marți, 27 noiembrie 2012

Am fost și eu în vizită

Presupun că aceasta e cea mai întârziată reacție la evenimentul organizat de Medlife, cu ocazia sărbătoririi celor 10 000 de bebeluși născuți acolo. Am ajuns acolo, invitată de Mămica Urbană, împreună cu alte bloggerițe de soi (toate mai conștiincioase decât mine). Mărturisesc că am mers mânată de o super-curiozitate, experiența mea cu privatul fiind nulă, dorind să aflu(în secret) și dacă mă primesc acolo în calitate de doula. Nu că aș avea vreo naștere pe țeavă acolo, ci doar așa, pentru viitor. Din povești de pe la lume adunate, accesul unei doula în cazul unei maternități de stat este foarte puțin probabil, așa că îmi îndreptam speranțele înspre privat.

Pentru mine personal Medlife are o mare bilă albă, pentru rolul jucat în organizarea evenimentului din septembrie cu Michel Odent. Mi se pare că cei de acolo lucrează susținut la schimbarea imaginii pe care o are lumea atunci când vorbește de nașterea în sistemul privat, imagine care implică obligatoriu cuvintele "cezariană" și "lapte praf". Faptul ca ei (conducerea, PR-ul) doresc o schimbare mi se pare un lucru grozav, rămâne doar să aud feed-back-uri pozitive de la mamele care vor naște acolo. Să nu rămână totul la stadiul de promisiuni și lucrături piaristice adică. Să aud povești despre mame la care li s-a respectat eventualul plan de naștere, mame care au fost învățate cum stă treaba cu alăptarea, mame care pot recomanda Medlife nu doar pentru curățenie și liniște, ci pentru că au avut nașterea pe care și-au dorit-o. Eu mă tot întreb de ce nu poate fi și aici la fel ca la Eva - Brașov? Doar cunosc o mulțime de cazuri de femei care au fugit sa nască acolo... E clar ca există cerere și pentru natural, nu doar pentru cezariană. Știu că ea este foarte dorită, dar de ce nu e oare ascultat domnul Ionel, directorul de la Brașov, când le sugera colegilor lui "să se mai și abțină" cu intervențiile?  Să fie buni, să fie pregătiţi, dar să se abţină.


Stop! Să încep totuși prin a face prezentările, să înțelegeți de cine e domnul de mai sus:


Întâlnirea/eveniment  i-a avut ca vorbitori pe Dl. Nicolae Marcu, Director General MedLife, Dr. Aurel Ionel directorul clinicii Eva din Brașov, Margareta Albici, managerul spitalului din București și Roxana Voloșeniuc, redactor-șef la Elle și mama care-a-născut-la-Medlife, plus o doamnă medic neonatolog. Pentru că am fost atât de înceată în reacție, mi-e greu să vă enumăr acum topicurile atinse în discuție, nici nu aș fi vrut neapărat să fac asta, au fost fete-bloggerițe care au făcut asta mai bine decât aș putea să o fac eu. Vă mărturisesc faptul că, pentru mine, prezența și povestea Roxanei Voloșeniuc a fost edificatoare pentru tot ce urma să fie acea întâlnire. M-am simțit brusc o intrusă în lumea aceea a privatului, a saloanelor de lux, eu care am considerat condițiile de la Cantacuzino excelente, pentru simplul fapt ca eram doar trei în salon și că aveam copilul lângă mine, o upgradare maximă față de Giuleștiul de prima dată, unde eram nouă în salon și mergeam la alăptat din trei în trei ore.Mi-am dat brusc seama că nu mă încadrez deloc în target, că ei răspund acolo unor cu totul alte feluri de nevoi decât aș fi avut eu vreodată. Nu că nu aș fi apreciat luxul, dar nu l-aș fi pus niciodată pe primele locuri pe o listă ipotetică a lucrurile pe care mi le-aș fi dorit în preajma nașterilor mele. Acolo se găsesc lucruri atât de greu de găsit la noi, dar atât de normale în simplitatea lor - vorbesc de siguranța, intimitatea, căldura atât de încurajate de Odent, atât de importante în bunul mers al lucrurilor.
E atât de delicat și complicată treaba cu nașterile... Mentalități care trebuie schimbate, munți ce trebuie dărâmați. Reconstrucție. 


Greu. E greu chiar și să pui degetul pe răni... Pentru că lucrurile trebuie să o ia pe altă cale și la gravide, ca și la ei. Știu că deocamdată mentalitatea lor, a medicilor e să asigure un serviciu medical de cea mai înaltă calitate, prin care să câștige încrederea gravidelor... Ei spun că asta li se cere, nu îmi dau seama încă cine ar trebui să le explice femeilor că ele sunt create capabile să facă față unei nașteri prin propriile puteri, că nu au nevoie de nimic la o adică, nici de peridurală, cu atât mai puțin de ghionturile date de ocitocina mult - folosită.

Revenind la discuție, s-a vorbit despre treburi grele, ca VBAC, sau nr maxim de cezariene, despre prematuri și șederea în post-operator.Pentru că fetele din public au fost foarte bine informate, discuția a fost una consistentă, din care au avut toți participanții câte ceva de învățat, și noi dat și ei - specialiștii, zic eu.
Închei acum cu o chestiune arzătoare pentru mine: închei într-o notă optimistă, cu promisiunea doamnei  Margareta Albici că mă va primi pe post de doula când voi solicita asta:)





miercuri, 14 noiembrie 2012

Despre feelinguri

Că evenimentele prin care am trecut în ultimele luni și-au lăsat urme adânci în mine, cred că e de la sine înțeles. Eu vreau să le accept, să nu îmi bag suferințele, angoasele, tristețile sub covor. Vreau să repar ce e de reparat, să vindec ce se poate, să le întorc înspre bine pe unele. Muncă multă îmi propun, dar nu e vreme de pierdut! Avem viața asta atât de frumoasă de trăit, încât ... e păcat.

Îmi trebuie oameni frumoși, solari, luminoși în jur, nu ca să le fur energie, ci ca să mă contagiez cu binele.
Da, asta e una din revelațiile pe care le-am avut (din nou):) Mda, știu, revelațiile vin o singură dată, însă mă folosesc de cuvântul ăsta pentru că se potrivește, am avut-o la un alt nivel cumva, am simțit-o visceral, am vânat-o la mine și la cei ai mei apropiați.

Vorbesc aici de faptul că sentimentele sunt contagioase. Fie ele bune sau rele, fie că ne dăm seama sau nu, ele se agață, le preluăm. Dacă, în cazul copiilor, ele se oglindesc în forma lor brută, imediat, fiind ușor de identificat momentul și locul contagierii, la noi adulții, lucrurile sunt mai complicate, ele se camuflează, necesită parcă timp de coacere, își schimbă forma și ajung de multe ori să ne deruteze.

Cumva, totul a pornit de la Odent, care ne-a explicat cât de contagioasă e adrenalina și cât de mult rău face ea oriunde în preajma unei femei în travaliu. Să nu mă înțelegeți greșit, adrenalina nu e un hormon "rău" așa la modul absolut, e însă antagonic occitocinei, principalul hormon responsabil cu contracțiile, deci cu nașterea.

Iar am ajuns la Odent:) Să mă scuzați, dar e încă atât de prezent în gândurile/planurile mele de viitor...

Mergând cu raționamentul mai departe, mi-am dat seama cât de greu e să trăiești frumos într-un oraș precum Bucureștiul. E greu, pentru că se agață de tine toată energia din jur, tot stressul, toată încrâncenarea, toată tristețea și nefericirea celorlalți. Da, poți să te protejezi, dar e al naibii de obositor să fii nevoit să faci mereu asta. Chiar nu poți lăsa deloc garda jos... Și vii apoi la copiii tăi curați cu toate astea, vii și nu mai știi să le dai ce ai fi vrut să le dai, să primești ce ai fi vrut să primești.
Și ajungi să îi rănești pe ei și așa să te rănești și pe tine.

Un sfat, că trebuie să închid: de câte ori veniți de afară, dezbrăcați-vă de hainele de stradă, lăsați-vă pantofii la intrare, spălați-vă pe mâini și pe față și... închideți puțin ochii, măcar cinci minute. Așa, ca un fel de reset al gândurilor. Și încă o recomandare: nu continuați acasă treburile de la serviciu, vă faceți rău vouă și celorlalți. Cum? Nu puteți? Încercați măcar, sau faceți-o în cunoștință de cauză, luând în calcul consecințele acțiunilor voastre...

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Chemarea

Vă spusesem eu, undeva la început de an, printre multe alte fantasmagorii, că îmi doresc să devin o doula. Ce nu știam eu atunci, dar am aflat de la niște oameni minunați, la un curs ce m-a schimbat și m-a întors pe dos, a fost că a fi doula, estre treabă extrem de simplă, dar totodată și al naibii de grea. Poate tocmai de asta am amânat atâta să scriu aceste rânduri. Am priceput atunci că a fi doula, nu presupune atât să faci ceva, cât să fii cumva. Ați înțeles? Probabil că nu...hmm. Vreți să știți mai multe? Chiar vreți? Bun. Hai că încerc. O iau de la început.

Aș începe prin a spune că o doula nu este o moașă. Ca să devii moașă, ai nevoie de patru ani grei de studii(atât durează facultatea). Cursul meu de doula a durat fix trei zile. Atât. Și ar fi putut dura, probabil, și una singură.Și gata? Asta a fost tot? - veți zice.

Da. Atât. Acum probabil e momentul în care vă veți întreba  care e totuși treaba cu doula asta? Oare ce face ea? E chiar nevoie de așa ceva?

Răspunsul l-am auzit de la Liliana Lammers, DOULA perfectă ( dacă mă întrebați pe mine) și îl voi spune în engleză: "When in labour we need a person who gives us peace’

Pentru că au trecut aproape cinci ani de la prima mea naștere, amintirile s-au estompat, aș zice. Chipul unei singure persoane mi-a rămas însă în minte: chipul unei stagiare(nu am știut niciodată numele ei), pe care am rugat-o să mă țină de mână între contracții. Așa am simțit eu, că de asta am nevoie. Să mă țină cineva de mână. În pauze. Ea a fost doula mea, o doulă fără să știe, iar prezența ei a contat enorm.

Cum spuneam mai sus, a fi doula e o treabă simplă și grea în același timp. E nevoie de multă empatie, de un car de energie pozitivă și de multă dăruire. Ești acolo, lângă femeia care trece prin cea mai importantă zi din viața ei, ca să oferi confortul psihic atât de important, atât de rar de găsit în maternitățile noastre. Ești acolo ca să o ferești pe viitoarea mamă de griji inutile, să o împiedici să ajungă să se simtă abandonată poate, fără să priceapă exact ce se întâmplă cu corpul ei în momentele alea atât de speciale...Protecție... ăsta e cuvântul pe care îi căutam!

Acum, dacă stați să vă gândiți, oare câte dintre voi ar fi avut nevoie de o doula atunci?

Sunt multe lucruri de spus, însă simt că nu pot fi zise altfel decât în șoaptă, la ureche. Așa o văd eu pe o doula. Cu brațele deschise în cea mai caldă îmbrățișare, gata să aline, să accepte, să dea putere.







marți, 6 noiembrie 2012

Punct și de la capăt

Mi-am dat seama că îmi lipsește mult scrisul aici, așa că repornesc motorul. Nu știu dacă la fel, nu știu exact ritmul, dar voi scrie.
S-au întâmplat lucruri, unele triste, altele frumoase. Cu speranță și lacrimi, viața merge înainte.

Deci dau drumul la amintiri. Simt că, încet încet, pot face asta.

Și încep cu o poezie. Una scrisă de mine, acu muuultă vreme. În '97. Am găsit-o într-un caiețel, într-o cutie plină ochi cu amintiri de care uitasem. Complet. Să nu fiți prea aspri, eram doar o adolescentă.

Lecție de cromatică

Albastrul este ,desigur, o biată culoare.
Îți spune asta oricine
Nu vrea să priceapă că roșul
Întotdeauna capătă spini
Când se rupe din colosul spectru de lumină.
Încearcă tu însă,
Când ți-ai pierdut curajul,
Să muști cu dinții o bucată de albastru.
Vei vedea cum ți se va prelinge printre intestine
Și deodată, vei avea printre vertebre
Ramuri de nu-mă-uita.
Vei simți atunci, așa cum simt florile,
Momentul când roua acoperă strălucirea lor cu lumina ei.
Și vei renaște atunci când ea, roua
Se va preface,
Înainte de a se topi definitiv în Soare.
Da, ea se va transpune-n spectru
Pentru ca tu,
Cel care vezi din nou în lacrimi
Speranța unui spin,
Să-ți risipești, inoportun,
Veninul.
Daisypath Happy Birthday tickers
Lilypie Kids Birthday tickers

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin