vindecat aproape de tot.

Și versurile, dacă cumva nu înțelegeți ce spune el acolo!:)

Peste dealuri si razoare,
Peste sine lucitoare,
Thomas si ai sai amici
Ii bucura pe cei mici!
Rosi, verzi, albastri, toti
Sunt prietenii pe roti.
Mici sau mari, sunt toti draguti
Iar pe sine, cei mai iuti!
....
Cu rosu si verde si maro si albastru
ei sunt un echipaj maiastru!
Interpreteaza tot felul de roluri pe rand,
Cu joc, voie buna si cant!
Pe dealuri prin vai si hai-hui
Sunt Thomas si prietenii lui!

vineri, 28 octombrie 2011

Fashion Police II

Așa. Să scriu acum ce voiam să zic data trecută când m-am lăsat purtată haotic de firul gândurilor ce mă bântuiau și am ajuns la exprimarea feelingurilor la copii...

Cu toții ați observat că de câteva zile, deși e frumos, e un frig de crapă pietrele. Au fost chiar și câteva zile de început de iarnă parcă, cu un vânt urât de tot.

Ca și în fiecare an, odată cu apariția frigului, am observat și dispariția copiilor de pe traseu, din parc sau de aiurea. Singurii pe care îi mai vezi sunt atât de încotoșmănați/înfofoliți, că ai mici șanse să ghicești dacă e băiat sau fată altfel decât după culorile vestimentare afișate.

Cum spuneam și în postarea precedentă, ambii mei copii sunt extrem de ostili când vine vorba de îmbrăcat. În timp ce pe Matei îl mai fac din vorbe, cu Pavel nu am nicio șansă, se răsucește ca un tirbușon sau devine ca o scândură urlătoare...n-am îndrăznit nici măcar o dată să îi dau o combinație de dresuri plus pantaloni plus pulover plus canadiană plus căciulă plus fular peste gură plus... mai puneți voi. Cred că mi-ar lua pe puțin juma de oră, ne-am super-nevroza amândoi, a-m transpira și sigur mi-ar piere tot cheful de ieșit la aer.

Să vă spun cum arată ieșitul la noi, vașnici purtători de copii. Îi trag o pereche de jambiere groase peste orice pantalon se nimerește să aibă pe el, un polar/jerseu în partea de sus, căciula și...gata! Hopa sus în Manduca, lipit de mine, dacă e chiar frig pun și protecția peste, dacă îmi trag eventual fermoarul polarului meu peste( sper să se înțeleagă cum).
Durează cinci minute, niciun nerv și suntem în stradă. Unde mai pui că nici eu nu trebuie să mă îmbrac prea gros, bagajul vesel îmi ține foarte bine de cald și mie.

Sper să nu supăr pe nimeni, dar vă spun sincer că mi-e milă de copiii super-îndesați în costume de cosmonaut, care abia mai încap în cărucior de atâtea haine și pături, mi se pare că, oricâte straturi ar avea, nu-i poți proteja de vânt și frig ca-n brațe.

Mulțumesc pe această cale sorții că mi-a scos în cale babywearing-ul, ar fi putut să o facă chiar puțin mai repede:) Aș vrea să povestesc asta la cât mai multe mămici, să le împărtășesc cât e de reconfortant să știi exact cât îi e de cald sau frig copilului tău pentru simplul fapt că e lipit de tine. E cumva, la fel ca și cu alăptatul: eu nu am știut niciodată câți mililitrii de lapte mănâncă la o masă, nu m-a interesat, eu am știut doar că s-a săturat și e bine. E aiurea comparația? Poate, dar așa cântăresc eu lucrurile, cu sufletul:)

luni, 24 octombrie 2011

Fashion Police și nu numai I


Nu știu exact care e situația la alții, dar la mine-n bătătură lucrurile nu sunt tocmai roz când vine vorba de îmbrăcat/haine. La niciunul. Chiar dacă, odată cu trecerea anilor, Matei a devenit mai cooperant, lucrurile au în continuare niște nuanțe mai rar întâlnite.

Ca să înțelegeți: vă povesteam eu la un moment dat că băiatul suferă de bumbofobie(termen inventat, menit sa definească aversiunea profundă pe care o are pentru nasturi). Situația nu s-a remediat, chiar aș putea spune că a căpătat noi valențe. Știți bluzele alea care au un fermoar în față chiar la gât? Le urăște și pe ele cu pasiune.

Când am descoperit noua fobie, mărturisesc(cu rușine) că m-am enervat foarte. Vedeam din nou cum voi pune pe hold niște haine extrem de utile. Nu pricepeam defel ce e cu fixațiile astea. Am ajuns chiar să îl bănuiesc că vrea doar să mă enerveze. (Offf, ce rușine îmi e să spun asta, nici nu știți!)

Da, m-am simțit groaznic pentru că l-am obligat să poarte o dată polarul cu fermoar. Și m-am tot gândit. M-am gândit în primul rând că resentimentul lui nu are nicio legătură cu mine. Era cât se poate de autentică repulsia lui.

Acum probabil că mulți vor spune că exagerez, că joc prea mult după cum cântă el, dar vă spun solemn că voi ocoli de-acum înainte genul ăla de cardiganuri(sau cum s-or numi). Și știți de ce? Pentru că acel fermoar aproape de gât/bărbie îl... sperie. Da. Îl percepe ca pe o amenințare. Sună aiurea probabil, dar eu așa am perceput-o. Și o voi respecta. Știu sigur că, odată ce va crește, va dispărea această nouă fixație și sunt dispusă să aștept.

E un fenomen ciudat ce se petrece cu mine, acum, de când sunt dublu-mamă. Pavel a reușit să îmi ascută antenele compasiunii, a înțelegerii limbajului copiilor, așa cum nu credeam că o voi face vreodată. Mi-e mai ușor acum să văd șarpele boa care-a-nghițit un elefant. Îi mulțumesc enorm. Chiar dacă știam că nimic nu e gratuit, că nici unul nu plânge doar că așa are chef, să mă zgândăre pe mine la melodie, aveam (bine...încă mai am uneori) momente în care îmi venea să mă urc pe pereți, din simplul fapt că mintea mea nu putea să vadă dincolo de logica adultului obosit(scuzați pleonasmul).

Vă gândiți probabil că e inutil pentru Matei, care deja vorbește(oh, da, câte și mai câte) și care își poate expune punctul de vedere. Oare? Păi nu, la trei ani și opt luni nu prea știi să îți analizezi angoasele:) Unii nu știu să facă asta nici la treizeci de ani, darămite la trei. Teoria mea nou dezvoltată e că un copil are nevoie de tot mai multă compasiune și înțelegere pe măsură ce crește, tocmai pentru că suntem tentați să ne oprim la cuvinte. Și facem o mare greșeală... zic eu. Suntem mai puțin dispuși să îi descifrăm comportamentele, să descoperim ce se ascunde sub coajă, tindem să îl chestionăm pe el legat de ele.

Cred că așa mi-am și dat seama că fac ceva profund greșit că îl întreb "De ce ai făcut aia?". Răspunsul (corect) pe care mi l-a oferit de fiecare dată știți care este? "Pentru că așa îmi place mie". Spun că e corect pentru că atât merit să primesc la o întrebare atât de aiuristică.

Voiam să scriu despre cu totul și cu totul altceva, dar văd că asta îmi stătea de fapt pe creierul meu obosit. Revin mâine cu povestea de azi despre copii purtați pe timp de iarnă versus costume de cosmonaut:)

luni, 17 octombrie 2011

Proudly Presenting...

Asta ca să o citez pe Corina, una din piesele de bază în organizarea acestui frumos flash-mob la care am participat:)

A fost în mall, a fost vineri seara, am dansat salsa. Promitem că altădată o să o facem și mai lată:)



Chiar dacă nu suntem f vizibili, garantez că am fost și noi acolo și ne-a plăcut la nebunie! :)

duminică, 16 octombrie 2011

Imaginile săptămânii

După cum probabil știți, săptămâna asta ne-am sărbătorit. Cu slinguri, marsupii, wrap-uri, am fost în mijlocul tuturor evenimentelor organizate cu ocazia Săptămânii Internaționale a Bebelușilor Purtați.

Obosiți după o săptămână plină, am adunat acum toate pozele cu noi de la evenimente și am revăzut, pas cu pas, fiecare zi. A fost frumos tare, a fost chiar o sărbătoare.

Ne-am simțit între prieteni, între oameni dragi, între oameni frumoși.

Mulțumim mult organizatorilor, ați făcut o treabă foarte bună!

La marșul de luni, pe străzile Bucureștiului








Și adunarea de după





În mall, la flash-mob







Și nu în ultimul rând, la tombola cu premii, unde AM CÂȘTIGAT un premiu frumos, de la Kiddyshop!





luni, 10 octombrie 2011

Atenție! Purtatul creează dependență

E Săptămâna Internațională a Bebelușilor Purtați și eu vreau să vă povestesc despre o dependență. O dependență care apare la... mămicile care aleg să își poarte copiii.

Vorbesc serios, devii dependentă. Dependentă de liniște pentru că brusc copilul tău nu mai plânge de oboseală înainte să doarmă. (Pățeam asta la Matei când eram cu căruciorul la plimbare că plângea până să adoarmă preț de vrei trei străzi; foarte nesănătos pentru creierii mei.)Devii dependentă de mobilitatea/libertatea pe care brusc ai câștigat-o - poți să ajungi oriunde, în orice parc sau la orice întâlnire, doar poți să iei orice: metrou, tramvai, taxi.Să vă mai spun și că devii dependentă de mirosul lui care ți se imprimă atât de puternic în nări?
Știți cu ce nu m-am obișnuit însă? Nu m-am obișnuit cu sfaturile "binevoitoare" primite în tramvai, cum că îi stric coloana, sau că îl sufoc acolo când doarme cu nasul îngropat la pieptul meu. Cu asta nu m-am obișnuit, încă îmi strică zen-ul...

Evident, dependența apare și la copil. Probabil că nu va mai vrea să stea în cărucior ca o plăcintă, cu roțile în sus, departe de mirosul atât de drag lui. Vorbesc aici de bebelușii mici mici.

Și căruciorul? Cum e cu căruciorul? Am cărucior, l-am luat cred de vreo trei ori cu mine, dar pentru că prințului îi place atât de mult călare, am sfârși de fiecare dată cu el în Manduca, împingând căruciorul plin cu sacoșele cu cumpărături. Bun și așa, zic eu, chiar dacă mi-am promis de fiecare dată ca îl las acasă de acum înainte. Acum se pune problema - eu "am stricat" copilul învățându-l în brațe( a se citi Marsupi Plus, Manduca, sling), sau era așa din fabricație, născut puțin cam dependent de mine?

Tind să cred că eu sunt de vină, l-am învățat la bine, la căldura mea, aproape de bătăile inimii mele. De regretat nu regret nicio secundă că mi-am "stricat" copilul. Știu însă sigur că nu i-am deformat coloana purtându-l de la trei săptămâni, din contră. Așa cum spunea și Degețica, nici eu nu cred în răsfăț și nici în manipularea de către bebeluș.

Mi se pare că e momentul să vă povestesc cum m-am descurcat șase zile, singură cu doi copii. Eram moartă fără Manduca - am putut să îl duc pe Matei la grădi every day cu tramvaiul, să stau cu ei după-masa în parc și încă multe multe altele. Găndiți-vă puțin: credeți că aș fi putut trece peste zilele astea făcând slalom cu un bebe care plânge în cărucior și cu fratele mai mare fugind în toate direcțiile?

Sunt atât de cucerită de ideea purtării bebelușilor, încât nu înțeleg cum nu o îmbrățisează toată lumea:) Am înțeles însă(cu greu, că așa sunt eu mai căpoasă) că, la fel ca orice altă alegere mămicească și asta nu e pentru toată lumea. De asta am vrut să vă scriu de riscurile care apar, ca să fiți în cunoștință de cauză.

Deci atenție, s-ar putea să îi placă atât de mult puiului tău, încât să nu mai vrea altfel. E oare așa grav?

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin