vineri, 27 aprilie 2012

Puțină matematică, iarăși

În parcul mult iubit, pe unde îmi plimb io plozii de vreo patru ani, văd de câteva luni un cuplu. Și îl văd la fel, zi de zi. El cu o mână împinge căruciorul și cu cealaltă o ține pe ea. În cărucior o fetiță, acum în funduleț. Cuminte foc, nu zice niciodată nici pâs. Ei merg mereu cu-aceeași cadență, prinși parcă în aceeași poveste. Eu de pe banca noastră(mda, aceeași bancă, de multe luni), înconjurată de plozi gălăgioși, de biciclete și de mame vesele, la fel de zgomotoase ca plozii, mă uit amuzată la ei. Mereu. Și am tot stat să mă gândesc de ce mă zgârie imaginea asta idilică. Ce nu e ok acolo. Doar sunt doi oameni care se iubesc mult, romantici. Nu? Ei bine, să vă zic ce anume mă deranjează: ecuația.

Ecuația lor e ceva de genul: "(Unu plus Unu) virgulă Unu egal love". Mda, asta nu e nicio ecuație... Ar trebui să fie altfel, nu? Ar trebui să fie "Unu plus Unu plus Unu egal love".

Da, presupun că nu sunt foarte coerentă, dar asta e buba acolo: că nu au băgat copila în bula lor de dragoste. Asta simt eu, poate mă înșel. Dar nu am văzut chiar nicio interacțiune, never. Băi, ceva nu e în regulă acolo.


joi, 26 aprilie 2012

Castelul din nori




Pe ăsta mic l-am tuns că transpira infernal. Nu e ceva work of art, dar, pentru prima dată, eu zic că merge.

Iar am tăcut aici, dar e de la primăvară... Adică, se lasă cu multe ieșiri prin parcuri. Timpul, ăla puțin care e, acum a ajuns infim. Casa zboară, începând cu bucătăria, dar cred ca nu se miră nimeni. Mai știți proiectul ăla cu gătitul zilnic? Ehehe... acu nu am mai făcut nimic de mai mult de o săptămână... să îmi fie rușine, știu.

Acu să vă zic și io o chestie. Mă calcă pe nervi expresia "Fiecare mamă e bună pentru copilul ei". Adică cum? Adică am voie să le fac orice, să îi cresc oricum, sigur totul e perfect dacă vine de la mine... Ce bullshit mai e și ăsta? Aaaa, credeți în datorii karmice, în suferințe și polițe de plătit din altă viață? Așa vă gândiți când ziceți asta? Nu, probabil că nu... Eu zic altceva: E o expresie toxică, ce poate naște monștrii. Asta cu mămicia e o treabă complicată, e de ascultat, de răbdat, de îmbunătățit, de ajustat. Nu e ceva atât de simplu cum zic unii.

Vorbesc din filmul meu, atât vă spun. L-am crescut de Matei într-un fel, altfel. Cu pamperși. Cu program. Fără Manduca. Fără BLW. Pe Pavel invers din mai multe motive: e și el diferit ca fire, dar sunt și eu mai informată, că am ciulit urechile. Acuma nu voi zice că regret felul în care l-am născut/crescut pe Matei, pentru că, slavă Domnului, nu am făcut CIO cu el, l-am luat în brațe și i-am oferit multă multă iubire, ori de câte ori am simțit că are nevoie de mine. Dar cum ar fi fost să nu fac ajustările pe care le-am făcut cu Pavel (alăptat la cerere, co-sleeping, mult babywearing), doar dintr-o stupidă dorință de egalitate, înțelegeți voi ce zic. Adică să fie pentru amândoi la fel. Acuma cârcotașii mă vor întreba, probabil, dacă mă simt o mamă mai bună acum.

Off, ce tâmpenie. Zic "tâmpenie" pentru că nu despre asta e vorba. Nu concurăm aici la niciun concurs de mame bune sau mai puțin bune. Cel puțin, eu nu m-am înscris nicăieri. Fac tot ce fac, așa cum cred că e mai bine pentru puii mei și pentru noi adulții. Aha, va zice cârcotașul - deci ești egoistă, îți pasă și de tine. Normal că intru și eu în socoteli; o mamă nefericită e mai toxică decât orice, zic.

E grea ecuația, al naibii de grea: copilul mare plus copilul mic plus doi adulți egal armonie. Deci e cea mai grea ecuație ever. Io mă străduiesc, ajustez, ratez, șterg și o iau de la capăt. Așa ca să pun totul într-o imagine, e ca și cum ar trebui să construiesc un turn din cuburi de lemn... mi se răstoarnă frecvent, nu am găsit încă secretul echilibrului... în ultimele zile stric totul când adorm, lovită, la ora zece, lângă Pavel.

Hai, fug. S-a trezit. Putere multă vă doresc.

luni, 23 aprilie 2012

Phoenics de luni dimineața


Deci e bine. Mi-a trecut. M-am scos. Tot singură, că altfel nu se poate. Era de la primăvară. Și eram puțin geloasă pe soțul. Dar e bine acu. Bine cu creierii mei. Că mai sunt diverse probleme. Revin cu detalii, dar acu fug la soare. Pup fetele.

miercuri, 18 aprilie 2012

Butoi cu pulbere

Cam asta este starea mea de spirit... sunt plină ochi... de frustrări, de nervi, de stări și gânduri ne-spuse, ne-urlate, ne-împărtășite! Îmi vine să plâng( și chiar o fac) din orice. Și copiii cu mine, evident. Sunt groaznică, oribilă. Mă urăsc și mă simt incompetentă și toxică pentru cei din jur.

Mă simt nasoală, de ne-iubit, de ne-nimic.

Partea cu adevărat tristă? Nu mai am resurse să mă adun. Pur și simplu. Am strâns prea mult din dinți și am mers mai departe. Acum simt că nu mai pot.

Păi cum? - o să mă întrebați. "Erai puternică, erai luminoasă." Da, eram. Dar acum am căzut. Rău. Și nimeni nu face nimic, pentru că nimeni nu e obișnuit ca eu să explodez în halul ăsta. Pentru că, nu-i așa? Nu am dreptul să o fac. Prea multe depind de mine.

Mai am puțin de tot și șterg și postarea asta, că nu folosește nimănui...

joi, 12 aprilie 2012

Curat

Nu, nu am fugit, am lipsit cam multișor de aici, știu, dar sunt în șantier. Pe dinăuntru, adică. Sau oare a fost vorba doar de astenia de sezon? Hmm... nu mai știu precis. Cert e că au fost multe. Treburi. Revelații. Curațenii. Mai puțin din alea la concret, că am casa vraiște.

Am găsit mai deunăzi o idee foarte bine pusă în cuvinte, pe care am avut-o și eu obsesiv aș spune, zilele astea. "Părinţii nu se nasc, se fac! Doar cei dispuşi să înveţe ajung să îşi depăşească limitările şi să crească alături de copilul/copiii lor.
Cercetează-te! Când nu eşti gata să îţi vezi limitările, să îţi recunoşti greşelile ai pierdut deja în lupta de a fi cel mai bun părinte pentru copilul tău. Apleacă-te până în străfundul fiinţei tale şi vezi care îţi sunt motivaţiile. De ce încerci să îl determini pe copilul tău să facă tumbe sau să cânte la pian… S-ar putea ca nevoile şi experienţele tale să pună poveri prea mari pe umerii copiilor tăi.
"

Sunt într-o fază în care simt nevoia acut să scot mizeriile de sub covor și să deschid larg geamurile. E de bine, asta cu siguranță.

Și să vă spun cu ce am început. Cu un curs. Un curs minunat. Vă recomand cu drag, Otilia e grozavă, iar cursul a fost... cum să zic... plin de revelații, mai ales pentru un copil singur la părinți așa ca mine:) Vreau să muncesc mult la capitolul ăsta, e mare nevoie, pentru ei amândoi. E o zonă foarte sensibilă și depind foarte multe de felul cum gestionăm noi, adulții, toată situația. Pentru că nu e destul să luăm cuțitul și să tăiem totul în două bucăți egale, crezând că așa am mulțumit pe toată lumea.

Gata, s-a trezit.

Mai vin să zic, că am o grămadă.

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin